ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 68/2021

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Compartimentul Insolvabilitate, Raspundere Solitară și Insolvență, anularea Deciziei nr. IFG_DEJ 12826 din 5 iulie 2017 emisă în dosarul de executare nr. x și a Deciziei nr. 7885/16 oct. 2017, prin care a fost respinsă contestația împotriva Deciziei nr. IFG_DEJ 12826 din 5 iulie 2017.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3001 din 25 iunie 2018, a admis cererea formulată de reclamant, a anulat Decizia nr. 7885/16.10.2017, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Compartimentul Insolvabilitate, Răspundere solidară și Insolvență, și Decizia nr. IFG_DEJ 12826/05.07.2017, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, în ceea ce îl privește pe reclamantul A..

Totodată, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.700 RON, reprezentând onorariu avocat (3.600 RON) și taxă judiciară de timbru (100 RON).

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să se dispună respingerea acțiunii reclamantului.

În motivarea căii de atac exercitate pârâta a susținut următoarele:

Contrar celor reținute de instanța de fond, obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat de către debitoarea societatea B. S.R.L. provin din declarațiile de impozite și taxe depuse de contribuabil pentru trimestrul I al anului 2014, precum și din deciziile de calcul accesorii aferente acestor obligații, decizii emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov și comunicate conform prevederilor legale, perioadă în care reclamantul era încă asociat al societății debitoare.

A precizat că ultimele declarații fiscale au fost depuse la 25.04.2014, iar ultimul bilanț contabil a fost depus pentru anul 2012.

Consideră că, în mod greșit instanța de fond a achiesat la susținerea contestatorului, conform căreia acesta a fost asociat și administrator până la data de 06.02.2014, când a cesionat părțile sociale, iar debitele restante ar fi fost înregistrate după această dată, întrucât conform documentelor existente la dosarul fiscal al societății B. S.R.L., debitul principal reprezentând TVA de plată în sumă de 1.541.965 RON provine din decontul de TVA, (D300 - atașat prezentului recurs pentru edificarea instanței), depus de contribuabil la data de 25.04.2014, pentru perioada ianuarie - martie 2014 (perioadă în care acesta a avut calitatea de asociat si administrator al societății).

Debitul principal reprezentând Impozit pe venitul microîntreprinderilor în sumă de 341.170 RON provine din Declarația 100, depusă de contribuabil la data de 25.04.2014, pentru perioada ianuarie - martie 2014 (perioadă în care contestatorul a avut calitatea de asociat si administrator).

Tot la data de 25.04.2014, pentru societatea B. S.R.L. a fost depusă și Declarația 394 (atașată prezentului recurs) aferentă perioadei ianuarie - martie 2014, înregistrată la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov sub nr. x/25.04.2014, din care rezultă că în perioada respectivă societatea a desfășurat activități comerciale reprezentând:

- Livrări de bunuri în cuantum de 7.984.526 RON si TVA aferent în sumă de 1.916.287 RON;

- Achiziții de bunuri în sumă de 7.935.000 RON si TVA aferent în cuantum de 1.904.400 RON.

Conform Declarației 394 aferentă trimestrului I al anului 2014 (perioada în care A. a fost asociat unic, administrator și asociat până la data de 22.04.2014), societatea B. S.R.L. a efectuat 15 achiziții (în evidențele acesteia se regăsesc facturi în acest sens) de la societatea C. S.R.L., CUI x, cu sediul social în București, str. x, cu o valoare de 7.935.000 RON și TVA aferent în sumă de 1.904.400 RON.

Conform bazei de date a Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, la data de 21.03.2014, pentru societatea B. S.R.L. a fost depusă și Declarația 394 aferentă trimestrului IV al anului 2013 (perioadă în care dnul A. era asociat unic și administrator), înregistrată la organul fiscal sub nr. x/21.03.2014, din care rezultă că în perioada respectivă societatea a desfășurat activități comerciale reprezentând:

- Livrări de bunuri în sumă de 2.921.700 RON și TVA colectat, aferent, în sumă de 701.208 Iei;

- Achiziții de bunuri în cuantum de 161 RON si TVA aferent în sumă de 39 RON.

Conform Declarației 394 aferentă trimestrului IV al anului 2013 (perioada în care A. era asociat unic și administrator), societatea B. S.R.L. a efectuat 6 livrări (în evidentele acesteia se regăsesc facturi în acest sens) către societatea D. S.R.L., (actuala societatea E. S.R.L.), cu sediul social în București, str. x, cu o valoare de 2.921.700 RON și TVA aferentă, în sumă de 701,208 RON. A menționat că pentru trimestrul IV al anului 2013, debitoarea societatea B. S.R.L. nu a depus și Decontul de TVA (D300), astfel încât s-a sustras de la declararea veniturilor impozabile.

Potrivit documentelor existente în dosarul de executare silită, la data de 10.04.2014 (dată la care contestatorul susține că nu mai avea nicio calitate în societatea debitoare) a fost încheiat un Contract de cesiune de creanță între societatea B. S.R.L., reprezentată legal de "domnul A., în calitate de administrator, în calitate de cedent și societatea F. S.R.L., reprezentată legal de G., administrator, în calitate de cesionar", contract semnat și ștampilat de cele două părți.

De asemenea, conform Deciziei de instituire de măsuri asigurătorii nr. x/24.10.2014 emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală București pentru societatea H. S.R.L. CUI x, cu sediul social în București, str. x. Sector 1 printre furnizorii acestei societăți, pentru perioada 02.12.2012 - 30.06.2014 figurează și societatea B. S.R.L., care însă nu a declarat livrările respective organului fiscal.

De asemenea, se menționează că potrivit procesului-verbal nr. x/22.09.2014 încheiat de organele de control din cadrul Activității de inspecție Fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, în baza extraselor de cont transmise de I. S.A., s-a constatat că, în luna februarie 2014 (perioadă în care A. a avut calitatea de asociat unic/administrator/asociat), societatea B. S.R.L. a avut încasări în sumă de 2.979.093 RON și plăți în sumă de 2.951.018 RON.

În mod greșit instanța de fond a achiesat la susținerile reclamantului potrivit cărora acesta nu a avut nicio implicare în operațiunile economice ale societatea B. S.R.L. care au generat obligațiile fiscale, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, pentru trimestrul IV al anului 2013 (perioada în care A. era asociat unic si administrator) societatea B. S.R.L. nu a depus Decontul de TVA (D300), sustrăgându-se astfel de la declararea veniturilor impozabile, fapt dovedit prin Declarația 394 aferentă trimestrului IV al anului 2013, înregistrată la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov sub nr. x/21.03.2014.

Continuitatea calității de administrator în cadrul societății debitoare este demonstrată și prin faptul că, la data de 10.04.2014 (dată la care contestatorul susține că nu mai avea nicio calitate în societatea debitoare) a fost încheiat un Contract de cesiune de creanță anterior menționat.

Așa cum rezultă din documentele aflate la dosarul cauzei, conform Rezoluției nr. 8792/24.04.2014 pronunțată de ONRC - Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Ilfov, cererea referitoare la transmiterea părților sociale pentru persoane fizice, retragerea asociatului A. și numirea noului administrator a fost depusă la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Ilfov sub nr. x din data de 22.04.2014.

Din documentele existente la dosarul de executare silită, rezultă că atât A., în calitate de fost asociat și administrator al debitoarei societatea B. S.R.L., cât și dna J. (persoană care la data cesionării părților sociale avea doar 18 ani), în calitate de actual asociat și administrator al societății, nu au dat curs invitațiilor și notificărilor transmise de organul fiscal și nu au prezentat documentele solicitate, contrar obligațiilor prevăzute de art. 10 și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală s-a procedat în mod legal la angajarea răspunderii în solidar, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) lit. c) și lit. d) și alin. (5) din același act normativ.

Se menționează că angajarea răspunderii în solidar a fost atrasă și dnei J., prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. IFG_DEJ 12815/05.07.2017, pentru aceeași sumă, decizie care nu a fost contestată de aceasta.

În ceea ce privește reaua-credință a reclamantului - despre care a considerat injust Curtea de Apel că nu ar fi fost dovedită în speță, se solicită să se constate că aceasta rezultă fără putință de tăgadă din întreg materialul probator administrat în cauză, constatările organului fiscal expuse clar în decizia de angajare a răspunderii demonstrând că obligațiile fiscale ale debitoarei societatea B. S.R.L. fiind generate de conduita improprie a reclamantului-administrator.

În ceea ce privește reaua-credință a dlui A., se solicită a se constata că în calitate de administrator, avea o serie de obligații legale pe care nu le-a îndeplinit. Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) C. proc. civ. fiscală, reprezentanții legali ai persoanelor fizice și juridice sunt obligați să îndeplinească obligațiile fiscale ale persoanelor reprezentate, din acele mijloace pe care le administrează.

Dispozițiile Codului de procedură fiscală nu definesc noțiunea de "rea-credință", însă acest concept moral și juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă și rău intenționată în raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii, etc., așa cum rezultă din jurisprudența ICCJ.

Trebuie subliniat faptul că prevederile legale în materie fiscală nu leagă reaua-credință de un anumit tip de comportament materializat prin existența unor acte de încălcare manifestă a obligațiilor legale ori printr-un comportament abuziv.

Gestionarea deficitară a resurselor societatea B. S.R.L. corelată cu neplata obligațiilor fiscale ale societății, precum și cu faptul că reclamantul nu a făcut dovada existenței niciunei împrejurări de natură să circumstanțiere comportamentul lui în calitate de administrator și să imprime concepția că, în calitatea sa de administrator, a acționat cu bună-credință (cum ar fi, spre exemplu, existența unor dificultăți obiective ori apărute imprevizibil în funcționarea societății) duce la concluzia că reaua-credință a fost corect reținută în ceea ce-l privește pe acesta pentru motivul de atragere a răspunderii solidare (art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Codul de procedură fiscală) reținut în Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. IFG_DEJ 12826/05.07.2017 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov.

În ceea ce privește pârâtelor la plața cheltuielilor de judecată în sumă de 3.700 RON, compuse din taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat, se solicită respingerea lor întrucât taxa de timbru este supusă restituirii astfel cum prevede art. 45 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, iar onorariul avocatului se încadrează în categoria cheltuielilor obișnuite și nu se pot imputa părții adverse, așa cum s-a subliniat și în practica judiciară:

"când o parte provoacă prin apărarea sa cheltuieli deosebite, ele urmează a fi suportate numai de ea, dacă cade în pretenții"- Tribunalul Suprem, secția civilă, Decizia nr. 1410/1976; Tratatul teoretic și practic de procedura civilă, V.M. Ciobanu.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare reclamantul A. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material.

În dezvoltarea apărărilor sale pârâtul a susținut următoarele:

Persoana responsabilă pentru operațiunile fiscale din perioada ianuarie - martie 2014 nu poate fi altcineva decât semnatarul declarațiilor fiscale incriminate de pârâtă. Iar acestea au fost datate 25 aprilie 2014, dată la care în mod absolut cert toată răspunderea juridică revenea d-nei J., ca unic asociat și administrator.

Se precizează că această dată este ulterioară chiar și datei de 22 aprilie 2014, la care pârâta susține în mod eronat că s-ar fi produs efectele cesiunii din 6 februarie 2014, dar și datei de 24 aprilie 2014, la care instanța de fond reține că s-ar fi produs efectele aceleiași cesiuni.

Din moment ce la data de 25 aprilie 2014 J. a semnat declarațiile fiscale este evident că și-a asumat în întregime răspunderea juridică pentru ele, pentru toată perioada la care declarațiile fiscale se referă: ianuarie - martie 2014. J. și-a asumat toată răspunderea juridică pentru toată perioada acoperită prin declarații (ianuarie - martie 2014), pentru toate operațiunile fiscale declarate și pentru toate consecințele acestora, astfel că în mod evident răspunderea sa este în întregime exclusă.

Simplul fapt că declarațiile fiscale incriminate de pârâtă privesc perioada ianuarie - martie 2014 (deci includ și o perioadă în care reclamantul a fost administrator) nu constituie în sine un argument pentru vinovăția sa ori pentru antrenarea răspunderii sale.

Sunt total nedovedite susținerile pârâtei privind derularea de către reclamant a unor operațiuni generatoare de obligații fiscale în perioada ianuarie- martie 2014, întrucât pârâta nu a depus nici la dosarul cauzei dovezile corespunzătoare, deși ei îi revine sarcina probei, în pofida faptului că instanța îi pusese în vedere să depună la dosar toate actele care au stat la baza emiterii deciziilor atacate.

Deși pârâta avea sarcina probei în procedura administrativă deja derulată - deci ea avea obligația de a dovedi punctual toate afirmațiile făcute în deciziile atacate - pârâta a omis în întregime să își îndeplinească obligația prezentării dovezilor cu privire la câteva elemente foarte importante.

În primul rând, este total nedovedită și neverificabilă susținerea pârâtei privind încheierea unui contract de cesiune de creanță între societatea reprezentată prin mine și F. S.R.L., la data de 10 apr. 2017.

În al doilea rând, la fel de nedovedite sunt și susținerile pârâtei privind operațiunile derulate cu H. S.R.L., întrucât în pofida solicitării sale și dispoziției instanței pârâta nu a depus la dosar dovezile corespunzătoare la dosarul cauzei.

În fine, la fel de nedovedite sunt și susținerile pârâtei privind derularea de către reclamant a altor operațiuni generatoare de obligații fiscale în perioada ianuarie - martie 2014, din moment ce pârâta nu a depus dovezi în acest sens la dosarul cauzei.

Decizia atacată nu a demonstrat și dovedit în niciun mod implicarea sa în operațiunile care au generat obligațiile fiscale avute în vedere, de unde rezultă că în sarcina sa nu se poate reține săvârșirea faptei ilicite, a vinovăției sau a legăturii mele cu prejudiciul fiscal creat, care ar fi necesare pentru angajarea răspunderii sale solidare.

Mai mult, legea cere nu doar să se demonstreze săvârșirea unor fapte determinate ci și (în toate situațiile) dovedirea relei-credințe. Firește, săvârșirea unor fapte determinate și reaua-credință nu pot fi prezumate, deci dacă ele nu sunt demonstrate și dovedite punctual nu se poate reține că există.

Pe cale de consecință, concluzia instanței de fond că în speță nu a fost dovedită îndeplinirea cerințelor clar stipulate de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală este în întregime corectă, legală și temeinică și nu poate fi pusă la îndoială nicio clipă.

Sunt total nefondate și chiar lipsite de seriozitate susținerile pârâtei privind necesitatea reducerii de către instanță a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, întrucât sumă totală a onorariului absolut rezonabilă, iar pârâta este în culpă procesuală.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului pârâtei, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanța de fond a fost învestită cu verificarea legalității Deciziei nr. IFG_DEJ 12826/5.07.2017 emisă de pârâta Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, prin care s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate de fost asociat/asociat unic și administrator al societății debitoare B. S.R.L., cod identificare fiscală x, în limita sumei de 2.034.085 RON și a Deciziei nr. 7885/16.10.2017 emisă de pârâta D.G.R.F.P. București, Compartimentul Insolvabilitate, Răspundere Solidară și Insolvență, prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestație administrative exercitate de reclamant.

Concomitent s-a dispus angajarea răspunderii solidare și a doamnei J. (persoană care la data cesionării părților sociale avea doar 18 ani), care nu a contestat decizia cu acest obiect.

În fapt, prin decizia de angajare a răspunderii solidare care face obiectul acțiunii în anulare în prezenata cauză, organul fiscal a reținut că în perioada 02.11.2007-06.02.2014 reclamantul a fost asociat unic și administrator, iar în perioada 06.02.2014-22.04.2014 asociați au fost reclamantul împreună cu J., fiecare cu o cotă de participare de 50%, iar de la data de 22.04.2014 până în prezent asociat unic și administrator este J..

În ce privește debitul fiscal înregistrat de societatea debitoare, s-a reținut că acesta este în cuantum total de 2.034.085 RON, reprezentând TVA scadent la 25.04.2014, impozit pe profit scadent la 25.04.2010 și impozit pe microîntreprindere scadent la data de 25.04.2014, dar și că aceste obligații provin din declarațiile de impozite și taxe depuse de contribuabil pentru trim. I 2014 și din declarațiile de calcul accesorii aferente acestora. S-a menționat că ultimele declarații fiscale au fost depuse la 25.04.2014, iar ultimul bilanț contabil a fost depus pentru anul 2012.

În raport de această situație de fapt, pârâta a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 pentru atragerea răspunderii în solidar reclamantului A., întrucât societatea nu mai desfășoară activitate, nu mai declară venituri impozabile, a înstrăinat/ascuns, cu rea-credință activele societății, prin cesionarea părților sociale, s-a sustras de la declararea și plata obligațiilor fiscale, precum și refuzul de cooperare al fostului asociat și administrator al societății.

Prima instanță a dispus anularea acestor acte administrativ fiscale, considerând în esență că nu se verifică în cauză conduitele sancționate de legiutitor pentru angajarea răspunderii solidare, iar sub aspect volițional nu este dovedită reaua - credință cu care se pretinde că ar fi acționat reclamantul în exercițiul calitățiii sale de fost administrator al societății B. S.R.L.

Criticile pârâtelor sunt întemeiate, instanța de fond pronunțând o hotărâre nelegală, cu intepretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală, de care s-a prevalat organul fiscal ca temei al angajării răspunderii solidare a reclamantului "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: [...] b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului; c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea - credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale".

Instanța de control judiciar împărtășește punctul de vedere al judecătorului fondului referitoare la neincidența în cauză a situației prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, se constată că impozitele și taxele care au făcut obiectul angajării răspunderii solidare a reclamantului au devenit scadente la data de 25.04.2014, moment la care reclamantul nu mai îndeplinea calitatea de administrator al societății debitoare, astfel că nu se întrevede cum ar fi fost în măsură să ceară intrarea în insolvență a societății debitoare și cum ar fi fost îndeplinite condițiile declanșării acestei proceduri, despre care organul fiscal nu face vreo mențiune, în condițiile în care starea de insolvență se pretinde că a fost determinată de înregistrarea acestui debit fiscal.

Instanța de control judiciar consideră, însă, că în cauză este realizată pe deplin ipoteza art. 25 alin. (2) lit. b) și d) teza a II-a din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, atât sub aspectul conduitei sancționate cât și a vinovăției acestuia, constatare care este suficientă pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului.

Potrivit acestor norme, poate fi angajată răspunderea administratorului sau oricărei alte persoane care, cu rea-credință, care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului sau au determinat neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Reclamantul a deținut calitatea de administrator al societății debitoare până la data de 22.04.2014 când a fost admisă cererea de înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Ilfov cu privire la mențiunile de transmitere părți sociale pentru persoane fizice, modificare date, retragere asociați persoane fizice, persoane împuternicite și depunerea actului constitutiv actualizat.

În perioada 06.02.2014 - 22.04.2014 asociați ai societății debitoare au fost reclamantul împreună cu J., fiecare cu o cotă de participare de 50%, iar de la data de 22.04.2014 până în prezent asociat unic și administrator este J..

Conform Declarației 394 aferentă trimestrului IV al anului 2013 (perioada în care A. era asociat unic și administrator), societatea B. S.R.L. a efectuat 6 livrări, conform facturilor din evidențele sale către societatea D. S.R.L. cu o valoare de 2.921.700 RON si TVA aferent în sumă de 701.208 RON, fără a depune însă Decontul de TVA (D300) pentru taxa aferentă acestor operațiuni.

La data de 10.04.2014 a fost încheiat un Contractul de cesiune de creanță între societatea B. S.R.L., în calitate de cedent, și societatea F. S.R.L., reprezentată legal de G., administrator, în calitate de cesionar, contract semnat și ștampilat de cele două părți, în care reclamantul apare ca reprezentant legal al societății cedente.

Prin acest contract societatea debitoare a cedat către cesionar creanța de 450.697,40 RON pe care o avea la debitorul cedat societatea K. S.R.L. Această cesiune a fost făcută în schimbul compensării cu creanța pe care societatea F. S.R.L. o avea împotriva societății debitoare în cuantum de 264.272,89 RON. Din mențiunea convențională că nu mai sunt pretenții reciproce din aceste creanțe cedate, rezultă că prețul cesiunii a fost reprezentat de suma de 264.272,89 RON.

Conform Declarației 394 aferentă trimestrului I al anului 2014 (perioada în care A. a fost asociat unic, administrator și asociat până la data de 22.04.2014), societatea B. S.R.L. a efectuat 15 achiziții cu o valoare de 7.935.000 RON și TVA aferent în sumă de 1.904.400 RON și 140 de livrări cu o valoare 7.984.526 RON și TVA aferent în sumă de 1.916.287 RON.

Această stare de fapt, pretinsă prin actele administrativ fiscale, a fost dovedită de pârâta recurentă în condițiile art. 592 C. proc. civ.

Prin urmare, se poate observa că în perioada în care reclamantul a deținut calitatea de administrator societatea debitoare a înregistrat o activitatea comercială importantă, aducătoare de profit, aptă de a da consistență activului patrimoniului societății, cu consecință asupra solvabilității acesteia și capacității ei de a-și onora obligațiile contractuale sau legale. Cu toate acestea, societatea a fost declarată insolvabilă de organul fiscal, care a făcut toate demersurile pentru identificarea de active pentru executarea creanțelor fiscale declarate de societatea debitoare.

La această situație a contribuit în mod evident reclamantul, care în calitate de administrator al societății debitoare, fie nu a depus decontul de TVA pentru trimestrul IV 2013, situație ce a generat neplata acestei taxe încasate către bugetul consolidat de stat, fie a diminuat activele societății prin încheierea convenției de cesiune de creanță cu societatea F. S.R.L. prin care, fără vreo justificare economică, a renunțat la aproximativ 190.000 RON în favoarea acesteia din urmă.

Pe de altă parte, este de observat că reclamantul, care a deținut calitatea de asociat unic al societății B. S.R.L. timp de aproximativ 7 ani, a înstrăinat gradual părțile sociale pe care le deținea, inițial cu 50% către numita J. pe perioada 06.02.2014-22.04.2014, iar după acest moment integral. Este de menționat că cesiunea părților sociale a fost făcută către o persoană care la data operațiunii împlinise 18 ani, care abia dobândise capacitate deplină de exercițiu și care în consecință nu avea vreo experiență antreprenorială.

Pe perioada în care societatea a acționat în parteneriatul celor doi asociați a înregistrat o activitate comercială importantă, așa cum rezultă din declarațiile fiscale anterior menționate, astfel că nu se poate presupune decât că este rezultatul experienței consistente a reclamantului, care a identificat clientela și a demarat operațiunile comerciale enumerate în Declarația 394 aferentă trimestrului I al anului 2014.

Cu toate acestea, la data 22.04.2014 a cesionat toate părțile sociale către numita J., iar două zile mai târziu sunt făcute declarațiile fiscale pe baza cărora au fost determinate taxele și impozitele a căror scadență și neexecutare a determinat antrenarea răspunderii solidare a reclamantului.

În fine, este de menționat că și numitei J. i s-a antrenat răspunderea solidară, iar decizia emisă de organul fiscal cu acest obiect nu a fost contestată, fără a fi exclus, în contextul celor reținute, ca aceasta să nici nu știe ce i se întâmplă.

În concluzie, instanța de control judiciar, apreciază că din conduita relevată, probată corespunzător de organul fiscal, rezultă că reclamantul a provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea activelor societății debitoare și a determinat neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, acționând cu rea-credință, respectiv cu scopul exonerării sale de orice fel de răspundere și crearea aparenței că singura persoană responsabilă este noul asociat, cum de altfel se insistă și prin cererea de recurs.

Prin urmare, în mod legal a fost angajată răspundere solidară a reclamantului pentru obligațiile fiscale ale societății debitoare pe perioada în care reclamantul a deținut calitatea de asociat în cadrul acesteia, astfel că hotărârea instanței de fond, care a invalidat actele administrativ fiscale contestate, este dată cu intepretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 pct. 8 și 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul exercitat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței nr. 3001 din 25 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa, iar, în rejudecare, va fi respinsă acțiunea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței nr. 3001 din 25 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2021.