ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5405/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 26.10.2016 pe rolul Curții de apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Muncii și Justiției Sociale (fost MMFPSPV) a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii pârâtului nr. 576/14.09.2016 în ceea ce privește anularea sancțiunii amenzii pentru reclamant, exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 7000 RON și suspendarea executării hotărârii atacate până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 3484 din 04 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A..

A fost anulată hotărârea nr. 576/2016 a CNCD în ceea ce îl privește pe reclamant și a fost exonerat reclamantul de plata amenzii de 7000 RON aplicată la art. 6 al hotărârii indicate.

A fost respinsă cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A..

3.1 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii și respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a arătat că a analizat fapta de discriminare săvârșită de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice în ceea ce privește finanțarea pentru serviciile sociale acordate persoanelor cu dizabilități prestate în sistemul public, comparat cu cel privat, prin raportare la Hotărârea MMFPSPV nr. 978/2015 și Ordinul nr. 1685/2015, prin intermediul cărora este stabilit standardul minim de cost/an/beneficiar pentru centrele de zi. Astfel, recurenta a reținut că, potrivit H.G. nr. 978/2015, finanțarea către persoanele cu dizabilități este în cuantum de 1617lei/lună/persoană, dacă serviciul se oferă de către o instituție de stat și potrivit Ordinului nr. 1685/2015, finanțarea către persoanele cu dizabilități este în cuantum de 175 RON/lună/persoană dacă serviciul se oferă de către o instituție privată.

În aceste condiții, reglementarea realizată prin Ordinul nr. 1685/2015 ce aparține Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice poate fi privită ca necorespunzătoare și discriminatorie pentru că a prevăzut o subvenție de 175 RON lunar pentru fiecare beneficiar al serviciului social.

Persoanele cu dizabilități care apelează la sistemul public și persoanele cu dizabilități care apelează la sistemul privat sunt în situație comparabilă, pentru că au dreptul la serviciile sociale la nivelul standardului minim stabilit de Guvernul României.

Având în vedere finanțarea/subvenționarea diferențiată de la buget a serviciilor sociale prestate de entitățile private, în comparație cu cele din sistemul public, efectul este încălcarea dreptului de a beneficia în condiții de egalitate de serviciile sociale pentru persoanele cu dizabilități, fapt ce constituie discriminare conform art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (4) și art. 40 lit. h) coroborate cu prevederile art. 15 al O.G. nr. 137/2000.

3.2 Asociația "A." a formulat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată cu privire la cererea de anulare a hotărârii CNCD nr. 576/14.09.2016, anularea sancțiunii amenzii și exonerarea de la plată a amenzii contravenționale în cuantum de 7000 RON.

În motivare, recurenta a apreciat că în mod nelegal instanța de fond a pronunțat soluția prin raportare doar la înțelesul termenilor de "subvenționare" și "finanțare", fără a analiza scopul pentru care se acordă aceste sume de bani, indiferent de maniera în care acestea sunt alocate.

Opinia instanței de fond este greșită atât timp cât aceasta nu a analizat în concret discriminarea care există între persoanele cu dizabilități care apelează la sistemul public și persoanele cu dizabilități care apelează la sistemul privat prin raportare la cuantumul standardului minim de cost/beneficiar, fără însă a interesa maniera în care acest beneficiu este pus la dispoziția entității respective, fie aceasta ONG sau instituție a statului.

Instanța de fond trebuia să analizeze scopul pentru care legiuitorul a reglementat acest standard minim de cost și dacă, prin maniera în care acesta este acordat instituțiilor statului și instituțiilor private nu se creează o discriminare evidentă și gravă între persoanele cu dizabilități care apelează la sistemul public și persoanele cu dizabilități care apelează la sistemul privat.

Sumele de bani acordate instituțiilor publice (sub formă de finanțare) și instituțiilor private (sub formă de subvenție) vin în sprijinul asigurării serviciilor sociale persoanelor cu dizabilități, fără a interesa diferențierea dintre serviciul public și cel privat, iar instanța de fond trebuia să analizeze dacă acest beneficiu legal oferit persoanelor cu dizabilități este asigurat în aceeași manieră atât la nivelul instituțiilor statului, cât și la nivelul asociațiilor non profit, astfel încât să nu poată fi creată o disociere gravă între serviciul public și cel privat.

A invocat recurenta prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale și a arătat că, la nivel național, atât instituțiile statului, cât și ONG-urile care prestează servicii sociale militează pentru reintegrarea în societate a persoanelor cu dizabilități, având un scop comun axat pe facilitatea vieții sociale a acestora.

A mai arătat recurenta că nici un text de lege nu prevede obligația asociației de a asigura finanțarea activității până la nivelul standardului minim de cost stabilit prin H.G. nr. 978/2015. Din contră, chiar legiuitorul a reglementat în sarcina statului obligația de a susține ONG-urile în această activitate, prin subvenționarea acestora. În aceste condiții, nu se poate discuta în această cauză că nu ar exista un drept al persoanelor cu dizabilități de a beneficia de servicii sociale în condiții de egalitate.

Recurenta a menționat că, din maniera în care instanța de fond a pronunțat soluția rezultă că dispozițiile Legii nr. 34/20.01.1998 rămân fără aplicabilitate practică atât timp cât se creează precedentul că nu se impune acordarea de subvenții ONG-urilor deoarece ele și-ar fi asumat, potrivit instanței de fond, în mod exclusiv prestarea serviciului public și finanțarea din surse proprii a acestuia. În aceste condiții, s-ar produce o ingerință în dreptul de alegere al persoanelor cu handicap între serviciul public și cel privat, iar diferența suportului financiar acordat ONG-urilor față de standardul minim de cost/beneficiar din sistemul public este de zece ori mai mică.

Intimatul-pârât Ministerul Muncii și Justiției Sociale a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, a arătat că CNCD face o confuzie între termenul de subvenționare și cel de finanțare și că asociația nu este o instituție publică, ci una de drept privat, astfel că statul nu poate fi obligat să îi acopere toate costurile necesare prestării serviciilor sociale la care singură s-a obligat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea hotărârii pârâtului nr. 576/14.09.2016 în ceea ce privește anularea sancțiunii amenzii pentru reclamant, exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 7000 RON și suspendarea executării hotărârii atacate până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin hotărârea contestată s-au respins excepția de necompetență materială a CNCD, excepția tardivității introducerii cererii cu privire la ordinul nr. 1685/2015 și excepția lipsei calității procesuale pasive a MMFPSPV și Guvernului României; totodată, s-a reținut că subvenționarea diferențiată de la bugetul de stat a serviciilor sociale prestate de entitățile private în comparație cu cele din sistemul public, care are ca efect încălcarea dreptului de a beneficia în condiții de egalitate de serviciile sociale constituie discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4), art. 10 lit. h) coroborate cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000; la pct. 6 s-a aplicat MMFPSPV o amendă contravențională în valoare de 7000 RON conform art. 26 alin. 1din același act normativ.

În motivarea soluției sale, pârâtul CNCD a reținut că, potrivit H.G. nr. 978/2015, finanțarea către persoanele cu dizabilități este în cuantum de 1.617 RON/lună/persoană cu dizabilitate, dacă serviciul se oferă de către o instituție de stat și potrivit Ordinului M.M.F.P.S.P.V. nr. 1685/2015, finanțarea către persoanele cu dizabilități este în cuantum de 175 RON/lună/persoană cu dizabilitate dacă serviciul se oferă de către o organizație nonguvernamentală. A mai apreciat CNCD că tocmai prin introducerea și menținerea acestei diferențe de finanțare pentru același gen de servicii oferite, s-au creat premisele unei situații de discriminare între două categorii de prestatori de servicii sociale pentru persoanele cu dizabilități și anume instituțiile de stat și organizațiile private, care oferă același gen de servicii. CNCD a concluzionat că situația comparabilă derivă direct din finanțările alocate de către stat pentru instituțiile de stat, care beneficiază de o alocare financiară mult mai mare față de finanțările alocate către instituțiile private, pentru același gen de servicii oferite, dezavantajul fiind creat copiilor și persoanelor cu dizabilități care apelează la serviciile sociale private pentru recuperare, dezvoltare, deprinderi de viață, educație sau orice alte servicii de care au nevoie.

Soluția primei instanțe de admitere în parte a acțiunii, de anulare a hotărârii contestate și de exonerare a reclamantului de plata amenzii de 7000 RON este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte apreciază că nu se poate vorbi despre subvenționarea diferențiată de la buget a serviciilor sociale prestate de entitățile private în comparație cu cele din sistemul public, întrucât entitățile din sistemul public sunt finanțate, iar entitățile de drept privat care prestează servicii sociale sunt doar cofinanțate de către stat sub forma unor subvenții, iar nu finanțate integral de la bugetul de stat, astfel cum în mod corecta reținut instanța de fond.

Astfel cum a prezentat pe larg și recurentul-pârât CNCD, Înalta Curte observă că obiectul reglementării H.G. nr. 978/2015 privește, pe de o parte, furnizorii publici de servicii sociale, aceștia fiind consiliile județene, consiliile locale ale sectoarelor municipiului București și consiliile locale ale municipiilor, orașelor și comunelor, iar pe de altă parte, reglementarea a aprobat standardul minim de cost pentru serviciile sociale furnizate de prestatorii publici, iar acest standard minim de cost urmează a fi finanțat în vederea prestării serviciilor sociale de la bugetul de stat/bugete locale.

Este vorba așadar despre finanțarea standardului minim de cost pentru serviciile sociale asigurate de furnizorii publici de servicii sociale.

H.G. nr. 978/2015 nu are ca și obiect de reglementare sumele de bani pe care le pot obține în condițiile Legii nr. 34/1998 asociațiile și fundațiile române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială, pentru serviciile de asistență socială acordate persoanelor care, potrivit dispozițiilor legale, au dreptul să beneficieze de acestea.

Singura referire din H.G. nr. 978/2015 la furnizorii privați de servicii sociale este cea privitoare la obligația de transparență privind utilizarea fondurilor alocate, potrivit art. 6 din H.G. nr. 978/2015.

Ordinul nr. 1685/2015 privește aprobarea liniilor de subvenționare prioritare în domeniul asistenței sociale pentru anul 2016, respectiv unitățile de asistență socială și capitolele de cheltuieli pentru care asociațiile și fundațiile pot solicita subvenții de la bugetul de stat, pentru anul 2016, în baza prevederilor Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială.

Legea nr. 34/1998 reglementează situația asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială și care pot primi subvenții alocate de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale și care vor fi utilizate, în exclusivitate, pentru serviciile de asistență socială acordate persoanelor care, potrivit dispozițiilor legale, au dreptul să beneficieze de acestea.

Potrivit acestui act normativ, "(1) Nivelul subvențiilor acordate nu poate depăși costul mediu lunar de întreținere, pe persoană asistată, din unitățile de asistență socială de stat, cu profil similar, organizate ca instituții publice.

Legătura acestor acte normative (Legea 134/1998 și Ordinul nr. 1685/2015) cu H.G. nr. 978/2015 este dată doar de conținutul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 34/1998 potrivit căruia nivelul subvențiilor acordate nu poate depăși costul mediu lunar de întreținere, pe persoană asistată, din unitățile de asistență socială de stat, cu profil similar, organizate ca instituții publice.

Concluzia este că este vorba de două situații diferite, finanțarea integrală a serviciului social respectiv de la bugetul de stat/bugetele locale pentru furnizorii publici de servicii sociale și respectiv subvenționarea care este doar complementară, adițională, parțială a costului serviciului public asigurat de furnizorul privat de servicii sociale, singura restricție legală fiind ca nivelul acestei subvenții să nu depășească nivelul costul mediu lunar de întreținere, pe persoană asistată, din unitățile de asistență socială de stat, cu profil similar, organizate ca instituții publice.

În aceste condiții, nu pot fi reținute susținerile recurentului CNCD în sensul că finanțarea/subvenționarea diferențiată de la buget a serviciilor sociale prestate de entitățile private, în comparație cu cele din sistemul public, care are ca efect încălcarea dreptului de a beneficia în condiții de egalitate de serviciile sociale pentru persoanele cu dizabilități constituie discriminare conform art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (4), art. 10 lit. h) coroborate cu prevederile art. 15 al O.G. nr. 137/2000.

Recurenta A. a criticat sentința instanței de fond, arătând că aceasta nu a analizat scopul pentru care se acordă sumele de bani, indiferent de maniera în care acestea sunt alocate, subvenție sau finanțare, respectiv ar fi trebuit să se analizeze dacă, prin maniera în care standardul minim de cost este acordat instituțiilor statului și instituțiilor private nu se creează o discriminare evidentă și gravă între persoanele cu dizabilități care apelează la sistemul public și persoanele cu dizabilități care apelează la sistemul privat.

A invocat prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 34/1998, arătând că sumele de bani acordate instituțiilor publice, sub formă de finanțare, și instituțiilor private, sub formă de subvenție, vin în sprijinul asigurării serviciilor sociale persoanelor cu dizabilități, fără a interesa diferențierea dintre serviciul public și cel privat.

Înalta Curte constată că, astfel cum s-a arătat anterior, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 34/1998 prevede că asociațiile și fundațiile române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială, pot primi subvenții alocate de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale, care vor fi utilizate, în exclusivitate, pentru serviciile de asistență socială acordate persoanelor care, potrivit dispozițiilor legale, au dreptul să beneficieze de acestea. Deci textul de lege vorbește despre posibilitatea primirii subvențiilor de la bugetul de stat/locale care să asigure standardul minim de cost, iar nu despre o obligație în ceea ce privește asigurarea acestora.

Nici în art. 2 alin. (1) din același act normativ nu se prevede obligația de a asigura costul mediu lunar din venituri publice, ci faptul că nivelul subvențiilor acordate nu poate depăși costul mediu lunar de întreținere, pe persoană asistată, din unitățile de asistență socială de stat, cu profil similar, organizate ca instituții publice.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că este corectă susținerea instanței de fond în sensul că nu se poate vorbi despre subvenționarea diferențiată de la buget a serviciilor sociale prestate de entitățile private în comparație cu cele din sistemul public (fapta reținută la art. 5 al hotărârii atacate), pentru că entitățile din sistemul public nu sunt subvenționate, ci finanțate, iar entitățile de drept privat care prestează servicii sociale sunt doar cofinanțate de către stat sub forma unor subvenții, iar nu finanțate integral de la bugetul de stat.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A. împotriva sentinței civile nr. 3484/2017 din 04 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A. împotriva sentinței civile nr. 3484/2017 din 04 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 22 octombrie 2020.