ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5876/2019

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 27 mai 2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate calitatea de lucrător al Securității al acestuia.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 38/18 pronunțată în data de 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel București a respins cererea, ca neîntemeiată, privind pe reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii. Susține că, în esență, prima instanță a arătat că nu ar fi dovedită încălcarea dreptului la viață privată, întrucât, potrivit considerentelor sentinței pe care o critică, "Toate informațiile furnizate de pârât, chiar dacă au caracter personal, sunt informații neutre, oficiale [...]". De asemenea, prima instanță a arătat că, în cuprinsul rapoartelor pe care le-a întocmit, intimatul nu ar fi furnizat "nici un element suplimentar" informațiilor deja deținute de Securitate, cu privire la persoana urmărită. În plus, prima instanță a arătat că intimatul nu i-ar fi dirijat personal pe informatorii care au contribuit la acțiunea de urmărire, ci doar ar fi consemnat originea informațiilor pe baza cărora a întocmit rapoartele. Față de aceste considerente ale primei instanțe, arată că simpla folosire nepermisă a unor informații privind viața privată a celui urmărit, fără cunoștința, fără acceptul acestuia și fără a exista un interes de ordin superior care să poată justifica ingerința, reprezintă o încălcare a dreptului la viață privată. Atât timp cât informații - care ar fi trebuit să rămână cunoscute doar persoanei urmărite și anturajului său - deveneau obiect de lucru al autorităților, fără acceptul acestei persoane și fără a exista un interes de ordin superior care să justifice această ingerință, se dovedește încălcarea dreptului la viață privată, indiferent de modalitatea prin care autoritățile intrau în posesia lor și, mai ales, indiferent de existenta sau inexistența unor alte consecințe în plus fată de ingerința nejustificată în viața personală sau familială. Potrivit art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, pentru încălcarea dreptului la viață privată sunt suficiente imixtiunile "arbitrare" în viață particulară sau familială a unui cetățean. Prin urmare, simpla prelucrare a unor informații referitoare la viața personală a unei persoane, fără acceptul acestei persoane și fără a exista un interes de ordin superior, care să permită această ingerință, dovedește încălcarea dreptului la viață privată. Prima instanță a considerat că, pentru dovedirea încălcării dreptului la viață privată ar fi fost necesară și existența altor consecințe negative asupra persoanei urmărite, în plus față de ingerința nejustificată în viața personală sau familială care s-a produs prin redactarea rapoartelor. Procedând astfel, prima instanță a distins acolo unde prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, precum și prevederile art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice nu au distins. Prin urmare, sentința atacată este rezultatul încălcării și aplicării greșite a acestor prevederi de drept material, situație ce atrage incidența art. 488 alin. (1) punctul 8 din Noul C. proc. civ. Față de considerentul primei instanțe potrivit căruia intimatul nu ar fi furnizat "nici un element suplimentar informațiilor deja deținute de Securitate, cu privire la persoana urmărită", arătă că aceste informații au devenit obiect de lucru al Securității tocmai ca rezultat al rapoartelor semnate de intimat, iar îngrădirea dreptului la viață privată nu rezultă numai din obținerea abuzivă a unor informații cu caracter personal, ci, mai ales, din activitatea de prelucrare, de sintetizare și de analizare a acestor informații, activitate pe care intimatul a îndeplinit-o prin redactarea rapoartelor amintite. Prin urmare, atât timp cât a considerat că dreptul la viață privată nu ar fi fost îngrădit, pentru motivul anterior analizat, sentința atacată este, și din acest punct de vedere, rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, Legea nr. 293/2008, dar și a prevederilor art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. Cât privește considerentul primei instanțe potrivit căruia intimatul nu i-ar fi dirijat personal pe informatorii care au contribuit la acțiunea de urmărire, ci doar ar fi consemnat originea informațiilor pe baza cărora a întocmit rapoartele, reiterează că simpla prelucrare a unor informații referitoare la viața personală a unei persoane, fără acceptul acesteia și fără a exista un interes de ordin superior, care să permită aceasta, dovedește încălcarea dreptului la viață privată, indiferent dacă intimatul a obținut sau nu personal respectivele informații. În concluzie, sentința atacată este, și din acest punct de vedere, rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, dar și a prevederilor art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

Apărări formulate în cauză Intimaul-pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 10 decembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 26 noiembrie 2019, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a normelor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce succed: Reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat să se constate calitatea de lucrător al Securității a pârâtului A.. Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată cererea, apreciind că sunt insuficiente motive prezentate instanței pentru a se putea constata îndeplinite condițiile impuse de legiuitor prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008 și a se constata calitatea de "lucrător al organelor de miliție cu atribuții pe linie de securitate" a pârâtului. Prin recursul promovat reclamatul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Se constată că, potrivit acestei norme, casarea unor hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauză instanța de fond a reținut în mod justificat că, în cazul pârâtului este întrunită cerința de lucrător al Securității, prin prisma atribuțiilor ce-i reveneau, potrivit Legii nr. 21/1969, în calitate de plutonier major și ulterior plutonier adjutant și cu funcția de șef al Postului de Miliție Pucheni, județ Dâmbovița (1985, 1988), având atribuții pe linia muncii de Securitate. În ceea ce privește însă cerința ca, în această calitate, să fi desfășurat activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamentale ale omului, în mod nelegal instanța de fond a reținut neîndeplinirea acesteia, întrucât a apreciat că activitatea sa nu ar fi circumscrisă ipotezei legale prevăzute de art. 2 lit. a) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008 - a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului. În acest sens, Înalta Curte reține că activitatea pârâtului, concretizată în dirijarea de surse informative din legătura personală a preotului B., în vederea obținerii de informații atât privind viața privată a urmăritului, cât și activitatea acestuia în cadrul asociației "Oastea Domnului" interzise la acel moment, reprezintă, prin natura lor, o violare a dreptului la viață privată și a dreptului la libertatea conștiinței și religiei, așa cum acestea sunt definite de prevederile art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, ale art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cele ale art. 30 din Constituția României din 1965, coroborate cu dispozițiile art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Această concluzie se impune pentru următoarele considerente: Acțiunile întreprinse de către pârât, concretizate în supravegherea informativă a preotului ortodox în calitatea sa de lucrător al fostei miliții au fost determinate de împrejurarea că acesta "..activa pe linia asociației religioase interzise Oastea Domnului, avea relații neoficiale cu un cetățean olandez de la care a primit valută în vederea efectuării unei excursii în străinătate și cu intenții de evaziune prin refuzul înapoierii în țară." și se constatase că era "un fost elev al preotului C. condamnat politic". În acest sens, pârâtul a dirijat surse din legătura personală a unui preot ortodox să obțină informații privind viața privată a urmăritului și activitățile desfășurate de acesta, respectiv: "dacă pleacă în străinătate, dacă are legături cu alte persoane urmărite, etc.". De asemenea, în aceeași acțiune, a verificat informațiile furnizate de surse și a constatat că "numiții D. și E. nu sunt rude cu familia preotului B. și nici nu au intrat în legătură cu cetățeni străini". Această stare de fapt nu este, de altfel, contestată de către părți, însă instanța de fond s-a limitat să constate că dirijarea unor surse din legătura personală a preotului pentru a obține informații privind viața privată a acestuia și activitățile desfășurate pe linia meseriei sale nu s-a făcut prin încălcarea unor drepturi și libertăți; și că, modalitatea de obținere a acestor informații nu reprezintă în același timp și o încălcarea a vieții private a preotului. Relevant este însă, în opinia Înaltei Curți, că încălcarea dreptului la viața privată și a dreptului la libertatea conștiinței și religiei ale persoanei față de care s-a exercitat supravegherea, s-a realizat prin acțiunile efective, dispuse de pârât, prin conținutul informațiilor obținute; și, mai mult decât atât, fără cunoștința preotului despre activitatea întreprinsă împotriva sa, generând grave imixtiuni în viața privată a celui urmărit, în condițiile încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prevăzute de prevederile art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, ale art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cele ale art. 30 din Constituția României din 1965, coroborate cu dispozițiile art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Pe de altă parte, nu poate fi reținut argumentul pârâtului, invocat în întâmpinarea depusă în instanță, precum că măsurile dispuse de către organele de Securitate erau prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la acel moment și erau adoptate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și ordinelor militare primite în acest sens, astfel că era ținut să le respecte și să le îndeplinească. Aceasta întrucât, pe de o parte, statul român era ținut de respectarea întocmai a drepturilor și libertăților fundamentale, astfel cum acestea erau prevăzute de Constituție și de pactele și tratatele internaționale la care România a aderat; și, pe de altă parte, nu s-au relevat, în litigiu, elemente care să conducă la presupunerea rezonabilă a implicării persoanei supravegheate în acțiuni împotriva securității naționale (spionaj, trădare sau terorism), și care să justifice prin urmare o eventuală ingerință a organelor Securității în viața privată. Înscrisurile existente la dosarul cauzei au demonstrat că în desfășurarea urmăririi informative, pârâtul a dispus măsuri care au adus atingere drepturilor persoanei urmărite, astfel că Înalta Curte reține că și a doua condiție prevăzută de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 este îndeplinită, în sensul că prin acțiunile întreprinse în calitatea sa de agent al organelor Securității, pârâtul a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale prevăzute atât de legislația internă în vigoare în acea perioadă, cât și de legislația internațională, respectiv, dreptul la viață privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și dreptul la liberă exprimare, prevăzut de art. 12 din Constituția România din 1965, coroborat cu art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Îngrădirea acestor drepturi s-a realizat prin instrumentarea dosarului de supraveghere informativă deschis în privința persoanei urmărite pentru stabilirea activității și atitudinii față de regim, a concepțiilor ei politice, a naturii relațiilor acesteia cu diverse persoane, prin activitatea de dirijare a surselor recrutate pentru încadrarea informativă a persoanei urmărite, surse care au oferit date referitoare la viața privată a acestuia, cu atât mai mult cu cât activitățile desfășurate de pârât nu au vizat persoane urmărite penal și nu au fost legate de siguranța statului, ci au avut ca scop menținerea regimului totalitar comunist și au condus la îngrădirea drepturilor și libertăților menționate. Mai mult, legiuitorul nu face distincție între persoanele care au inițiat și supus spre aprobare anumite măsuri, cele care le-au aprobat, respectiv le-au executat, singurul element determinant fiind acela ca întreaga activitate de poliție politică să vizeze încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale. Și, nu în ultimul rând, intimatul pârât nu a negat nici calitatea de lucrător al fostei Miliții și nici autenticitatea înscrisurilor întocmite în considerarea atribuțiilor ce-i reveneau, însă a încercat să acrediteze ideea că activitățile desfășurate se încadrau în atribuțiile normale de serviciu care îi reveneau, fără să fi suprimat sau îngrădit drepturi sau libertăți fundamentale ale omului. Această apărare generică nu poate fi primită întrucât măsurile informativ-operative pe care intimatul le-a dispus în calitate de subofițer de Securitate, în instrumentarea dosarului de urmărire informativă (în cuprinsul cărora se făcea referire expresă atât la activitatea profesională a persoanei urmărite, cât și la convingerile și practicile religioase ale respectivei persoane, precum și la alte aspecte de viață privată) exced, în mod evident, prevederilor art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și ale art. 12 din Constituția România din 1965, coroborat cu art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat și la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa hotărârea atacată și, rejudecând cauza, va admite acțiunea reclamantului și va constata calitatea pârâtului intimat de lucrător al Securității.