Decizia nr. 3573/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3340/2015 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 3 iulie 2015, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat instanței să aprecieze asupra calității de lucrător al Securității în privința pârâtului A.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 3340 din 14 decembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 3340 din 14 decembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a Sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii formulate. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, a susținut că motivarea instanței de fond este contradictorie, în raport de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât prima instanță nu a analizat încălcarea libertății conștiinței și religiei - deși prin acțiune s-a făcut referire și la această încălcare - ci a analizat activitățile intimatului exclusiv din perspectiva încălcării dreptului la viață privată, astfel că, neanalizând încălcarea de către intimat a libertății conștiinței și religiei, prima instanță nu a realizat o analiză cuprinzătoare și completă a acțiunii motivarea Sentinței atacate fiind insuficientă, ceea ce echivalează cu lipsa motivării. În egală măsură, instanța nu a ținut cont de prevederile art. 30 din Constituția României din 1965, coroborate cu art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, care consfințeau dreptul la libertatea conștiinței și religiei, pentru că, atât timp cât activitățile interne legale ale unui cult erau supravegheate de autorități, fără a exista nici măcar o suspiciune legată posibile activități ilicite, se dovedește încălcarea libertății conștiinței și religiei. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8, recurenta a susținut, în esență, următoarele: Prima instanță a respins acțiunea, încălcând aplicând greșit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, dar și prevederile art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, ale art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și ale art. 30 din Constituția României din 1965, coroborate cu art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. În esență, prima instanță a arătat că în speță nu ar fi dovedită încălcarea dreptului la viață privată, întrucât, potrivit considerentelor Sentinței "Dirijarea unor surse din legătura personală a unui pastor baptist pentru a obține informații privind viața privată a acestuia și activitățile desfășurate de acesta pe linia cultului baptist nu s-a făcut prin încălcarea unor drepturi și libertăți ale pastorului baptist, modalitatea de obținere a acestor informații nu reprezintă în același timp și o încălcare a vieții private a pastorului baptist". Important este că prima instanță a acceptat că, dacă aceleași informații ar fi fost obținute prin interceptarea corespondenței sau prin ascultarea convorbirilor persoanei urmărite ori prin violarea domiciliului, s-ar fi dovedit încălcarea dreptului la viață privată. Practic, prima instanță a arătat că nu ar avea relevanță împrejurarea că autoritățile obțineau "informații privind viața privată" a celui urmărit, fără cunoștința, fără acceptul acestuia și fără a exista un interes de ordin superior care să justifice această ingerință. Potrivit primei instanțe, ar avea relevanță exclusiv modalitatea obținerii informațiilor "privind viața privată", iar nu simpla obținere nepermisă și folosire a acelor informații. De asemenea, prima instanță a arătat că, prin conținutul lor, informațiile obținute nu ar fi reprezentat o încălcare a dreptului la viață privată. Față de aceste considerente ale primei instanțe, arătăm că simpla obținere nepermisă și folosire a unor "informații privind viața privată" a celui urmărit, fără cunoștința, fără acceptul acestuia și fără a exista un interes de ordin superior reprezintă o încălcare a dreptului la viață privată. Atât timp cât informații - care ar fi trebuit să rămână cunoscute doar persoanei urmărite și anturajului său - deveneau obiect de lucru al autorităților, fără acceptul celui urmărit și fără a exista un interes de ordin superior care să justifice această ingerință, se dovedește încălcarea dreptului la viață privată, indiferent de modalitatea prin care autoritățile intrau în posesia lor. Potrivit art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, pentru încălcarea dreptului la viață privată sunt suficiente imixtiunile "arbitrare" în viață particulară a unui cetățean, articolul mai sus citat nefăcând referire nici la violarea domiciliului nici la încălcarea secretului corespondenței. Inviolabilitatea domiciliului și secretul corespondenței erau garantate prin alte prevederi - distincte de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. Inviolabilitatea domiciliului și secretul corespondenței nu au fost invocate, în speță, prin acțiune. Prin urmare, interpretarea primei instanțe este rezultatul încălcării și aplicării greșite a art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, precum și a art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, precum și prevederile art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, este eronată interpretarea primei instanțe, potrivit căreia, din conținutul informațiilor obținute de intimat nu ar rezulta încălcarea dreptului la viață privată. În primul rând, chiar prima instanță a arătat că intimatul a obținut "informații privind viața privată" a pastorului baptist. Prin urmare, prima instanță a admis că aceste informații nu erau destinate publicității și nu ar fi putut deveni obiect de lucru al autorităților decât în situația în care ar fi existat un interes de ordin superior care să justifice această ingerință. Acest interes nu a existat, în speță, astfel încât se dovedește încălcarea dreptului la viață privată. În al doilea rând, caracterul intruziv al acțiunii intimatului a rezultat din cuprinsul notelor de sarcini prin care intimatul stabilea categoriile de informații care prezentau interes pentru intimat, dar și din cuprinsul informațiilor primite și folosite de intimat. Toate aceste informații, așa cum a arătat anterior, se refereau fie la viața privată a pastorului, fie la problemele interne ale comunității de credincioși din care acesta făcea parte.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări: Apreciază că a justificat motivul supravegherii informative a persoanei în cauză, care nu avea nimic cu activitatea privată, a acestuia, aceste informații vizând persoanele din străinătate, care participau la adunarea baptistă, fără însă să facă parte din familia sa. Nu exista nicio dovadă că acesta, sau alte organe, au îngrădit drepturile și libertățile religioase, din contră, interesul asupra amplasamentului lăcașului de cult fiind manifestat de necesitatea respectării legii și a drepturilor celor învecinați. Pe de altă parte, CNSAS, care are la dispoziție toată arhiva fostei securități, are posibilitatea să găsească cine au fost angajați colaboratori sau informatori, putând să stabilească foarte clar, daca acesta a fost angajatul securității; și, de asemenea, dacă ar fi fost informator sau colaborator, era necesar să fie identificat un angajament în acest sens.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 iunie 2019.

Aspecte de fapt și de drept relevante Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 3 iulie 2015, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat instanței să aprecieze asupra calității de lucrător al Securității în privința pârâtului A. Instanța de fond a reținut că cererea reclamantei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru următoarele motive: Dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 definesc noțiunea de lucrător al Securității ca fiind "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv de ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului". Din cuprinsul acestei prevederi legale, rezultă că pentru a se putea reține calitatea invocată, trebuie îndeplinite următoarele condiții: Persoana să aibă calitatea de ofițer, inclusiv acoperit, sau subofițer al Securității în perioada 1945 - 1989. Or, în speța dată, această condiție este asigurată deoarece pârâtul A. a avut gradul de sergent major în cadrul Inspectoratului Județean Teleorman, Postul de Miliție Țigănești (1979). În această privință s-a reținut că potrivit Legii nr. 21 din 1969 privind organizarea și funcționarea Miliției, organele de Miliție aveau, în mediul rural, atribuții pe linia muncii de Securitate și în această calitate trebuia să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Desfășurarea de către pârât a atribuțiilor specifice pe linia muncii de Securitate în mediul rural avea un suport legal, în contextul particular al prezentei cauze se impune decelarea doar a acelor activități au avut ca efect încălcarea drepturilor și libertăți fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare la acea dată; or, din conținutul înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu s-a reținut că prin activitățile desfășurate de către pârât ar fi fost suprimate, efectiv sau potențial, drepturi și libertăți fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare la acea dată (după cum a arătat reclamanta, pârâtul, în calitatea menționată anterior, a participat activ la supravegherea informativă a unui pastor baptist, vicepreședinte al comunității baptiste din zona București, aflat în atenția organelor de Securitate cu motivația că "... întreține relații cu cetățeni străini, audiază și colportează știrile postului de radio capitalist B." și "desfășoară o intensă activitate de prozelitism, fiind sprijinit material și moral de centre cultice baptiste din străinătate, în special din S.U.A.". Așadar, desfășurarea de către pârâtul A. a atribuțiilor specifice pe linia muncii de Securitate în mediul rural rezultă din materialitatea înscrisurile depuse la dosarul cauzei, însă, s-a reținut că prin desfășurarea acestor activități nu au fost suprimate, efectiv sau potențial, drepturi și libertăți fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare la acea dată. Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că pârâtul a dirijat surse din legătura personală a unui pastor baptist să obțină informații privind viața privată a urmăritului și activitățile desfășurate de acesta pe linia cultului baptist, respectiv: - "Să ia legătura cu G. P., deoarece se cunosc, și să urmărească alte metode pe care acesta le folosește pentru atragerea persoanelor în secta sa. Ce activități desfășoară și discuțiile purtate la adunările acestora". - "Să aibă în atenție, să stabilească ce alte probleme au mai discutat în privința adunării. - Care este motivul mutării cortului pentru ținerea adunărilor. - Dacă nu cumva intenționează să-și construiască noua clădire pe care au dărâmat-o" Dirijarea unor surse din legătura personală a unui pastor baptist pentru a obține informații privind viața privată a acestuia și activitățile desfășurate de acesta pe linia cultului baptist nu s-a făcut prin încălcarea unor drepturi și libertăți ale pastorului batist, modalitatea de obținere a acestor informații nu reprezintă în același timp și o încălcarea a vieții private a pastorului baptist. Dacă obținerea informațiilor privind activitatea pastorului batist s-ar fi făcut prin interceptarea ilegală a corespondenței acestuia, prin amplasarea ilegală unor dispozitive de înregistrare în domiciliul acestuia, prin violarea domiciliului acestuia, în aceste condiții s-ar fi putut reține că activitatea desfășurată de pârât a avut ca efect încălcarea dreptului la viață privată și la secretul corespondenței al pastorului baptist; or, o astfel de situație nu se întâlnește în prezenta cauză. Dimpotrivă, informațiile pe care sursa din legătura personală a pastorului baptist trebuia să le culeagă au un caracter general și neutru și referă la modalitățile folosite pentru atragerea persoanelor în secta pastorului, activitățile desfășurate și discuțiile purtate la adunările baptiste, alte probleme discutate în adunările baptiste, motivul mutării cortului pentru ținerea adunărilor, dacă pastorul baptist intenționează să-și construiască o noua clădire în locul celei pe pe care au dărâmat-o, astfel că prin conținutul concret, aceste activități sunt departe de a genera o încălcarea a drepturilor și libertăților fundamentale ale pastorului baptist. Mai mult decât atât, în cauză nu se relevă un mijloc ilicit folosit de către sursa din legătura personală a pastorului pentru obținerea de informații referitoare la activitatea cultului baptist, informații, care, potrivit celor arătate anterior, nu au aptitudinea de a reprezenta o încălcarea a drepturilor și libertăților fundamentale ale pastorului baptist. Aceleași concluzii sunt valabile și în privința situație de fapt potrivit căreia pârâtul a propus luarea unor măsuri informativ-operative: "Luarea legăturii cu alți informatori și efectuarea unor investigații în rândul cetățenilor, în special despre cele semnalate" și a verificat informațiile furnizate de surse: "în urma verificărilor am stabilit că cele raportate de informatorul "C." se confirmă cu sosirea Delegației/.../la adunarea baptistă din Țigănești, discutând problemele menționate în nota informativă".

Soluția instanței de recurs Examinând Sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări prin Legea nr. 293/2008, este considerată lucrător al securității orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Totodată, Înalta Curte subliniază faptul că pentru constatarea calității de lucrător al Securității, în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 nu este suficientă doar deținerea calității de ofițer sau de subofițer al Securității ci se impune constatarea cu certitudine a faptului că au fost desfășurate, în această calitate, activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamentale ale omului. În cauză instanța de fond a reținut în mod justificat că, în cazul pârâtului este întrunită cerința de lucrător al Securității, prin prisma atribuțiilor ce-i reveneau, potrivit Legii nr. 21/1969, în calitate de sergent major în cadrul IPJ Teleorman - Postul de Poliție Țigănești, având atribuții pe linia muncii de Securitate. În ceea ce privește însă cerința ca, în această calitate, să fi desfășurat activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamentale ale omului, în mod nelegal instanța de fond a reținut neîndeplinirea acesteia, întrucât a apreciat că activitatea acestuia nu ar fi circumscrisă ipotezei legale prevăzute de art. 2 lit. a) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008 - a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului. În acest sens, Înalta Curte reține că activitatea pârâtului, concretizată în dirijarea de surse informative din legătura personală a pastorului baptist, în vederea obținerii de informații atât privind viața privată a urmăritului cât și activitatea acestuia în cadrul cultului baptist, reprezintă, prin natura lor, o violare a dreptului la viața privată și a dreptului la libertatea conștiinței și religiei, așa cum acestea sunt definite de prevederile art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, ale art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cele ale art. 30 din Constituția României din 1965, coroborate cu dispozițiile art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Această concluzie se impune pentru următoarele considerente: Acțiunile întreprinse de către pârât, concretizate în supravegherea informativă a pastorului baptist în calitatea sa de lucrător al fostei miliții au fost determinate de împrejurarea că acesta "... întreține relații cu cetățeni străini, audiază și colportează știrile postului de radio capitalist B." și că "desfășoară o intensă activitate de prozelitism, fiind sprijinit material și moral de centre cultice baptiste din străinătate, în special din S.U.A.". În acest sens, pârâtul a dirijat surse din legătura personală a unui pastor baptist să obțină informații privind viața privată a urmăritului și activitățile desfășurate de acesta pe linia cultului baptist, respectiv: "Să ia legătura cu G. P., deoarece se cunosc, și să urmărească alte metode pe care acesta le folosește pentru atragerea persoanelor în secta sa. Ce activități desfășoară și discuțiile purtate la adunările acestora" și "Să aibă în atenție, să stabilească ce alte probleme au mai discutat în privința adunării. - Care este motivul mutării cortului pentru ținerea adunărilor. - Dacă nu cumva intenționează să-și construiască noua clădire pe care au dărâmat-o". De asemenea, în aceeași acțiune, pârâtul a propus luarea unor măsuri informativ-operative: "Luarea legăturii cu alți informatori și efectuarea unor investigații în rândul cetățenilor, în special despre cele semnalate" și a verificat informațiile furnizate de surse: "în urma verificărilor am stabilit că cele raportate de informatorul "C." se confirmă cu sosirea Delegației/.../la adunarea baptistă din Țigănești, discutând problemele menționate în nota informativă". Această stare de fapt nu este, de altfel, contestată de către părți, însă instanța de fond s-a limitat să constate că dirijarea unor surse din legătura personală a pastorului baptist pentru a obține informații privind viața privată a acestuia și activitățile desfășurate de acesta pe linia cultului baptist nu s-a făcut prin încălcarea unor drepturi și libertăți ale pastorului batist; și că, modalitatea de obținere a acestor informații nu reprezintă în același timp și o încălcarea a vieții private a pastorului baptist. Relevant este însă, în opinia Înaltei Curți, că încălcarea dreptului la viața privată și a dreptului la libertatea conștiinței și religiei ale persoanei față de care s-a exercitat supravegherea, s-a realizat prin acțiunile efective, dispuse de pârât, prin conținutul informațiilor obținute; și, mai mult decât atât, fără cunoștința pastorului baptist despre activitatea întreprinsă împotriva sa, generând grave imixtiuni în viața privată a celui urmărit, în condițiile încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prevăzute de prevederile art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, ale art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cele ale art. 30 din Constituția României din 1965, coroborate cu dispozițiile art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Pe de altă parte, nu poate fi reținut argumentul pârâtului, invocat în întâmpinarea depusă în prima instanță, precum că măsurile dispuse de către organele de Securitate erau prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la acel moment și erau adoptate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și ordinelor militare primite în acest sens, astfel că era ținut să le respecte și să le îndeplinească. Aceasta întrucât, pe de o parte, statul român era ținut de respectarea întocmai a drepturilor și libertăților fundamentale, astfel cum acestea erau prevăzute de Constituție și de pactele și tratatele internaționale la care România a aderat; și, pe de altă parte, nu s-au relevat, în litigiu, elemente care să conducă la presupunerea rezonabilă a implicării persoanei supravegheate în acțiuni împotriva securității naționale (spionaj, trădare sau terorism), și care să justifice prin urmare o eventuală ingerință a organelor Securității în viața privată. Revenind la persoana pârâtului, Înalta Curte reține că rezultatul dirijării informatorilor de către pârât pe lângă persoana supravegheată, s-a concretizat în notele informative date de aceștia, în care au oferit date cu privire la viața privată, nerelevante sub aspectul implicării acestuia în presupuse acțiuni împotriva securității naționale. De altfel, operațiunea de dirijare a rețelei informative reprezintă instruirea de către pârât, asimilat de lege lucrătorilor Securității, a informatorilor recrutați, constând în stabilirea sarcinilor ce revin acestora, aducerea la cunoștință a acestor sarcini și preluarea notelor informative date aceștia. În cauză, înscrisurile existente la dosarul cauzei au demonstrat că în desfășurarea urmăririi informative, pârâtul a dispus măsuri care au adus atingere drepturilor persoanei urmărite, astfel că Înalta Curte reține că și a doua condiție prevăzută de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 este îndeplinită, în sensul că prin acțiunile întreprinse în calitatea sa de agent al organelor Securității, pârâtul a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale prevăzute atât de legislația internă în vigoare în acea perioadă, cât și de legislația internațională, respectiv, dreptul la viață privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și dreptul la liberă exprimare, prevăzut de art. 12 din Constituția România din 1965, coroborat cu art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Îngrădirea acestor drepturi s-a realizat prin instrumentarea dosarului de supraveghere informativă deschis în privința persoanei urmărite pentru stabilirea activității și atitudinii față de regim, a concepțiilor ei politice, a naturii relațiilor acesteia cu diverse persoane, prin activitatea de dirijare a surselor recrutate pentru încadrarea informativă a persoanei urmărite, surse care au oferit date referitoare la viața privată a acestuia, cu atât mai mult cu cât activitățile desfășurate de pârât nu au vizat persoane urmărite penal și nu au fost legate de siguranța statului, ci au avut ca scop menținerea regimului totalitar comunist și au condus la îngrădirea drepturilor și libertăților menționate. Mai mult, legiuitorul nu face distincție între persoanele care au inițiat și supus spre aprobare anumite măsuri, cele care le-au aprobat, respectiv le-au executat, singurul element determinant fiind acela ca întreaga activitate de poliție politică să vizeze încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale (a se vedea, în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6.230 din 19 septembrie 2013). Și, nu în ultimul rând, intimatul pârât nu a negat nici calitatea de lucrător al fostei Miliții și nici autenticitatea înscrisurilor întocmite în considerarea atribuțiilor ce-i reveneau, însă a încercat să acrediteze ideea că activitățile desfășurate se încadrau în atribuțiile normale de serviciu care îi reveneau, fără să fi suprimat sau îngrădit drepturi sau libertăți fundamentale ale omului. Această apărare generică nu poate fi primită întrucât măsurile informativ-operative pe care intimatul le-a dispus în calitate de ofițer de Securitate, în instrumentarea dosarului de urmărire informativă (în cuprinsul cărora se făcea referire expresă atât la activitatea profesională a persoanei urmărite, cât și la convingerile și practicile religioase ale respectivei persoane, precum și la alte aspecte de viață privată) exced, în mod evident, prevederilor art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și ale art. 12 din Constituția România din 1965, coroborat cu art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. În același sens, instanța de control judiciar s-a pronunțat apreciind că "Imixtiunile în viața și conștiința persoanelor, în timpul regimului comunist ... încalcă dreptul la viața privată a individului, dreptul oricărei persoane de a nu expune altora aspectele cele mai intime ale ființei sale, despre elementele care privesc modul nostru de a gândi și care trebuie să rămână inaccesibile." (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 447 din 31 ianuarie 2012).

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat și la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa hotărârea atacată și, rejudecând cauza, va admite acțiunea reclamantului și va constata calitatea pârâtului intimat de lucrător al Securității.