ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5454/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 22.06.2016 sub dosar nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței anularea hotărârii CNCD nr. 330/27.04.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, respingerea petiției ca nefiind de competența CNCD, respectiv ca neîntemeiată, exonerarea A. de la plata amenzii contravenționale în cuantum total de 1.000 RON și de obligația de a publica rezumatul Hotărârii CNCD nr. 330/27.04.2016 în mass-media; cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 434 din 17 iunie 2020, a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca fiind neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin sentința recurată este respinsă în mod eronat, critica de nelegalitate a Hotărârii CNCD, dedusă din refuzul CNCD de clasare al faptei pretins discriminatorii vizând concedierea disciplinară a intimatului, faptă analizată și sancționată de CNCD prin intermediul unei hotărâri anterioare, respectiv, Hotărârea CNCD nr. 260/2015.

Motivarea instanței de fond este dată cu aplicarea eronată a legii - respectiv, prevederile O.G. nr. 137/2000, ale Procedurii CNCD, dar și prevederile art. 22 din C. proc. civ.

Argumentele instanței de fond sunt contrare și opiniilor doctrinare, potrivit cărora, pentru a exista identitate de obiect este necesar ca obiectul din cea de-a doua acțiune/petiție să fie identic cu cel din prima acțiune/petiție.

Prin sentința recurată și prin Hotărârea CNCD atacată se încalcă principiul specific al răspunderii contravenționale - non bis in idem - dat fiind faptul că se rețin, pentru a doua oară, ca fiind discriminatorii, împrejurările care au condus la concedierea disciplinară a intimatului.

În primul rând, prin apărările formulate în fața CNCD, dar și în fața instanței de judecată, s-a invocat încălcarea competenței materiale speciale a instanțelor de dreptul muncii, având în vedere modalitatea în care CNCD și instanța de fond au analizat faptele pretins discriminatorii, în legătură cu procedura de concediere disciplinară a intimatului. Analiza autorității nu a fost una specifică competențelor sale și nu a avut în vedere constatarea întrunirii în cauză, a condițiilor cumulative prevăzute de O.G. nr. 137/2000 pentru ca faptele reclamate să fie calificate ca fiind fapte de discriminare.

În al doilea rând, argumentația prezentată de instanța de fond prin sentința recurată, constând în enumerarea competențelor legale ale CNCD nu este relevantă pentru justificarea soluției de respingere a motivului de nelegalitate invocat de recurentă.

În al treilea rând, rezultă greșita aplicare a prevederilor O.G. nr. 137/2000, atunci când instanța de fond face referire la considerentele Hotărârii CNCD de respingere a excepției de necompetență. Instanța de fond a apreciat greșit argumentul CNCD, potrivit căruia, desfacerea contractului de muncă al intimatului s-a bazat pe o evaluare subiectivă (capitolul evaluare generală) care a dezavantajat persoanele asociate cu sindicatul format, respectiv, liderul de sindicat.

În realitate, CNCD nu a făcut vreo analiză a situației intimatului, ci a preluat din motivarea hotărârii pronunțate de instanța de dreptul muncii cu privire la procedura de concediere a altor salariați (fără legătură cu intimatul - dosar nr. x/2015), ca urmare a restructurării bazei Otopeni, procedură în care s-a făcut analiza criteriilor de selecție a personalului. Motivarea Sentinței se bazează pe o analiză superficială a pieselor dosarului, și încalcă prevederile procedurale privind obligația legală a instanței de a determina cu claritate situația de fapt în cauza deduse judecății (art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.).

În al patrulea rând, prin Hotărârea CNCD nr. 99/13.02.2019 emisă în urma soluționării celei de a treia petiții depuse de intimat (prin care reclamă și faptele deduse analizei CNCD, prin cele două petiții anterioare, respectiv, contextul factual în care s-a produs concedierea disciplinară a intimatului), CNCD a admis excepția privind necompetență CNCD în ceea ce privește una din faptele reclamate de intimat (în ceea ce privește pretinsa faptă de discriminare de nepunere pe zbor a intimatului), ca fiind de competența instanțelor de dreptul muncii.

Sentința este nelegală, condițiile cumulative pentru reținerea unei fapte de discriminare în cauză, nefiind întrunite. Instanța de fond prezumă eronat existența faptei de discriminare în baza hotărârilor de dreptul muncii de desființare a deciziilor de concediere a intimatului și a altor salariați (pretins membri de sindicat), precum și prin existența altei hotărâri CNCD.

Concedierea disciplinară a fost anulată de instanța de dreptul muncii, pe aspecte formale, iar, Curtea de Apel București, analizând apelul subscrisei, a înlăturat din considerentele hotărârii instanței de fond orice referiri la apartenența sindicală a acestuia. Astfel fiind, nu se poate susține că în hotărârea de dreptul muncii care a analizat decizia de concediere disciplinară a Intimatului s-ar fi reținut vreun tratament diferit și discriminatoriu aplicat acestuia de către angajator.

Concedierea disciplinară a intimatului s-a derulat strict în ceea ce privește persoana salariatului care a săvârșit abaterile disciplinare și nu a implicat o procedură de evaluare sau selecție.

Instanța de fond și CNCD în mod eronat și nelegal au reținut existența unui tratament diferențiat și discriminatoriu față de intimat, în condițiile în care nu au existat alți salariați care să fi săvârșit aceleași abateri disciplinare similare celor săvârșite de intimat, dar care să nu fi fost sancționați disciplinar de către A..

Hotărârea de dreptul muncii a menținut ca legale toate deciziile de concediere disciplinară a salariaților care fuseseră restructurați și care pretindeau că au fost discriminați pe criteriu sindical, alături de intimat. Aceștia au refuzat să se prezinte la locul de muncă după ce A. a executat hotărârea executorie de reintegrare (invocată de instanța de judecată și în prezenta cauză), fiind în consecință concediați disciplinar. Mai mult, Curtea de Apel București a respins cererea de daune morale deduse din discriminarea pe criteriu sindical constatată de Hotărârea CNCD 260/2015.

Pretinsul dezacord al A. față de înființarea sindicatului nu rezultă din niciun înscris administrat în fața CNCD sau în fața instanței de judecată.

Pentru toate motivele invocate, solicită admiterea recursului și casarea sentinței, iar soluționând cauza pe fond, admiterea acțiunii, anularea Hotărârii CNCD nr. 330/2015 și respingerea petiției, fie prin clasarea ei, fie prin respingerea ca neîntemeiată.

Intimatul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materia.", Înalta Curte constată că:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 18 septembrie 2015, domnul B. a adresat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării o petiție înregistrată sub nr. x/2015 prin care solicita sancționarea contravențională a A. pentru fapte de discriminare pe motivul de apartenență și/sau activitate sindicală, sesizare soluționată prin emiterea hotărârii nr. 330/27.04.2016, care formează obiectul prezentei cauze.

Prin hotărârea nr. 330/27.04.2016, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a respins excepția de necompetență materială privind litigiile de muncă și punerea în executare a unei sentințe judecătorești invocată de către pârâta A.; a constatat că efectele produse de tratamentul care a dus la concedierea petentului B. pe motive sindicale reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4) coroborate cu art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000; a aplicat o amendă contravențională în valoare de 1.000 RON pentru societatea A. conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, a obligat reclamata să comunice rezumatul acestei hotărâri în mass-media.

Din prisma calificării faptelor angajatorului, CNCD a stabilit că sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) a O.G. nr. 137/2000, republicată în sensul că faptele reclamatului reprezintă discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul apartenenței sindicale, care a avut ca scop limitarea dreptului la demnitate, respectiv a dreptului la muncă.

Drepturile invocate de petent sunt dreptul la demnitate și dreptul la muncă. Prin acțiunile reclamatului s-a creat o atmosferă de intimidare, astfel s-a atins acest drept, iar prin desfacerea contractelor de muncă, dreptul la muncă (pct. 5.11).

S-a reținut că în concedierea petentului, reclamatul a avut un comportament activ, care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele membre ale sindicatului al cărui președinte/lider era petentul, astfel că sunt incidente prevederile art. 2 alin. (4) al O.G. nr. 137/2000. Această faptă atrage răspunderea contravențională a reclamatului. Colegiul director a constatat că desfacerea contractului de muncă s-a bazat pe o evaluare subiectivă (capitolul "atitudinea generală") care a dezavantajat persoanele asociate cu sindicatul format, respectiv liderul de sindicat (…). ».

Recurenta a criticat sentința Curții de Apel București sub aspectul nelegalității aplicării și interpretării eronate a prevederilor O.U.G. nr. 137/2000, a procedurii de soluționare a petițiilor în fața CNCD, dar și a prevederilor art. 22 C. proc. civ.. De asemenea, a avut în vedere și o motivare inexactă a instanței de fond, aceste critici fiind dezvoltate în cadrul motivelor de recurs.

În principal, critică sentința de fond pentru respingerea argumentului de nelegalitate a hotărârii CNCD, prin greșita soluționare a cererii sale de clasare a petiției, având în vedere că faptele invocate ca fiind discriminatorii au fost deja adresate CNCD și analizate și soluționate de autoritate prin hotărârea nr. 220/2015.

Arată că instanța de fond susține prin motivare că cererea de clasare nu se justifică, întrucât nu a existat identitate de obiect și petent, astfel încât încălcarea principiului non bis in idem, pe care a invocat-o, nu este justificată.

Susține că în prezenta cauză există identitate de obiect și de petent, având în vedere că domnul B. a invocat acea discriminare, aceleași fapte, pe același criteriu de discriminare și prin petiția din 2014 și prin petiția ulterioară, atât în nume personal, cât și în calitate de președinte al sindicatului.

De altfel, rezultă din considerentele celor două hotărâri ale CNCD că situația contractuală și circumstanțele care au condus la concedierea disciplinară a domnului B. au fost analizate în ambele hotărâri. Astfel, aceste fapte au fost invocate în nume personal, cât și în calitate de președinte al sindicatului prin cele două petiții. Mai arată că acesta a și recunoscut la interogatoriu în primul ciclu procesual, în fața Curții de Apel București că o dată cu prima petiție, a depus toate documentele referitoare la concedierea sa disciplinară la CNCD. De altfel, acest aspect rezultă din considerentele celor două hotărâri CNCD ce au fost prezentate comparativ într-un tabel aflat la dosarul cauzei.

În ceea ce privește obiectul, arată că au fost invocate aceleași fapte, discriminarea fiind determinată de circumstanțele ce au condus la concedierea domniei sale, în directă legătură cu concedierea altor membri de sindicat. Astfel încât este evident că și identitatea de obiect este întrunită în cauză și nu este posibil să existe două sancțiuni pentru aceeași faptă.

De asemenea, a criticat sentința de fond sub aspectul motivării, întrucât nu este corectă și exactă. În ceea ce privește lipsa identității de obiect, instanța de fond susține că nu există identitate de obiect, întrucât faptele reclamate se întrepătrund, că derivă unele din altele, nefiind în prezența unor raporturi deloc cauzale între acțiunile reproșate inițial prin prima petiție și cele reproșate prin petiția nr. 2. Consideră că un astfel considerent al instanței de fond nu relevă decât o motivare contradictorie, inexactă, fără un fundament legal.

De asemenea, a criticat prin recurs faptul că instanța de fond și CNCD au aplicat eronat prevederile legale privitoare la sarcina probei în litigiile în fața acestei autorități, dar și practica instanței supreme, potrivit cărora în litigiile deduse CNCD, sarcina probei nu este inversată, ci este partajată. Se reproșează faptul că este culpabilă de săvârșirea unei discriminări, în condițiile în care nici CNCD, dar nici instanța de fond nu au analizat vreo probă pe care a adus-o, nu au constatat că în ceea ce privește petentul care avea obligația de a produce niște probe privind existența unei fapte de discriminare, aceste probe nu există.

De asemenea, și din perspectiva condițiilor generale cumulative care trebuie întrunite pentru ca o faptă de discriminare să fie constatată, sentința instanței de fond este nelegală, întrucât nu face decât să constate o pretinsă discriminare în legătură cu concedierea disciplinară a petentului. În lipsa oricăror probe, se preiau considerente ale unor hotărâri de dreptul muncii, dar care nu îl privesc pe domnul B., acestea fiind preluate și în cele două hotărâri CNCD, considerându-se că s-a făcut dovada unui tratament discriminatoriu.

În ceea ce privește condițiile pentru ca o faptă invocată prin petiție să fie considerată discriminare, învederează că nu se poate reține un tratament diferențiat. Arată că a petentul a fost concediat pentru abatere disciplinară, nefiind concediat în cadrul unui proces de restructurare în baza unei evaluări subiective, astfel cum este reținut de către CNCD și de către instanța de fond.

Asupra motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă

Potrivit art. 16 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, CNCD este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte. Una din atribuțiile legale acordate Consiliului prin art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000 este investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare.

Potrivit art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă și protecție socială, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii:

a) încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;..."

Potrivit art. 27 alin. (1), persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea (...) nu este condiționată de sesizarea Consiliului.

Alineatul 2 prevede că termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

De asemenea, faptul că potrivit art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000, comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1) - (7) atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.

În cadrul sarcinii probei partajate între petent și societatea reclamată (astfel cum rezultă din Directivele nr. 2000/43/CE, Directiva 2000/78 și ampla jurisprudență în materia atât a CJUE, a instanțelor naționale în materie, și a CEDO), odată ce petentul care a invocat discriminarea pe bază apartenenței sale la sindicat a stabilit o prezumție de discriminare (discriminare prima facie), sarcina revine pârâtului, care trebuie să demonstreze că diferența de tratament nu este discriminatorie. S-a reținut în mod constant în jurisprudența europeană că adaptarea normelor privind sarcina probei se impune de îndată ce există o prezumție de discriminare și, în cazul în care această situație se verifică, aplicarea efectivă a principiului egalității impune ca sarcina probei să revină părții pârâte.

Pornind de la prezumția de discriminare dovedită de petent prin raportare la documente se constată că politica la nivel de companie împotriva existenței mișcării sindicale ca fiind contrară modelului însuși de business al societății A. nu au fost combătute, răsturnate în nicio modalitate de către reclamantă, prin depunerea de exemplu, a unor alte declarații oficiale ale managerilor companiei din care să rezulte contrariul, documente și politici interne care să indice o atitudine măcar neutră, dacă nu normală, de deschidere față de mișcare sindicală în oricare din țările unde compania mamă operează, etc. În plus, această probă contrară nu a fost administrată nici măcar la solicitarea expresă a instanței în cadrul dezbaterilor asupra fondului, prin depunerea unor precizări cu privire la existența sindicatelor în alte țări unde funcționează sucursale ale companiei mamă, sau luări de poziție oficiale ale companiei din care să rezulte contrariul celor stabilite prima facie prin raportare la aceste înscrisuri.

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond că se impune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat și statuarea Curții de Apel București din sentința nr. 881 din 16 martie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a rămas definitivă prin respingerea recursului de către ICCJ în decizia nr. 1237/7.03.2019 cu privire la reținerea atitudinii ostile a companiei cu efect descurajant asupra mișcării sindicale, precum și din sentința civilă nr. 1806/30.05.2016 a Curții Apel București în dosarul nr. x/2015.

Cu privire la nedovedirea existenței unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, se constată că dreptul invocat prin petiție de către petent ca fiind încălcat de companie este dreptul la muncă și demnitate umană.

Art. 1 din O.G. nr. 137/2000 dispune că în România, stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de lege.

(2) Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:

(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare;

(ii) dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate;

Potrivit alin. (2), orice persoană fizică sau juridică are obligația să respecte principiile enunțate la alin. (2), iar art. 3 stabilește că dispozițiile ordonanței se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește: g) alte domenii ale vieții sociale.

Potrivit O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Art. 7 vizează în mod expres ipoteza relevată de prezenta cauză. Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă și protecție socială, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii:

a) încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;

Art. 11 din Convenția europeană a drepturilor omului prevede:"1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire pașnică și de asociere, inclusiv de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei ori a drepturilor și a libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației de Stat."

Potrivit jurisprudenței CEDO, libertatea sindicală reprezintă un aspect special al libertății de asociere și că, deși articolul 11 are ca scop principal apărarea persoanei împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice în exercitarea drepturilor consacrate de acesta, articolul poate implica totodată obligația pozitivă de a asigura exercitarea sa efectivă [Demir și Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, pct. 109 și 110, CEDO 2008].

Potrivit CEDO, totalitatea măsurilor implementate pentru a garanta aplicarea articolului 11 trebuie să includă protecția împotriva discriminării pe motiv de apartenență sindicală care, potrivit Comitetului pentru libertatea de asociere, constituie una din cele mai grave violări ale libertății de asociere capabilă să compromită existența unui sindicat (par, 123).

Astfel cum s-a reținut și de către instanțele de contencios administrativ și de către cele competente în materia litigiilor de dreptul muncii în hotărârile indicate anterior în ansamblul considerentelor sentințelor și deciziilor prin care s-au finalizat dosarele nr. x/2014, respectiv nr. 79/93/2015, opoziția expresă a societății recurente-reclamante față de mișcarea sindicală coroborată cu disponibilizarea petentului și ulterior, al scurt timp și a celorlalți angajați - membri de sindicat și nedisponibilizarea altor salariați (care nu erau afiliați sindicatului) reprezintă în mod evident o diferență de tratament.

În cadrul litigiilor de dreptul muncii, nu s-a reținut de către nicio instanță caracterul legal al deciziilor de concediere în privința angajaților care erau membri ai C., iar instanțele de contencios administrativ au reținut cu putere de lucru judecat pe acest aspect tratamentul discriminatoriu.

Cu privire la existența unei justificări rezonabile și obiective care să urmărească un scop legitim, recurenta-reclamanta a indicat că măsura concedierii a vizat sancționarea încălcării flagrante a obligațiilor ce reveneau angajatului conform contractului de muncă și politicilor A..

Înalta Curte constată că toate aceste măsuri de concediere, motivate de angajator pe aspecte care țin fie de nerespectarea obligației de a nu posta pe x reproșată petentului B., sau pe aspecte legate de o pretinsă reorganizare a activității (invocată în cazul celorlalți angajați concediați) au fost anulate ca nefiind legale și netemeinice de către instanțele specializate în domeniul dreptul muncii.

Sub aparența nerespectării condițiilor din contractul de muncă și a politicilor de comunicare A. de fapt, măsura dispusă de încetare a raporturilor de muncă din cauza activității sindicale a numitului B. a urmărit, pe lângă sancționarea individuală a petentului și a celorlalți membri de sindicat concediați și descurajarea celorlalte persoane de a se alătura sindicatului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 434 din 17 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.