ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6104/2019

Ședința publică din data de 03 decembrie 2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. și X. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național de Combatere a Discriminării și Societatea Română de Televiziune, să se constate că pârâtul Consiliul Național de Combatere a Discriminării are competența materială, față de prevederile O.G. nr. 137/2000 pentru soluționarea petiției înregistrate sub nr. x/25.02.2016 și pentru obligarea pârâtei SRTV la înlăturarea tratamentului discriminator față de reclamanți, precum și obligarea pârâtei SRTV la eliminarea consecințelor faptelor sale discriminatorii prin aplicarea unitară a dispozițiilor prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la nivelul anului 2008-2009 față de toți salariații săi.

Prin sentința civilă nr. 7006/07.12.2016, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1488 din 25 aprilie 2017, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a anulat Hotărârea nr. 483/13.07.2016 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a obligat pârâtul să soluționeze în fond petiția înregistrată sub nr. x/25.02.2016.

Totodată, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtei Societatea Română de Televiziune la înlăturarea tratamentului discriminator.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin petiția lor, reclamanții nu au solicitat ca pârâtul CNCD să interpreteze normele de dreptul muncii, ci au urmărit înlăturarea comportamentului pretins discriminatoriu al angajatorului, constând în faptul că anumite drepturi salariale au fost achitate doar angajaților care dețin o hotărâre judecătorească în acest sens.

În atare situație, în acord cu prevederile art. 19 alin. (1) lit. c) și art. 20 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, pârâtul avea obligația să exercite acțiunea de investigare, pentru a constata dacă situația expusă de reclamanți se înscrie sau nu în vreuna dintre prevederile art. 7 din aceeași ordonanță și să dea o soluție pe fond, în raport cu situația de fapt și prevederile legale aplicabile.

Referitor la capătul de cerere privind constatarea discriminării, a apreciat că acesta este inadmisbil, deoarece instanța de judecată nu poate păși ea însăși la examinarea fondului plângerii, în sensul constatării faptelor de discriminare, singurul remediu ce poate fi aplicat, în raport cu soluția dată prin Hotărârea nr. 483/13.07.2016, fiind acela al obligării pârâtului să soluționeze fondul petiției.

Împotriva sentinței civile nr. 1488 din 25 aprilie 2017 a declarat recurs pârâtul Consiliul Național de Combatere a Discriminării, pentru motive ce se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

O primă critică adusă sentinței de către recurentul pârât este că întâmpinarea sa a fost ignorată, neexistând nicio referire la apărările pe care le-a formulat, acestea nefiind luate în considerare de instanță. De altfel, motivarea sentinței este lapidară, aceasta realizându-se în două paragrafe.

A reiterat recurentul faptul că, prin Hotărârea nr. 483/13.07.2016 emisă în dosarul CNCD nr. x/2016, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, pentru motivul că aspectele privind fondul cauzei au format obiectul unui dosar pe rolul instanțelor judecătorești, soluționat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată asupra compensării salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum prevăzute în contractele colective de muncă la nivel de unitate, aferente anilor 2008-2009 și 2010-2012, deși alți salariați beneficiază de acest drept, însă în baza unor hotărâri judecătorești favorabile.

A invocat recurentul prevederile art. 19 alin. (1) și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare

Astfel, aspectele sesizate de către intimații reclamanți, atât prin petiția înregistrată la CNCD sub nr. x/25.02.2016, cât și prin cererea de chemare în judecată, cu solicitarea către Consiliu "să aplice măsurile necesare în vederea înlăturării comportamentului discriminatoriu al Societății Române de Televiziune față de o parte a angajaților săi, precum și obligarea acestei instituții la eliminarea consecințelor faptelor sale discriminatorii prin aplicarea unitară a dispozițiilor prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă", erau de competența instanțelor de judecată, CNCD neavând puterea de a acorda despăgubiri, de a restabili situația anterioară discriminării sau de a anula situația creată prin discriminare, singura măsură pe care o poate lua împotriva faptelor de discriminare este aplicarea amenzilor.

În ceea ce privește termenul în care poate fi sesizat CNCD, potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei", acesta fiind un termen de prescripție.

Intimații reclamanți aveau cunoștință despre fapte de mai bine de trei ani, o dovadă în acest sens fiind faptul că aceștia au mai învestit instanțele de judecată cu soluționarea unor litigii ce vizau neaplicarea unitară de către SRTV a dispozițiilor prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă.

În plus, astfel cum în mod corect a apreciat si Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin hotărârea contestată, în ceea ce privește aspectele sesizate de către petenți există o hotărâre judecătorească definitivă (decizia civilă nr. 3976/27.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel București).

Prin urmare, aspectele sesizate nu pot face obiectul unei petiții întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, întrucât recurentul CNCD nu are competența materială în raport cu prevederile Ordonanței, petiția nu a fost depusă în termen și există o hotărâre judecătorească definitivă și anume decizia civilă nr. 3976/27.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel București.

A doua critică adusă sentinței se referă la faptul că, atâta vreme cât exista o hotărâre judecătorească definitivă, în baza prevederilor art. 483, art. 503 respectiv art. 509 din C. proc. civ., intimații reclamanți aveau posibilitatea de a ataca Decizia nr. 3976/27.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2014 cu recurs, contestație în anulare sau revizuire, în situația în care erau îndeplinite condițiile pentru exercitarea acestor căi extraordinare de atac.

Mai mult decât atât, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată" și a art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii", precum și faptul că, în prezenta cauză, intimații reclamanți atacă Hotărârea nr. 483/13.07.2016 emisă de CNCD, în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ei puteau solicita instanței de judecată să pronunțe o soluție în sensul anulării, în tot sau în parte, exclusiv a actului administrativ, al doilea capăt de cerere fiind de competența secției pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

În ceea ce privește aprecierea instanței de fond potrivit căreia CNCD era obligat să exercite acțiunea de investigare în prezenta cauză, recurentul a precizat că, potrivit art. 41 alin. (1) din Procedura Internă de Soluționare a petițiilor din CNCD, titularul de dosar dispune acțiunea de investigare doar dacă este cazul.

Astfel, în anul 2016, deși a existat un total de aproximativ 800 de dosare constituite la CNCD, s-au dispus acțiuni de investigare în cel mult 30 de dosare, investigațiile CNCD presupunând deplasarea în orice loc de pe teritoriul României, adunarea de declarații, de înscrisuri, precum și de orice alte probe, însă doar acolo unde situația de fapt o impune (ex. lipsa probelor din dosar, o situație de fapt neclară etc.).

Caracterul facultativ al acțiunii de investigare este dat de faptul că jurisdicția exercitată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este o "jurisdicție administrativă", ce presupune o procedură specială, administrativ-jurisdicțională, procedură care cuprinde citarea părților, audieri ale părților într-o ședință care se bazează pe principiul contradictorialității, administrare de probe etc., motiv pentru care, de cele mai multe ori, atât probele depuse la dosar, cât și ședința de audieri sunt de ajuns pentru soluționarea dosarelor și emiterea unei hotărâri.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, au reiterat în esență susținerile din acțiunea introductivă și sesizarea adresată Consiliului, însușindu-și, totodată, considerentele instanței de fond, în sensul că nu au solicitat CNCD să aprecieze asupra unor dispoziții legale sau să le acorde anumite drepturi bănești, ci doar să constate că la nivelul SRTv aplicarea prevederilor Contractului Colectiv de Muncă pentru 2008-2012 nu se face unitar, fiind încălcate dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul pârât CNCD a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susțineri din recurs.

Intimata pârâtă Societatea Română de Televiziune a formulat concluzii scrise, solicitând admiterea recursului.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivului de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimații reclamanți au supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 483/13.07.2016, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Acțiunea lor a fost admisă în parte, prima instanță apreciind ca fiind netemeinic și nelegal actul administrativ contestat, motiv pentru care pârâtul a exercitat prezenta cale de atac.

Criticile formulate în recurs de recurentul pârât se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

În ceea ce privește criticile de nemotivare/motivare sumară a sentinței, Înalta Curte constată, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că acestea nu pot fi reținute.

Astfel, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina c. României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe c. României).

Tot în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat că, în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franței).

Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte similare cu susținerile părții adverse sau îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să lămurească dacă recurentul pârât are sau nu atribuții prevăzute de lege care să-i permită să soluționeze cererea formulată de intimații reclamanți, prin raportare, atât la dispozițiile art. 19 și 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, cât și prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008.

Intimații reclamanți au sesizat pârâtul CNCD cu o petiție prin care au solicitat Consiliului aplicarea măsurilor necesare în vederea înlăturării comportamentului discriminatoriu al Societății Române de Televiziune față de o parte a angajaților săi, precum și obligarea acestei instituții la eliminarea consecințelor faptelor sale discriminatorii, prin aplicarea unitară a dispozitiilor prevăzute in Contractul Colectiv de Muncă.

În cuprinsul petiției au arătat că o parte a salariaților din SRTV primesc salarii majorate cu sume prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă, dar acordate în temeiul unor hotărâri judecătorești, solicitând înlăturarea discriminării.

Prin Hotărârea nr. 483/13.07.2016, recurentul pârât CNCD a admis excepția necompetenței sale materiale, cu motivarea că excede competențelor acestei instituții să soluționeze cererea reclamanților, apreciindu-se că interpretarea legii este atributul suveran al instanțelor judecătorești, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac ordinare sau extraordinare, după caz.

Contrar celor reținute prin sentința recurată și susținute de intimații reclamanți în întâmpinare, Înalta Curte constată că hotărârea emisă de recurentul pârât este legală.

Astfel, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 139/2000 care stabilesc atributiile Consiliului: "În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile în următoarele domenii: a) prevenirea faptelor de discriminare; b) medierea faptelor de discriminare; c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare; d) monitorizarea cazurilor de discriminare; e) acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării; (…)", în speță fiind incidente și dispozițiile art. 20 alin. (3) din același act normativ, care prevăd: "Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării."

Textele menționate anterior reglementează competența autorității administrative, care - în exercitarea atribuțiilor sale - se conformează principiului legalității, ceea ce înseamnă că CNCD este înființat printr-o ordonanță de guvern, funcționează și își exercită competențele în conformitate cu O.G. nr. 137/2000, dar și cu respectarea actelor normative de rang superior care reglementează competențele altor instituții, cum ar fi instanțele de judecată sau Curtea Constituțională.

Instituția recurentă poate, prin urmare, să constate existența unei discriminări în temeiul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, numai în situația în care se invocă de către petenți restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice în baza oricărui criteriu care ar duce la discriminare.

Așadar, premisa de la care se pornește în analizarea de către CNCD a unui caz de discriminare este aceea a existenței unui drept recunoscut de lege în favoarea persoanei care pretinde că a fost discriminată, excluzând ipoteza în care s-ar invoca o discriminare ce izvorăște dintr-un act normativ cu putere de lege.

În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 997/2008, publicată În Monitorul Oficial al României nr. 774 din 18.11.2008 prin care s-a statuat:

"(...) constată că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

În considerentele deciziei pronunțate de instanța de contencios constituțional s-a arătat că: "Astfel, dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicțional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării poate să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme legale, hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilității acestor dispoziții și chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate. Într-o atare împrejurare, se pune în discuție legitimitatea acestui organ de a interfera în competențele legislativului, prin înlăturarea aplicabilității unor acte normative și instituirea aplicabilității altora, dar și în competențele Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de legislator negativ atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, sub aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării."

În acest context, Înalta Curte constată că recurentul pârât nu are competența să constate existența unei discriminări ce izvorăște direct din lege sau chiar dintr-o practică neunitară a instanțelor de judecată, pentru că ar încălca separația puterilor în stat și ar interfera cu competențele legislativului, ale puterii judecătorești și ale Curții Constituționale.

În condițiile existenței unei hotărâri judecătorești definitive prin care instanța de judecată a statuat cu privire la pretențiile intimaților reclamanți și având cunoștință de împrejurarea relevată de aceștia ca fiind "discriminatorie", Consiliul nu ar putea aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești.

Pe de altă parte, și în ceea ce privește competența materială a instanței de judecată, trebuie menționată Decizia CCR nr. 1325/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 23 decembrie 2008, în dispozitivul căreia s-a statuat: "(...) constată că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

Așadar, soluția adoptată în speță de recurentul CNCD este corectă din punct de vedere juridic, prin raportare la obiectul cererii formulate de reclamanți, fiind pronunțată în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, precum și în acord cu Decizia CCR nr. 997/2008.

În acest sens, Înalta Curte reține, din cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar rezultă că aceștia din urmă au formulat anterior sesizării CNCD acțiune în justiție pentru recunoașterea drepturilor salariale pretinse în raport cu intimata SRTv, acțiunea fiind însă soluționată nefavorabil, dar definitiv prin hotărâre judecătorească, care a fost și depusă la dosarul de fond și prin care instanța de judecată a statuat că nu li se cuvin respectivele drepturi salariale.

Prin sesizarea formulată la C.N.C.D., intimații reclamanți au reiterat practic aceeași solicitare, obligarea SRTv la înlăturarea pretinsului tratament discriminatoriu prin stabilirea și pentru ei a beneficiului acelorași drepturi salariale, solicitare care fusese deja soluționată definitiv de instanțele de judecată.

Ei nu au evocat o situație de discriminare, a cărei constatare să fie în competența autorității recurente pârâte potrivit dispozițiilor Ordonanței, ceea ce se solicită acesteia fiind să interpreteze și să impună pe cale jurisdicțională aplicarea dispozițiilor contractului colectiv de muncă, cu înfrângerea autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive și a dispozițiilor legale incidente avute în vedere prin aceasta.

Or, nu i se poate impune autorității publice CNCD, în raport cu cele solicitate și împrejurările de fapt și de drept expuse, să stabilească o pretinsă situație de discriminare, în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea competențelor constituționale care revin autorității legiuitoare, de a institui, modifica și abroga norme juridice, și instanțelor judecătorești, de a aplica legea și de a soluționa litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Aceasta din urmă, întrucât, chiar în condițiile în care recunoașterea unor drepturi salariale mai largi decât cele deja acordate este justificată exclusiv pe argumente de discriminare, raportul litigios dintre intimații reclamanți și SRTv își păstrează natura proprie, a conflictului de muncă, deoarece principiul nediscriminării și egalității de șanse este unul de ordin constituțional, valabil și general aplicabil, prin urmare în orice domeniu al vieții sociale, indiferent de raportul de drept analizat, fără a schimba natura juridică a acestuia.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Național de Combatere, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Național de Combatere a Discriminării împotriva sentinței civile nr. 1488 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2019.