ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 776/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

asupra cererii de revizuire constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire Consiliul Județean Ilfov, invocând, prin prisma art. 508 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 66/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Revizuentul a precizat că teza pe care o susține este aceea că executarea silită a creanțelor bugetare rezultate, din raporturi contractuale, stabilite prin hotărâri judecătorești nu este de competența executorilor judecătorești ci de competența executorilor fiscali, astfel cum s-a hotărât prin Decizia nr. 66/2017.

A arătat că potrivit sentinței civile nr. 2784/2014 (titlul executoriu) pronunțată de Tribunalul București, Consiliul Județean Ilfov a fost obligat la plata sumei de 66.486.901,43 RON către Municipiul București reprezentând plata unor tarife de transport rezultate din convenția (Protocolul) de organizare a transportului interjudețean.

Pe baza acestui titlu executoriu, Municipiul București s-a adresat BEJ A. solicitând executarea silită a creanței, urmare a cererii formându-se dosarul nr. x/2016. Prin adresa de înființare a popririi nr. 1/2016, BEJ A. a solicitat Trezoreriei Ilfov înființarea popririi pentru sumele datorate debitorului Consiliului Județean Ilfov. La data de 19 august 2016, Trezoreria a răspuns executorului judecătoresc prin adresa nr. x prin care a arătat că, potrivit Anexei 2 la OMFP nr. 2336/2011, nu există sume disponibile.

Revizuentul a precizat că, în aceste condiții, BEJ s-a adresat instanței de executare cu o cerere de validare a popririi respinsă, în primă instanță, de Judecătoria sector 1 și împotriva căreia s-au formulat cereri de apel.

S-a menționat că Înalta Curte a emis Decizia nr. 66/2017 prin care a arătat că: În interpretarea dispozițiilor art. 623 din C. proc. civ. raportat la art. 220 alin. (3) și (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare și art. 3 pct. 18 din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, s-a stabilit că executarea silită a titlurilor executorii - hotărâri judecătorești privind creanțe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de a executare silită ale statului.

Revizuentul a precizat că, față de această decizie, a invocat în cadrul apelului nevalabilitatea adresei de înființare a popririi ca urmare a faptului că executorul judecătoresc nu are competența necesară de a înființa poprire, acest atribut aparținând doar executorului fiscal. De asemenea, de manieră distinctă dar pe baza acelorași considerente a invocat excepția lipsei calității procesuale active a executorului judecătoresc motivat de faptul că demersul judiciar de validare a popririi a fost inițiat de executorul judecătoresc, iar în lumina Deciziei nr. 66/2017 acesta nu putea să aibă legitimare procesuală de vreme ce executarea silită este de competența executorilor fiscali. Toate aceste aspecte au fost invocate pentru prima oară în apel, deoarece Decizia nr. 66/2017 a survenit ulterior soluționării cererii în prima instanță.

Cu toate acestea, prin decizia civilă nr. 197/29 ianuarie 2021, tribunalul a admis apelul, a schimbat sentința primei instanțe și a menținut adresa de înființare a popririi.

Deși la data redactării cererii nu cunoaște considerentele pentru care apelul a fost admis, revizuentul a susținut că este în măsură să aprecieze că decizia nr. 197/2021 încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 66/2017 pronunțată de Înalta Curte.

A învederat că Decizia nr. 66/2017 este la rândul ei o hotărâre judecătorească ce se bucură de atributul puterii de lucru judecat, ca orice altă hotărâre judecătorească definitivă. Faptul că ea este pronunțată într-o procedură judiciară specială, în opinia revizuentului, nu aduce atingere acestui atribut specific oricăror hotărâri. Mai mult, a apreciat că puterea de lucru judecat (în latura care privește caracterul obligatoriu al aspectelor dezlegate) are, în privința hotărârilor pronunțate în respectiva procedură, o reglementare explicită și specială, în raport de art. 521 alin. (3) C. proc. civ., obligativitate care nu reprezintă altceva decât manifestarea efectivă a puterii de lucru judecat.

Or, potrivit revizuentului, Tribunalul București a încălcat obligativitatea Deciziei nr. 66/2017 admițând valabilitatea adresei de înființare a popririi emise de un executor judecătoresc, deși acesta nu avea competența necesară să efectueze acte de executare, așa cum este și adresa de înființare a popririi.

Fără a intra în aprecieri doctrinare extinse în privința noțiunii de putere de lucru judecat, revizuentul a invocat totuși caracterul obligatoriu al statuărilor cuprinse în Decizia nr. 66/2017, precum și prezumția irefragabilă de adevăr rezultată din lucrul judecat, aspecte care constituie laturi ale principiului securității juridice.

A susținut astfel că puterea de lucru judecat trebuie valorificată inclusiv pentru respectul datorat unei hotărâri judecătorești care a tranșat definitiv o anumită problemă juridică.

A invocat, cu titlu de jurisprudență, decizia Înaltei Curți nr. 2787/2014.

Potrivit revizuentului în acest moment există două hotărâri contrare, respectiv cea atacată care consacră valabilitatea unei adrese de înființare a popririi emise de executorul judecătoresc și hotărârea invocată cu putere de lucru judecat prin care s-a stabilit ca executorul judecătoresc nu poate face acte de executare pentru creanțele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale.

Pentru înlăturarea acestei contrarietăți, a solicitat admiterea cererii de revizuire și, în conformitate cu dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., anularea celei de-a doua hotărâri, urmând a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.

Prin rezoluția din 8 martie 2021, s-a fixat termen de judecată la 7 aprilie 2021, în ședință publică, cu citare părți.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita doar căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de revizuent ca temei al demersului judiciar, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Alin. 2 al aceluiași articol reține, cu titlu de excepție, situațiile în care sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul, respectiv pentru motivele prevăzute la alin. (1) pct. 3 dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10.

În raport de aceste prevederi, revizuirea exercitată în alte condiții decât cele expres reglementate nu poate fi primită, această concluzie fiind susținută și de principiul legalității căilor de atac, reglementat prin dispozițiile art. 457 C. proc. civ.

Rațiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 509 C. proc. civ. rezidă din necesitatea asigurării respectării autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare, astfel încât să nu existe posibilitatea ca cea de-a doua instanță, învestită cu soluționarea aceluiași litigiu, să ignore faptul că acesta și-a găsit deja dezlegare jurisdicțională și să statueze în sens contrar primei judecăți.

Se observă că revizuentul pretinde că aceasta este și situația regăsită în cauza dedusă judecății, deoarece afirmă că prin soluția pronunțată prin decizia atacată s-au nesocotit cele statuate prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Se constată însă că Decizia nr. 66/2017 a fost pronunțată de instanța supremă în cadrul unei proceduri speciale reglementată prin Titlul III Capitolul II din C. proc. civ. privind procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la art. 521 stipulându-se în sensul că asupra sesizării, completul se pronunță prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Se observă, prin prisma acestor reglementări, că asupra sesizării completul se pronunță numai cu privire la problema de drept supusă dezlegării, neputându-se pronunța cu privire la soluția ce ar urma să se dea în cauza ce a generat sesizarea și neputând să dea îndrumări instanței de la care a primit-o, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nefiind o instanță de control judiciar, ci printr-o hotărâre prealabilă dezlegându-se, în principiu, o atare chestiune.

Alin. (3) al art. 521 C. proc. civ. prevede că dezlegarea dată asupra chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Or, prin reglementarea cuprinsă la art. 509 pct. 8 C. proc. civ. s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situațiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze și neobservându-se existența lucrului judecat, s-ar ajunge la hotărâri potrivnice, aceste prevederi reprezentând un remediu procesual pentru situația nesocotirii autorității de lucru judecat a unei hotărâri.

Cum prin hotărâri potrivnice se înțeleg acele hotărâri care cuprind măsuri ce nu pot fi puse în executare deopotrivă sau care contrazic cele statuate asupra unor chestiuni litigioase intrate în autoritatea lucrului judecat, nu poate exista o astfel de situație în speță, neexistând contrarietate între o decizie pronunțată de instanța supremă într-o procedură specială pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept și o hotărâre judecătorească de speță prin care se dezleagă în concret o chestiune dedusă judecății.

Față de cele arătate, condiția reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind existența unor "hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite" care să încalce "autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", nu este îndeplinită în cauză, raportat la cele două hotărâri pe care revizuentul le apreciază, în mod nejustificat, ca fiind contrare.

Așadar, raportând cererea de revizuire la cerințele impuse de dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecății, aceste condiții nu sunt îndeplinite, astfel încât cererea de revizuire urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de Consiliul Județean Ilfov împotriva deciziei nr. 197 din 29 ianuarie 2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2021.