ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3501/2015

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), solicitând anularea hotărârii nr. 483 din 21 august 2013 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a constatat că "faptele prezentate nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare", în sensul că editarea/finanțarea și promovarea Ziarului B., exclusiv în limba maghiară nu poate reprezenta o faptă de discriminare.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 600 din 21 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII~a contencios administrativ și fiscal: - a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.); - a anulat hotărârea nr. 483 din 21 august 2013 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; - a obligat pârâtul să emită o hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Recursul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. Recurentul a susținut că: - obligația care i-a fost stabilită prin dispozitivul hotărârii atacate este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești; art. 18 raportat la art. 1 din Legea nr. 554/2004 și natura de act administrativ jurisdicțional a hotărârii contestate, precum și dispozițiile art. 17, 20, 23 și 25 din O.G. nr. 137/2000 conduc la concluzia că numai Colegiul director al C.N.C.D. adoptă hotărârile Consiliului, cu excluderea oricărei ingerințe instituționale; controlul judecătoresc trebuie să aibă ca scop numai confirmarea sau infirmarea legalității hotărârilor C.N.C.D.; - au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000; reclamantul nu a făcut dovada că are un interes legitim în sensul art. 7 alin. (1) din Ordinul C.N.C.D. nr. 144/2008 privind Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor.

Apărările intimatului A. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13 ianuarie 2015, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul a susținut că într-o speță similară, C.N.C.D. a decis că editarea/finanțarea/promovarea de către Primarul orașului Cristuru Secuiesc, județul Harghita, a unei publicații exclusiv în limba maghiară, reprezintă o discriminare pe criterii etnice. A mai arătat că B. nu este o publicație a unei minorități naționale, ci este publicația Primăriei Comunei Remetea, fapt confirmat în scris de reclamanții Primăria și Consiliul Local al Comunei Remetea în fața C.N.C.D., așa încât nu pot fi aplicabile prevederile art. 5 lit. c) din Legea nr. 500/2004.

Procedura derulată în recurs Prin încheierea pronunțată la data de 9 octombrie 2015 s-a admis în principiu recursul formulat de C.N.C.D., primindu-se punctul de vedere exprimat de magistratul asistent raportor, de soluționare a cauzei potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de casare, Înalta Curte constată că acestea nu au aptitudinea de a conduce la o altă soluție. Intimatul-reclamant A. a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, raportat la art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, hotărârea nr. 483 din 21 august 2013, prin care recurentul-pârât C.N.C.D. a stabilit că faptele reclamate nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000 și a dispus închiderea dosarului. În esență, prin memoriul cu nr. 2478 din 5 aprilie 2013, intimatul a arătat că pe pagina de internet a Primăriei Comunei Remetea, funcționează o publicație de interes public, în format P.D.F., B., editată exclusiv în limba maghiară. Această stare de fapt nu a fost contestată, însă recurentul, deși a reținut că sunt puse în discuție drepturi recunoscute de lege aflate în conflict - respectiv dreptul minorităților naționale de a deține publicații editate exclusiv într-o limbă minoritară și dreptul de a avea acces la informații de interes public, al populației nevorbitoare de limbă maghiară - a conchis în sensul că O.G. nr. 137/2000 nu est incidentă, în raport de prevederile art. 5 lit. c) din Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relații și instituții publice. Curtea de apel a constatat că prevederile art. 5 lit. c) din Legea nr. 500/2004 sunt inaplicabile în cauză, devreme ce publicația în discuție nu aparține minorităților naționale, ci unor autorități publice locale și cuprinde informații de interes public care nu sunt traduse în limba română. Ca atare, instanța de fond a apreciat că restricționarea accesului reclamantului la informațiile de interes public, difuzate de Primăria și Consiliul Local al Comunei Remetea, prin intermediul publicației B. exclusiv în limba maghiară, constituie o faptă de discriminare pe criterii lingvistice, în înțelesul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Soluția curții de apel reflectă interpretarea și aplicarea adecvată a cadrului normativ incident cauzei, la situația de fapt care nu a fost contestată. Răspunzând punctual la motivele de recurs, Înalta Curte reține mai întâi că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 vizează situația în care „instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești”. În accepțiunea recurentului, dispoziția instanței de fond de a-l obliga la emiterea unei hotărâri prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nu are suport legal, interferând cu atribuțiile Colegiului director al C.N.C.D. Contrar recurentului, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, „Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii”. Legea organică, nr. 554/2004, reglementează un contencios de plină jurisdicție, în cadrul căruia potrivit art. 18 alin. (1), instanța poate să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ cu un anumit conținut, iar nu doar să reevalueze cererea care i-a fost adresată. Câtă vreme, pe baza probelor administrate în contextul unei situații de fapt clare, instanța de fond a avut suficiente repere pentru a identifica o situație de discriminare, o soluție de obligare a C.N.C.D. la reevaluarea faptelor reclamate ar fi fost de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ. De altfel, procedând astfel, instanța de fond a lăsat spre deplina apreciere a recurentului formularea unor recomandări ori aplicarea unor sancțiuni contravenționale autorităților administrației publice locale, autoarele faptei de discriminare. Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, referitor la modul în care prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, care definesc conceptul de discriminare, nu poate fi primit. Mai întâi, Înalta Curte reține că argumentul pentru care C.N.C.D. a înlăturat de la aplicare O.G. nr. 137/2000: incidența în cauză a excepției prevăzute de art. 5 lit. c) din Legea nr. 500/2004 a fost corect combătut de prima instanță, fiind evident că nu ne regăsim în prezența unei publicații editate de o minoritate națională. De altfel, prin recursul său, C.N.C.D. nu formulează critici în această privință. Recurentul combate însă a doua etapă a raționamentului judiciar, care a condus la identificarea discriminării pe criteriul lingvistic, afirmând că tratamentul diferențiat nu aduce atingere dreptului la informare al intimatului, câtă vreme ziarul B. nu constituie singura sursă de informare iar accesul la informațiile de interes public îi este garantat în condițiile Legii nr. 544/2001. Contrar opiniei recurentului, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a demonstrat existența unor mijloace alternative de informare a intimatului iar posibilitatea acestuia de a obține informații de interes public în condițiile reglementării speciale, nu constituie o situație de natură a exonera de răspundere autoritățile publice locale care au obligația legală de a asigura accesul la informațiile publice pentru toți cetățenii români și maghiari din comunitatea respectivă. În altă ordine de idei, după cum bine punctează intimatul, practica administrativ jurisdicțională a recurentului este contradictorie, pentru că într-o altă hotărâre, nr. 65 din 6 februarie 2013, o situație de fapt similară a fost încadrată în dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, constatându-se că prin postarea pe pagina oficială de internet a Primăriei Cristuru Secuiesc a ziarului B., conținând informații de interes public local exclusiv în limba maghiară, s-a săvârșit o faptă de discriminare. În fine, susținerea recurentului că intimatul A. nu justifică un interes legitim pentru a declanșa procedura în fața C.N.C.D. nu este pertinentă, câtă vreme această apărare a primarului Comunei Remetea a fost analizată în etapa administrativ jurisdicțională și a fost respinsă, pășindu-se la analiza fondului petiției. Conchizând, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.