ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 873/2020

Ședința publică din data de 27 mai 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 30 iunie 2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 81.540,12 EUR (374.040,83 RON), reprezentând 72,6738% din finanțarea garantată restantă acordată de UCB beneficiarului B. S.R.L., finanțare garantată de către Fond în temeiul confirmării de garantare nr. x din data de 07.08.2012, a dobânzii legale calculate asupra acestei sume de la data de 06.12.2016 și până la momentul plății efective, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4580 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată și obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 374.040,83 RON, a dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume, începând cu data de 06.12.2016 și până la achitarea debitului principal, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.057,13 RON (reprezentând taxă judiciară de timbru).

Prin decizia civilă nr. 1216 din 11 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinței civile nr. 4580 din 13 decembrie 2017, ca nefondat.

Pârâtul a fomulat cerere de repunere în termen și recurs împotriva deciziei civile nr. 1216 din 11 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la cererea de repunere în termen, recurentul-pârât arată că litigiul dedus judecății are ca obiect pretenții, în valoare de 374.040,83 RON.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20.07.2017, a fost declarată neconstituțională sintagma "precum și orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din art. XVIII alin. (2) Legea 2/2013, prin care erau exceptate de la posibilitatea atacării cu recurs deciziile pronunțate în apel în astfel de cauze, cum este și prezenta.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, că efectele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale se produc numai cu privire la hotărârile pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial în litigiile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON, începute după publicarea deciziei, respectiv după data de 20.07.2017.

Recurentul-pârât învederează că prezentul litigiu a început înainte de data de 20.07.2017 și că, în contextul prezentat, nu a mai procedat la declararea recursului împotriva deciziei civile nr. 1216 din 11 iunie 2018.

Recurentul-pârât arată, de asemenea, că, ulterior, Curtea Constituțională, prin decizia 454 din 04 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 836 din 01 octombrie 2018, a stabilit ca Înalta Curte de Casație si Justiție nu are competență să se pronunțe în legătură cu efectele deciziei Curții nr. 369 din 30 mai 2017 sau să dea dezlegări obligatorii care să contravină acesteia.

În consecință, având în vedere că, potrivit dispozițiilor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul precizează că a fost în imposibilitatea de a formula cererea de recurs în termenul legal, precum și faptul că motivul care l-a împiedicat să exercite această cale de atac a fost înlăturat prin decizia Curții Constituționale nr. 454 din 04 iulie 2018. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 186 C. proc. civ., solicită instanței repunerea în termenul procedural de formulare a recursului.

În motivarea recursului, recurentul-pârât susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale art. 1.270 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante".

Potrivit recurentului-pârât, instanța de apel a reținut eronat că Fondul a procedat în mod neîntemeiat la emiterea refuzului de plată, în prezenta cauză, principiul forței obligatorii a contractului nefiind respectat.

Recurentul-pârât menționează că instanța de apel a reținut că neefectuarea verificărilor de către intimata în ziua aprobării finanțării, ci cu două zile înainte, nu are semnificația nerespectării condițiilor prevăzute la art. 3.1.1 lit. a).3 și lit. d). În opinia recurentului-pârât, această apreciere este eronată, raportat la prevederile art. 9.2. (1) lit. a) și cap. 3 art. 3.1.1 din Convenția cadru Plafon de Garantare nr. 156/25.10.2011.

Potrivit recurentului-reclamant, banca nu a transmis extras din Buletinul procedurilor de insolvență din care să rezulte faptul că societatea nu era subiect al unei proceduri de insolvență la data aprobării finanțării, respectiv 26.07.2012, deși acesta a fost solicitat prin adresa Fondului nr. x/04.05.2016. Banca a transmis odată cu cererea de plată și prin adresa înregistrată la Fond nr. RG 10429/18.03.2016, un extras B.P.I. din data 24.07.2012.

Totodată, recurentul-pârât arată că banca nu a transmis rezultatul consultării C.I.P. din care să rezulte că societatea nu era în interdicție bancară de a emite CEC-uri la data de 26.07.2012 (data aprobării finanțării de către bancă), deși acesta a fost solicitat prin adresa Fondului nr. x/04.05.2016. Banca a transmis odată cu cererea de plată și prin adresa înregistrată la Fond nr. RG 10429/18.03.2016, o consultare C.I.P. din data de 24.07.2012.

Potrivit recurentului-pârât, respectarea de către bancă a obligației de a efectua consultarea C.I.P. și consultarea B.P.I. la data prevăzută în convenție (respectiv, data aprobării finanțării) este de maximă importanță, având în vedere specificitatea activității de garantare, a obligațiilor de prudență și de cunoaștere a clientelei impuse de reglementările B.N.R. aplicabile.

În opinia recurentului-pârât, nu are nicio relevanță modificarea prevederilor contractuale de la art. 3.1.1 pct. l lit. a).3 dintr-un act adițional la Convenția cadru Plafon de Garantare nr. 156/25.10.2011 încheiat ulterior și care nu se aplică în cauză.

Astfel, în opinia recurentului-pârât, instanța este ținută să judece cauza în raport strict de dispozițiile convenției încheiate între părți, raportat la respectarea sau nu a acestora. Faptul că unele dintre aceste dispoziții ar avea, în accepțiunea băncii, un caracter formal nu este de natură să le facă inaplicabile, fiind stabilite de comun acord de către părți la momentul încheierii convenției.

În ceea ce privește obligarea Fondului la plata dobânzii legale, recurentul-pârât arată că, deși instanța de apel a reținut că referirea din cuprinsul considerentelor sentinței de fond la aplicarea a 8 puncte procentuale este în dezacord cu obiectul cererii de chemare în judecată, instanța nu a schimbat în niciun fel sentința din fond, aprecierile sale privind înlocuirea considerentelor primei instanțe sunt practic lipsite de efecte juridice.

În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil sau, după caz, tardiv, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Părțile au prezentat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, întrucât nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată, în vederea soluționării căii de atac în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ., a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 27 mai 2020, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte va analiza cu prioritate cerința respectării termenului de formulare a recursului, termen legal, imperativ și absolut, precedată însă, de analizarea cererii de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul-pârât.

Conform art. 485 alin. (1) C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2) - (4), precum și cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător."

În cauză, potrivit dovezii de comunicare a hotărârii, aflată la dosarul de apel, sentința atacată a fost comunicată recurentului-pârât la data de 06 iulie 2018, iar recursul a fost declarat la data de 31 octombrie 2018, conform dovezii aflate la dosar recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului în care trebuie exercitat un drept procesual atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Această sancțiune se aplică și în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, dat fiind că este vorba despre exercitarea unui drept procesual, termenul de declarare a recursului fiind un termen imperativ și absolut.

Sancțiunea decăderii poate fi evitată în condițiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedește că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal și că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186 C. proc. civ.

Din analiza coroborată a prevederilor legale rezultă că, pentru repunerea în termen este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: nerespectarea de către parte a unui termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-și exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât și să îndeplinească actul de procedură neexercitat în termenul inițial în cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării.

În literatura de specialitate, s-a precizat că prin motive temeinic justificate trebuie să se înțeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute.

În speță, recurentul-pârât a formulat cerere de repunere în termenul de recurs, susținând că, potrivit dispozițiilor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost în imposibilitatea de a formula cererea de recurs în termenul legal, precum și faptul că motivul care l-a împiedicat să exercite această cale de atac a fost înlăturat prin decizia Curții Constituționale nr. 454 din 04 iulie 2018.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că argumentul expus de recurentul-pârât nu constituie un motiv temeinic justificat care să determine repunerea în termenul de declarare a recursului, în sensul dispozițiilor legale sus amintite.

În contextul prezentat, în conformitate cu dispozițiile enunțate, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurentul-pârât.

Examinând recursul în raport de excepția de tardivitate, a cărei analiză este prioritară în respectarea principiului ce reglementează ordinea de soluționare a excepțiilor, consacrat de art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea ca tardiv formulată, pentru următoarele considerente:

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Conform art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În cauză, termenul de recurs se calculează potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care statuează că atunci când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește.

Termenul de recurs, fiind un termen de procedură legal, imperativ și absolut, nerespectarea sa duce la sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai exercita calea de atac, potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost comunicată la 06 iulie 2018, astfel că recursul declarat la 31 octombrie 2018 apare declarat în afara termenului legal și peremptoriu prevăzut pentru efectuarea actului de procedură al părții.

Raportat la aceste considerente, precum și față de dispozițiile art. 485 alin. (1), coroborate cu art. 185 alin. (1) și art. 186 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de repunere în termen, formulată de recurentul-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. și va anula recursul declarat de recurentul-pârât împotriva deciziei civile nr. 1216 din 11 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termen, formulată de recurentul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1216 din 11 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2020.