ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1548/2020

Ședința publică din data de 3 august 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Cadrul procesual și hotărârea primei instanțe

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 11 aprilie 2018, reclamanta A. S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să îl oblige pe pârât la plata sumei de 219.503,440 RON, reprezentând 80% din finanțarea garantată restantă acordată de reclamantă beneficiarului B. S.R.L, garantată de către Fond în temeiul confirmării de garantare nr. CGP 2360 CTG din 06 iunie 2011, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2843 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis acțiunea, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 219.503,440 RON reprezentând partea de 80% din finanțarea garantată restantă acordată de bancă beneficiarului B. S.R.L. și suma de 8.572,72 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Apelul

Împotriva sentinței civile nr. 2843 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel pârâtul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.

Prin decizia civilă nr. 1167 din 24 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul pârâtului, acesta fiind obligat să îi plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 3143,25 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Recursul

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A., care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul și-a încadrat criticile în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Argumentând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care i-au fost înlăturate criticile cu privire la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. A arătat că, pornind de la raționamentul instanței de fond, potrivit căruia refuzul plății a fost neîntemeiat, potrivit art. 8.5 alin. (1) din Convenția 118, garanția ar fi trebuit plătită în 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată, însoțită de documentele prevăzute la art. 8.2., împrejurare față de care termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă din momentul în care s-au împlinit 90 de zile de la depunerea tuturor documentelor, respectiv 13 martie 2015. A considerat recurentul că termenul de prescripție era împlinit în cauză, astfel că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 2524 alin. (1) C. civ.

A punctat recurentul că dreptul intimatei-reclamante de a pretinde plata sumei de 219.503,44 RON reprezentând garanția aferentă notificării de includere a garanției în plafon CGP 2360 din 2 iunie 2011, emisă în baza Convenției Plafon de împărțire a Riscului de Garantare nr. 118/2010 s-a născut cel mai târziu la împlinirea a 90 de zile de la data completării documentelor aferente cererii de plata, anume la 13 martie 2015, nu la momentul comunicării refuzului cererii de plată, fiind împlinit la 13 martie 2018, astfel încât acțiunea introdusă la 11 aprilie 2018 a fost promovată cu depășirea termenului legal.

O altă critică formulată de recurent a vizat faptul că, în raport de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța a stabilit în mod nelegal următoarele aspecte, sens în care a redat următoarele fragmente din hotărâre:

"Extrasul la zi al contului curent și extrasul contului de credit se regăseau la dosar. (...) Fondul nu a invocat faptul că aceste extrase nu au fost atașate cererii de plată, ci a susținut că documentele ar fi incomplete. (...) din cuprinsul acestora reieșind data, valoarea nerambursată și data trecerii la restanță a finanțării."

"În ceea ce privește verificarea făcută de apelantul pârât cu privire la fiecare poziție din formularele situațiilor financiare pentru identificarea unor eventuale diferențe între bilanțul de deschidere pentru fiecare exercițiu financiar, față de bilanțul de închidere al exercițiului financiar precedent, aceasta excede prevederilor Convenției".

"Fondul a invocat ca Anexa nr. 4 "Înștiințarea de neplată" nu a respectat formatul prevăzut de Convenție, însă nu au fost precizate deficiențele identificate".

A arătat recurentul că aceste aspecte nu prezintă relevanță în cauză față de faptul că îndeplinirea sau nu a obligațiilor băncii conform normelor proprii era o problemă ce privea fondul cauzei, instanța de apel nefiind învestită în mod expres de niciuna dintre părți să se pronunțe cu privire la acest aspect, ci cu privire la nerespectarea de către intimată a dispozițiilor art. 3.1, art. 8, 2 alin. (1) lit. d), f), h), j) și art. 8.4 lit. d) și e) din Convenția nr. 118.

S-a arătat că, în concret, instanța a omis să argumenteze elementul esențial al speței, anume de ce neîndeplinirea obligațiilor convenționale prevăzute în amintitele articole poate fi acoperită prin prezentarea unor documente incomplete, depuse peste termen sau diferite de cele prevăzute de către părți.

A arătat că fundamentul motivului de nelegalitate privind nemotivarea hotărârii rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea deciziei atacate fiind sumară și superficială, în lipsa unor argumente în drept.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă nesocotirea de către instanță a prevederilor cuprinse în art. 969, art. 970, art. 977, art. 982 și art. 983 C. civ. și în art. 22 alin. (7) C. proc. civ. în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau.

A arătat că obligația de plată a intimatei își are cauza juridică în obligația corelativă a acesteia de executare a prestațiilor la care s-a obligat, că din interpretarea logico-sistematică a dispozițiilor Convenției rezultă că, pentru a primi plata garanției, intimata trebuia să execute toate prestațiile la care s-a obligat, că aceasta nu se poate libera executând doar unele prestații, neavând alternativa de a alege ce prestații să execute, întrucât acestea sunt datorate recurentului în integralitate.

A precizat recurentul că obligația intimatei este una complexă, cu pluralitate de obiecte, de rezultat, motiv pentru care aceasta trebuie să probeze că a verificat eligibilitatea beneficiarului în condițiile stipulate la art. 3.1 și art. 3.2 din Convenție și că a transmis toate documentele prevăzute la art. 8.2 din Convenție.

Recurentul a precizat că, pentru a fi liberată de obligații, intimata ar trebui să demonstreze că s-a aflat într-o situație de forță majoră, de caz fortuit ori un alt eveniment asimilat acestora, în caz contrar neexecutarea fiindu-i imputabilă.

Raportându-se la art. 8.2 din Convenție, recurentul a arătat că, fiind vorba de o garanție contragarantată, sunt incidente în speță atât prevederile din art. 3.1, cele ale art. 3.2 din Convenție și ale art. 16 alin. (1) lit. b) din Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurentei nr. 175/2007.

Totodată, recurentul a arătat că raționamentul instanței de apel, potrivit căruia "verificarea făcută de apelantul pârât cu privire la fiecare poziție din formularele situațiilor financiare pentru identificarea unor eventuale diferențe între bilanțul de deschidere pentru fiecare exercițiu financiar, față de bilanțul de închidere al exercițiului financiar precedent, aceasta excede prevederilor Convenției", este de natură a încălca regulile de interpretare a contractului și dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ., instanța substituind voința comună a părților cu propria opinie într-un mod nepermis.

Recurentul a precizat că, în condițiile în care părțile au prevăzut documentele care trebuie să însoțească cererea de plată, toate aceste documente sunt importante și obligatorii în forma și conținutul lor în vederea plății garanției, întrucât, conform art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. S-a arătat că obligația recurentei de plată a garanției ia naștere doar în urma parcurgerii procedurii prevăzute la art. 8.2 din. Convenție, procedură în cadrul căreia recurentul este îndreptățit să analizeze dacă cererea de plată și documentele anexate îndeplinesc cerințele stabilite, având totodată posibilitatea să invoce excepția de neexecutare. S-a precizat și că intimata nu a contestat până la acest moment procesual faptul că nu a transmis anexat cererii de plată documentele în forma și conținutul stabilit prin acord, astfel că acest aspect a dobândit putere de lucru judecat.

Prin întâmpinarea depusă la 3 septembrie 2019, intimata A. S.A. a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că argumentația adusă în susținerea criticilor formulate are în vedere netemeinicia hotărârii atacate, nu nelegalitatea acesteia, dat fiind faptul că recurenta a solicitat, în esență, reaprecierea probelor de către instanța de control judiciar, cu consecința diminuării despăgubirilor acordate.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiții ale interesului, în sensul că, prin achitarea debitului de către recurent, acesta nu mai este născut și actual.

Pentru situația în care excepțiile vor fi apreciate ca neîntemeiate, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor și a reiterat criticile din cererea de recurs.

În cauză s-a dispus și întocmit, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., raportul cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, în care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu și că respectă toate condițiile formale extrinseci și intrinseci prevăzute de lege, raport analizat în completul de filtru și comunicat părților, intimata fiind singura care a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 19 februarie 2020 completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimată, apreciind că prin memoriul de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La același termen de judecată, constatând că recursul nu poate fi soluționat în condițiile art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică pentru soluționarea căii de atac cu citarea părților, prorogând pentru același termen și discutarea excepției lipsei de interes.

Excepția lipsei de interes a fost pusă în discuția părților la termenul din 15 iulie 2020, când s-a acordat cuvântul în subsidiar și pe fondul recursului.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., excepția lipsei de interes în promovarea recursului, Înalta Curte, cu majoritate, o apreciază ca neîntemeiată și o va respinge pentru următoarele considerente:

Se constată că intimata-reclamantă își întemeiază excepția lipsei de interes pe plata benevolă a sumei la care a fost obligat recurentul-pârât, efectuată de acesta ulterior pronunțării deciziei din apel, plată care, în opinia autoarei excepției (opinie întemeiată pe o decizie de speță), valorează achiesare tacită la hotărârea recurată și face ca interesul să nu fie născut și actual.

În apărare față de această excepție, recurentul-pârât a arătat în răspunsul la întâmpinare că, atâta vreme cât recursul nu este suspensiv de executare, plata sumei stabilite prin sentință executorie reprezenta o conduită firească, recurentul urmând ca, în cazul admiterii recursului, să solicite restituirea sumei plătite.

Înalta Curte subliniază că, potrivit dispozițiilor art. 463 alin. (1) C. proc. civ., achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre, iar, potrivit art. 464 alin. (3) C. proc. civ., achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.

În speță, însă, plata benevolă a unei sume stabilite prin hotărâri executorii, definite ca atare de art. 633 pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi considerată drept achiesare tacită, în condițiile în care partea care a făcut plata exercită împotriva deciziei de apel o cale de atac recunoscută de lege, cu respectarea condițiilor formale extrinseci și intrinseci, această parte având, de principiu, dreptul la întoarcerea executării în condițiile art. 500 alin. (2), coroborat cu art. 723 și următoarele C. proc. civ.

Pentru argumente ce vor fi expuse in extenso în motivarea pe fondul criticilor din recurs, în speță, însă, excepția lipsei de interes apare ca întemeiată doar în privința criticilor care vizează instituția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al criticii din recurs referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, în esență, prescripția a început să curgă de la 12 martie 2015 și s-a împlinit la 12 martie 2018, de aceea cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 aprilie 2018 este formulată cu depășirea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ.

Dar chiar și în acest context, în care critica privind dezlegarea dată prescripției este apreciată ca întemeiată, plata făcută de către recurentul-pârât după pronunțarea deciziei din apel, deși nu are valența unei achiesări tacite în condițiile art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (3) C. proc. civ., nu mai poate face obiect al restituirii, întrucât se opun dispozițiile art. 2.506 alin. (3) C. civ., caz în care recurentul-pârât nu are niciun folos practic urmare a admiterii recursului.

Cu toate acestea, excepția lipsei de interes nu poate produce efectul prevăzut de art. 245 C. proc. civ., întrucât, fiind găsită întemeiată doar din perspectiva criticilor referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, nu are aptitudinea de a face de prisos cercetarea și a celorlalte critici ce vizează aplicarea normelor de drept material aplicabile obligațiilor contractate de părți.

Cum recursul este o cale de atac extraordinară cu caracter unitar, ceea ce împiedică analiza scindată a motivelor de recurs și cum excepția lipsei de interes este întemeiată doar din perspectiva criticilor referitoare la prescripție, celelalte critici impunându-se a fi analizate, excepția urmează a fi respinsă, ea neavând valența de a face inutilă analiza pe fond a căii de atac în integralitatea ei.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, cu majoritate, apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce se vor arăta:

Preliminar, instanța supremă constată că, din perspectiva soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât a invocat expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă în egală măsură a invocat și incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2.524 alin. (1) C. civ. atunci când, față de data introducerii acțiunii, a stabilit momentele de început și de sfârșit ale termenului de prescripție.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Examinând în ansamblu poziția exprimată de autorul excepției, se constată că în întâmpinarea depusă la fond s-a invocat ca dată de la care începe să curgă prescripția data trecerii integrale la restanță a creditului - 28 iulie 2014, aceeași dată fiind menționată și în memoriul de apel, recurentul-pârât avansând, în răspunsul la întâmpinare depus în apel, o altă dată, anume 31 octombrie 2014, la care a expirat termenul de 90 de zile prevăzut de art. 8.5 alin. (1) din Convenția nr. 118/2010.

Totodată, se remarcă faptul că în memoriul de recurs recurentul-pârât abandonează ipotezele supuse anterior dezbaterii și avansează pentru prima dată în timpul procesului momentul de început al cursului prescripției de 13 martie 2015, toate aceste aspecte denotând o poziție oscilantă a părții.

Revenind la decizia recurată și examinând-o din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât invocă lipsa motivelor pentru care instanța de apel a înțeles să îi înlăture apărările cu privire la împlinirea cursului prescripției, însă critica este formulată în termeni generali, autorul căii de atac nearătând în concret la care dintre cele două momente indicate în fond și în apel s-a raportat și nici care au fost apărările pretins nesocotite de instanța de prim control judiciar. În egală măsură, apreciază că apărările din recurs cu atât mai puțin nu puteau fi luate în analiză de instanța de apel, în fața căreia nu au fost deduse judecății.

Reține și că instanța de apel a expus, în privința criticii privind prescripția, propriul raționament, întemeiat pe argumente de fapt și de drept și care este în consonanță cu soluția adoptată, raționamentul instanței de apel infirmându-l pe cel al autorului excepției, motiv pentru care nu poate fi reținut în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiată.

Instanța de apel a reținut în mod corect durata termenului de prescripție, precum și faptul că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, însă a determinat acest moment în mod eronat, cu nesocotirea dispozițiilor art. 8.5 alin. (1) din convenția părților și a art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864 (aplicabil contractului încheiat în anul 2010), care reglementează forța obligatorie a contractului.

Potrivit art. 8.5 alin. (1) din convenție, plata garanției se efectuează în termen de 90 zile calendaristice de la primirea Cererii de plată, însoțită de documentele prevăzute de art. 8.2.

Așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila x din volumul I al dosarului tribunalului, ultimele documente au fost depuse de către intimata-reclamantă la solicitarea recurentului-pârât la 12 decembrie 2014, termenul de 90 de zile s-a împlinit la 12 martie 2015 și de la această din urmă dată a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, întrucât de la această dată s-a născut dreptul băncii de a cere fondului plata garanției.

Termenul de prescripție s-a împlinit la 12 martie 2018, astfel că acțiunea introdusă la 11 aprilie 2018 a fost formulată cu depășirea termenului legal, iar în acest context se reține că instanța de apel, menținând soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a aplicat greșit dispozițiile art. 2.523 și art. 2.524 alin. (1) C. civ., ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate acestea, recursul nu poate fi admis în considerarea acestei critici apreciate ca întemeiată, având în vedere că, ulterior pronunțării deciziei din apel, recurentul-pârât a făcut plata voluntară a sumei disputate.

În această ipoteză specială, de plată a unei creanțe despre care partea chiar avea reprezentarea faptului că este prescrisă, devin incidente dispozițiile art. 2.506 alin. (3) C. civ., care prevăd următoarele:

"Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.

Această normă legală, prin intermediul căreia se realizează protecția executării obligațiilor naturale imperfecte, lipsește de eficiență instituția întoarcerii executării silite în condițiile art. 500 alin. (2), raportat la art. 723 și următoarele Cod procedură silită și face ca recursul de față, deși fondat în raport de acest motiv găsit întemeiat, să fie apreciat ca fără interes, fiind lipsit de folos practic, context în care nu se justifică admiterea căii de atac.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu raportare la art. 22 alin. (6) din același cod este nefondată.

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că în realitate recurentul-pârât aduce în discuție aprecieri pe care instanța de apel le-a făcut în legătură cu relevanța unor probe în privința stabilirii situației de fapt, aspecte care țin de temeinicia, nu de legalitatea hotărârii, în condițiile în care în calea de atac a recursului se pot discuta exclusiv aspecte de legalitate, astfel cum reiese din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul declanșării litigiului pendinte:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că încălcarea principiului disponibilității, consacrat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. nu se poate rezuma la invocarea unor argumente reținute de instanța de apel, pe care partea apreciază că nu le-a dedus judecății și despre care apreciază că sunt lipsite de relevanță, încălcarea principiului sus-amintit având loc atunci când judecătorul schimbă limitele învestirii din perspectiva obiectului și a cauzei acestuia, astfel cum reiese din mențiunile prevăzute la art. 194 lit. c) și d) C. proc. civ.

În plus, se constată că, pentru a fi atrasă incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea (criticată în speță din perspectiva unor argumente pretins lipsite de relevanță) să se sprijine numai pe motive străine de natura pricinii, ceea ce nu numai că nu s-a pretins, dar nici nu corespunde realității.

Nu în ultimul rând trebuie remarcat faptul că instanța de apel, pentru a evalua modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale asumate, a luat în analiză, toate aspectele invocate de parte și le-a răspuns punctual în considerentele expuse în detaliu la paginile 5 și 6 ale deciziei, care astfel respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.

Examinarea argumentelor expuse conduce la concluzia că recurentul-pârât s-a limitat la a expune, raportat la clauzele contractuale, care sunt obligațiile care îi incumbau părții adverse, a afirmat că instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a contractului, dar nu a indicat nici regulile încălcate, nici maniera în care acest lucru s-a realizat și a susținut în termeni generali că instanța de apel, încălcând dispozițiile art. 969-970 C. civ., a substituit voința comună a părților cu propria voință, dar toate aceste aserțiuni din cadrul acestei critici nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate, ele nereprezentând altceva decât expresia nemulțumirii părții față de soluția pronunțată.

Or, în condițiile în care Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. nu mai cuprinde un motiv de recurs similar celui din art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, interpretarea actului juridic dedus judecății, materializat adesea în convenția părților scapă cenzurii instanței de recurs, care este chemată să verifice, așa cum s-a arătat în precedent, exclusiv aspecte de legalitate, nu evaluarea probatoriului ori aspecte atașate situației de fapt.

De aceea, instanța supremă apreciază criticile expuse în cadrul acestui motiv de recurs ca lipsite de consistență, motiv pentru care apreciază că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, fiind invocate pur formal.

Toate aceste considerente au fundamentat convingerea instanței supreme că recursul se impune a fi respins în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât din dovezile depuse la filele x ale dosarului de recurs nu reiese concordanța plăților făcute cu datele care reies din împuternicirea avocațială aflată la fila x a aceluiași dosar, lipsind elemente de probă care să ateste legătura dintre aceste plăți și serviciile prestate în legătură cu prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge excepția lipsei de interes a recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1167 din 24 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 august 2020.

OPINIE SEPARATĂ

Fiind de acord cu respingerea excepției lipsei de interes a recursului adoptată prin dispozitiv, subliniez că dezacordul cu membri ai completului poartă asupra dispoziției date căii de atac, în fond și sunt de părere că recursul ar fi trebuit admis, iar decizia atacată ar fi trebuit să fie casată, pricina urmând să fie trimisă spre o nouă judecată instanței de apel, în considerarea următoarelor argumente:

Ulterior pronunțării deciziei din apel, recurenta-pârâtă a făcut plata sumei disputate în proces, împrejurare în raport cu care intimata-reclamantă a înțeles să invoce excepția lipsei de interes a recursului; excepția a fost respinsă și reiterez că prezenta opinie separată nu poartă și asupra acestei dispoziții, cu sunt de acord, așa cum rezultă din minută, în care nu am prezentat o altă soluție dată excepției.

Cu toate acestea, subsecvent respingerii excepției lipsei de interes, decizia adoptată cu majoritate, în considerarea art. 2.506 alin. (3) C. civ., a fost aceea de respingere a recursului, ca nefondat.

Consider util să reamintesc că prima instanță a respins excepția prescripției, dispoziție păstrată în apel, așa încât respingerea recursului, care determină efectul rămânerii definitive a hotărârii, confirmă practic soluția instanțelor devolutive, de înlăturare a incidenței prescripției.

În aceste condiții, premisele pentru a aprecia că ar deveni aplicabil art. 2.506 alin. (3) C. civ. nu erau create.

Potrivit acestui text, "Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit".

Deci, pentru a se stabili dacă dispoziția legală citată are incidență, ar trebui ca, în prealabil, să se verifice termenul de prescripție, operațiune care nu mai poate avea loc în condițiile respingerii recursului ca nefondat.

De aceea, apreciez că analiza trebuia să vizeze, în mod prioritar, chestiunea prescripției și să rețină următoarele:

Potrivit art. 8.5 din convenția părților, plata garanției se efectuează în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată și a documentelor.

Instanțele anterioare au constatat, în stabilirea situației de fapt, că la data de 31.07.2014, intimata a înaintat recurentei cererea de plată a garanției, însoțită de un set de documente, că la 13.10.2014, recurenta a pretins intimatei, în temeiul art. 8.3 alin. (1) din contract, completarea documentației, iar la 12.12.2014, intimata a depus la recurentă înscrisurile ce-i fuseseră solicitate.

S-a mai reținut că la 12.05.2015, recurenta a refuzat să efectueze plata.

Recurenta critică reținerea acestei zile ca moment de început al termenului de prescripție.

Se cuvine notat că în fața primei instanțe și în apel, pârâta (acum recurentă) a susținut că prescripția curge de la data cererii de plată, iar în recurs pare că are în vedere un alt reper temporal, de la care apreciază că ar fi început să curgă termenul de prescripție.

Cu toate că o atare conduită procesuală ar putea să indice o încercare de a schimba, în recurs, cauza excepției prescripției, contrar art. 478 alin. (2), rap. la art. 494 C. proc. civ., o asemenea concluzie nu ar fi fundamentată, pentru că doar în aparență ar fi încălcate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus deja judecății; în realitate, cauza excepției o reprezintă convingerea autorului ei că dreptul părții adverse s-a stins și, de aceea, analiza trebuie să urmărească, distinct de aprecierile părților litigante, stabilirea momentului de la care a început să curgă prescripția și, eventual, incidența cazurilor de întrerupere/suspendare a cursului.

Așa fiind, instanțele nu sunt ținute de opiniile exprimate în proces, legate de ziua în care prescripția a început să curgă, ci sunt datoare să stabilească, ele însele, momentul de început al cursului.

Considerentele evocate anterior relevă că prescripția nu a început să curgă de la data depunerii cererii de plată (de vreme ce părțile instituiseră un termen în care plata trebuia făcută, precum și posibilitatea Fondului de a pretinde ca documentația să fie completată), dar nici de la 12.05.2015, când recurenta a refuzat plata în mod expres.

Cea din urmă concluzie este întemeiată tot pe art. 8.5 din contract, citată mai sus, căci singura interpretare care asigură clauzei un sens este că, dacă în termenul de 90 de zile calendaristice agreat recurenta nu efectua plata, semnificația acestei conduite era cea a unui refuz.

Prin urmare, la expirarea a 90 de zile calendaristice, care au început să curgă din ziua de 12.12.2014, recurenta și-a exprimat în mod neechivoc refuzul de plată, tocmai prin faptul neplății garanției la scadență și acela este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Așa fiind, cererea de chemare în judecată formulată la 11.04.2018 apare ca fiind depusă ulterior împlinirii prescripției.

De aceea, criticile recurentei asupra chestiunii prescripției sunt fondate, așa încât apreciez că soluția care ar fi trebuit pronunțată era cea a admiterii căii de atac promovate, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, care, fiind ținută de considerentele deciziei de casare, ar fi fost obligată să reformeze sentința primei instanțe, dând eficiență intervenirii prescripției.

Desigur, efectul constatării, într-un asemenea mod, a intervenirii prescripției îl constituie activarea art. 2.506 alin. (3) C. civ.

Dar numai în măsura în care, în urma schimbării sentinței primei instanțe, dispozitivul hotărârii ar fi fost în sensul respingerii acțiunii ca efect al prescripției și dacă instanțele judecătorești ar fi fost sesizate cu o cerere de restituire a sumei plătite de bunăvoie după împlinirea termenului de prescripție, unui atare demers i s-ar fi putut opune cu succes prevederile art. 2.506 alin. (3) C. civ.

Prin urmare, chiar dacă împărtășesc convingerea exprimată de către ceilalți membri ai completului, în sensul că în condițiile plății pe care a făcut-o, demersul recurentului nu mai poate avea ca finalitate restituirea sumei, consider că măsura de admitere a recursului ar fi dat expresie logicii și acurateții juridice.