ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5699/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5699/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1055 din 18

februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Sălaj s-a admis acțiunea reclamantei SC

N. SA Palota și, în consecință, a fost obligată pârâta SC N.F. SRL

Cehu-Silvaniei, să nu folosească marca înregistrată "N.", respectiv

să își schimbe denumirea (firma) și să nu comercializeze produse sau servicii

sub denumirea de "N.".

A fost obligată

pârâta să publice hotărârea, într-un ziar de largă răspândire națională, în

termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii.

Curtea de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, învestită cu

soluționarea apelului declarat de pârâta SC N.F. SRL Cehu-Silvaniei, prin

decizia nr. 102 din 25 mai 2011, a respins calea de atac pentru considerentele

ce urmează.

Prin cererea

înregistrată de către reclamanta SC N. SA Palota la data de 16 noiembrie 2010

la Tribunalul Sălaj, s-a solicitat obligarea pârâtei SC N.F. SRL

Cehu-Silvaniei, la încetarea folosirii mărcii "N.", marcă

înregistrată de reclamanta societate la Oficiul de Stat pentru Invenții și

Mărci din anul 1999, interzicerea utilizării denumirii comerciale de

"N." de către pârâta SC N.F. SRL, obligarea acesteia la modificarea

denumirii și implicit la radierea denumiri de "N." de la Oficiul

Registrului comerțului Sălaj și interzicerea pârâtei de a comercializa sau

furniza servicii sub denumirea de "N.", denumire identică cu marca

înregistrată de reclamanta societate.

Curtea a reținut că

SC N. SA Palota a fost înființată în anul 1991, fiind rezervată și înregistrată

denumirea ca "N.", la Oficiul Registrului de pe lângă Tribunalul

Bihor și, ulterior, în anul 1999, reclamanta și-a înregistrat denumirea mărcii

"N." la Oficiul Național pentru Invenții și Mărci București,

publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială nr. 11/2000,

secțiunea publicare marcă.

Reclamanta a depus la

Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci la 30 iulie 2009 cererea de

înregistrare nr. 05910 a aceleiași mărci "N.", cu un alt desen față

de marca inițială, constituindu-se în acest sens la data de 3 august 2009

depozitul M 2009 05910.

Publicarea mărcii

"N." s-a făcut în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială nr.

1112009 - Secțiunea Mărci, numărul de marcă atribuit depozitului M 2009 05910

este AA.

La data de 29 martie

2010, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a transmis către SC N. SA

Certificatul de înregistrare nr. AA având denumirea "N.", eliberat în

conformitate cu art. 28 din Legea nr. 84/1998 pentru următoarele clase de

produse și servicii: 5 - produse veterinare; 29 - carne și ouă; 31 - produse

agricole, cereale necuprinse în alte clase; animale vii; semințe; alimente

pentru animale; 35 - publicitate; gestiunea afacerilor comerciale;

administrație comercială; lucrări de birou; 39 - transport; ambalarea și depozitare

a mărfurilor; 44 - servicii veterinare; servicii de agricultură.

Referitor la

prescripția dreptului material la acțiune, în mod corect s-a reținut de către

instanța de fond faptul că acțiunea reclamantei vizează obligarea pârâtei la

respectarea unor drepturi nepatrimoniale și interzicerea utilizării acestora.

Acțiunea reclamantei

societăți este introdusă în temeiul art. 36 și art. 83 din Legea nr. 84/1998,

dreptul la acțiune născându-se în momentul în care se constată încălcarea

drepturilor așa cum de altfel a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 3700 din 8 mai 2007.

Din actele dosarului

a rezultat cu evidență faptul că activitățile celor două societăți sunt

identice, ambele prestând aceleași servicii către consumator - fabricarea

preparatelor pentru hrana animalelor de fermă.

Prin urmare, s-a

putut reține că există un risc de confuzie atât între produsele celor două

societăți, cât și între serviciile oferite de acestea.

Art. 1 din Legea nr.

84/1998 prevede "Drepturile asupra mărcilor și indicațiilor geografice

sunt recunoscute și apărate pe teritoriul României, în condițiile prezentei

legi".

Curtea a apreciat că

postarea de către pârâtă, pe produsele proprii, a denumirii "N."

poate fi apreciată ca utilizare ilicită a mărcii înregistrate de către

reclamantă, tocmai pentru că respectivele postări ar putea crea confuzie cu

privire la apartenența lor la un producător sau altul.

În măsura în care

aceste postări cu caracter publicitar se referă la servicii oferite de către

pârâtă, ele pot fi reținute ca făcând dovada unei activități ilicite (de

contrafacere) prin raportare la aceeași marcă, în condițiile în care serviciul

oferit este individualizat prin semnul "N.", fiind evident că acesta

este, pe de o parte, denumirea societății comerciale reclamante producătoare,

iar pe de altă parte, un semn menit să deosebească serviciul acestui producător

de altele similare, oferite de alți comercianți.

Principiile de drept

stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție în aprecierea conflictului

dintre marcă și nume comercial sunt aplicabile în speță, scopul art. 5 (1) din

Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EEC, transpus în legislația română

prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, fiind acela de a proteja

funcția mărcii de indicare a originii comerciale.

Aplicând aceste

principii în speță, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile

menționate.

Astfel, nu s-a

contestat de niciuna dintre părți că pârâta își folosește numele comercial în

activitatea comercială și nici nu s-a afirmat că ar exista consimțământul

reclamantei la înregistrare.

Pe de altă parte, s-a

dovedit folosirea numelui comercial al reclamantei în legătură cu serviciile

oferite de către pârâtă, în practica Curții Europene de Justiție neinteresând

faptul că semnul respectiv este evident un nume comercial și nu un semn menit

să deosebească serviciul unui prestator de al altuia.

A fost de asemenea

dovedită și condiția ca folosirea să fie de natură să afecteze funcția mărcii

de garantare a originii, neputându-se nega faptul că semnul folosit de pârâtă

era folosit pentru a desemna originea comercială a serviciilor prestate de ea.

Din probele

administrate a rezultat că, la momentul la care pârâta și-a înregistrat numele

comercial, pârâta avea cunoștință de existența mărcii reclamantei, iar

folosirea a fost de așa natură încât a creat impresia publicului că există o

legătură între serviciile oferite de pârâtă și titularul mărcii.

În speță, numele

comercial este folosit prin aplicarea pe produsele similare comercializate,

tocmai pentru a desemna serviciile prestate de pârâtă, numele comercial fiind

astfel folosit în activitatea comercială pentru a face cunoscut potențialilor

clienți serviciile prestate.

Și ultima condiție,

care privește capacitatea semnului de a afecta funcția mărcii de garantare a

originii, este îndeplinită.

Câtă vreme elementele

dominante ale mărcii și semnului sunt identice (N.) existența riscului de

confuzie nu poate fi pusă la îndoială.

Semnul "N."

îndeplinește funcțiile specifice mărcii, de individualizare a serviciilor și

poate intra în conflict cu orice altă marcă anterioară folosită pentru servicii

similare, dovedirea funcției de marcă nefiind în acest caz intrinsec legată de

operațiunea materială de aplicare a semnului pe produs sau ambalajul acestuia.

Cuvântul

"N." pe care reclamanta intimată l-a brevetat ca marcă se bucură de

protecția legii, pericolul de confuzie și de inducere în eroare a clientelei

prin folosirea aceluiași cuvânt "N." alături de alte cuvinte de către

apelant în denumirea firmei sale fiind evident.

Apelanta a încercat

să se demonstreze ideea că folosirea denumirii distinctive "N." pe

produsele, documentele firmei, pe pliantele publicitare nu a produs confuzie în

rândul clientelei sau nu a indus în eroare această clientelă.

Existența unei

protecții acordate pentru numele comercial nu înlătură protecția acordată

pentru semnul distinctiv care a fost înregistrat ca marcă și asigură

titularului mărcii dreptul de a cere să fie interzisă terților aplicarea

semnului pe produse sau pe ambalaje; oferirea produselor sau comercializarea

ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea

serviciilor, sub acest semn; importul sau exportul produselor sub acest semn;

utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

În ceea ce privește

obligarea pârâtei la publicarea hotărârii, într-un ziar de largă răspândire

națională, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a

hotărârii, Curtea a apreciat că nu se pot reține susținerile apelantei în sensul

că s-a acordat mai mult decât s-a cerut ori ca s-a încălcat principiul

disponibilității.

Astfel, potrivit art.

11 din L.11/1991: "Odată cu condamnarea ori obligarea la încetarea faptei

ilicite sau repararea daunei, instanța poate obliga la publicarea hotărârii, în

presă, pe cheltuiala făptuitorului".

Cum publicarea este o

modalitate de reparare a prejudiciului prevăzută chiar de lege și cum nu este

vorba despre un petit propriu-zis al acțiunii, nu se poate susține faptul că

instanța a dat mai mult decât s-a cerut.

Împotriva deciziei a

declarat recurs pârâta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.

proc. civ.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs, decizia este criticată sub următoarele aspecte:

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei devin

incidente prevederile speciale ale Legii nr. 11/1991 privind combaterea

concurenței neloiale, cu modificările și completările ulterioare, potrivit

cărora "dreptul la acțiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un

an de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască dauna și pe

cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârșirii

faptei" (art. 12).

Cum

intimata-reclamantă a luat la cunoștință de faptul că exista pe teritoriul

județului Sălaj o societate care are aceeași denumire cu denumirea acesteia și

totodată cu denumirea mărcii înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenții și

Mărci de către aceasta la începutul anului 2009, astfel cum se precizează în

acțiune, termenul era împlinit.

Instanța de fond, cât

și instanța de apel au realizat o judecată greșită a cererii de chemare în

judecată și a apelului declarat, care echivalează cu o necercetare asupra

fondului cauzei.

Astfel, atât instanța

de fond cât și cea de apel fac o gravă confuzie între ceea ce înseamnă marca

înregistrată și folosirea pe nedrept a acesteia și ceea ce înseamnă denumirea

comercială a unei firme, rezultatul fiind două hotărâri nelegale și

netemeinice.

Instanța fondului a

fost învestită cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanta solicita

obligarea pârâtei să nu folosească marca înregistrată "N.", respectiv

să-și schimbe denumirea (firma) și să nu comercializeze produse sau servicii

sub denumirea de "N.".

Instanțele nu au

analizat obiectul cu care au fost învestite prin cererea de chemare în

judecată.

Nu s-a analizat

așadar, dacă pârâta-recurentă folosește marca înregistrată "N." și

nici dacă recurenta-pârâtă comercializează sau nu produse sau servicii sub

marca "N.".

La dosarul cauzei nu

există niciun înscris din care să reiasă care este marca înregistrată.

În mod eronat atât

instanța de fond, cât și instanța de apel au plecat în judecata lor, de la

denumirea comercială a societății pârâte, ceea ce echivalează cu o lipsă a

judecății asupra pricinii cu care a fost învestită, pentru că nu a fost făcută

diferența între marca înregistrată și denumirea comercială.

Marca este un semn

distinctiv care servește la diferențierea de către public a produselor și

serviciilor de același fel ori de produse și serviciile similare ale altor

comercianți. Definind marca, art. 2 din Legea nr. 84/1998 prevede că

"poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum

ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative,

forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului sau

culori, combinații de culori, holograme, semnale sonore, precum și orice

combinație a acestora, cu condiția ca aceste semne să permită a distinge

produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor

întreprinderi".

Numele comercial este

elementul de identificare primordial, care permite distingerea unei firme de o

alta. Dimpotrivă, marca poate fi privită ca o "semnătură" care,

atașată numelui comercial, permite consumatorilor identificarea originii

acestuia, deosebindu-l de alte produse similare sau identice.

Prin urmare, marca,

spre deosebire de numele comercial, aduce un element grafic de diferențiere în

plus. Între cele două noțiuni nu poate fi așadar semnul egalității.

Pârâta-recurentă nu

deține o marcă ca element de individualizare.

Pârâta nu se face

vinovată de aproprierea nelegală a mărcii deținute de reclamantă având în

vedere că nu a întreprins nicio faptă sau act în sensul cercetării de

similitudini cu marca în discuție sau alte semne de identificare ale acesteia,

menite să creeze confuzie în percepția publicului consumator.

Prin acțiunea

introductivă intimata-reclamantă a învestit instanța cu soluționarea a trei

capete de cerere: încetarea folosirii de către apelantă a mărcii "N."

(a); interzicerea utilizării de către pârâtă a denumirii comerciale

"N." și obligarea pârâtei la modificarea denumirii și implicit la

radierea denumirii "N." de la O.R.C.T. Sălaj (b); interzicerea pârâtei

de a comercializa sau furniza servicii sub denumirea de "N." (c).

Prima instanță a

dispus odată cu admiterea acțiunii și "obligarea pârâtei de a publica

prezenta hotărâre într-un ziar de largă răspândire națională, în termen de 30

de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii", acordând

ceea ce nu s-a cerut (ultra petita) cu încălcarea principiului

disponibilității, dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., art. 304 alin.

(6).

În speță nu există o

folosire pe nedrept a mărcii înregistrate aparținând reclamantei-intimate.

Pârâta nu a

comercializat produse pentru hrană animală și nu a folosit nicio marcă constând

în semn grafic distinctiv, și nici nu a folosit marca înregistrată a societății

reclamante, care nu a făcut dovada acestui fapt.

Instanțele nu au

verificat prin probe care este marca veche și cea actuală a societății

reclamante.

În prezent, semnul

grafic distinctiv al societății reclamante este în culoare verde, sub forma

grafică a unui copac și numele societății scris: "N.".

Denumirea pârâtei nu

poate fi nicidecum asimilată noțiunii de "semn". Din punct de vedere

semantic nu se poate pune semnul egalității între noțiunea de nume comercial și

aceea de semn, neexistând nicio relație de suprapunere sau asemănare între

denumirea pârâtei, SC N.F. SRL, și marca societății reclamate formată dintr-un

element grafic colorat în galben și roșu cu nr. 40709.

În ceea ce privește

marca nou-înregistrată sub nr. AA, cu începere a valabilității la data de 3

august 2009, aceasta nu are influență asupra valabilității denumirii pârâtei

pentru că, raportat la o analiză comparativă între o marcă și o denumire nu

este legală și pentru că pârâta a luat ființă la data de 20 iunie 2008,

anterior înregistrării noii mărci a reclamantei. Această nouă marcă se distinge

în totalitate față de vechea marcă.

Instanțele nu au

verificat care este marca veche și cea actuală astfel încât să se poată

constata o încălcare a mărcii.

În speță

reclamanta-intimată a făcut vorbire de încălcarea drepturilor sale exclusive

asupra mărcii fără ca instanța să sesizeze că pârâta nu deține o marcă

înregistrată, context în care singura problemă care rămânea de analizat de

către instanță ar fi trebuit să vizeze legitimitatea denumirii pârâtei.

Pârâta a întreprins

toate demersurile legale înregistrându-se în Registrul Comerțului începând cu

data de 20 iunie 2008, potrivit art. 39 din Legea nr. 26/1990. În măsura în

care organele competente ar fi sesizat vreo problemă sau impediment în

rezervarea denumirii pentru pârâtă, acestea ar fi putut refuza înscrierea

acesteia, pe motivul că denumirea poate produce confuzie cu alte firme

înregistrate și că nu introduce elemente de deosebire.

Chiar și în ipoteza

în care s-ar fi constatat de către reclamantă vreo neregularitate aceasta ar fi

avut la dispoziție acțiunea în regularizare prevăzută de Legea nr. 31/1990

însă, potrivit art. 48 alin. (3) din această lege, dreptul la acțiunea de

regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data

înmatriculării societății, termen care s-a împlinit la data de 20 iunie 2009.

Prin adresa primită

de la directorul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Sălaj, se

menționează că înregistrarea firmei SC N.F. SRL s-a realizat cu îndeplinirea

tuturor cerințelor legale, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, prin încheiere a judecătorului

delegat. Potrivit legii, o astfel de încheiere era executorie de drept, supusă

numai recursului, în termen de 15 zile de la pronunțare.

În această adresă se

arată că la momentul rezervării denumirii de către reclamantă, aceasta avea la

dispoziție varianta rezervării denumirii la nivel național. Interdicția de

comercializare de produse sau servicii sub denumirea de "N." nu are

un fundament legal.

În esență, temeiul

juridic invocat de către reclamantă în sprijinul pretențiilor privind

interdicția de comercializare de produse sau servicii sub denumirea de

"N." are la bază prevederile Legii nr. 11/1991 privind concurența

neloială.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței

neloiale, cu modificările și completările ulterioare, săvârșirea faptelor de

concurență neloială poate atrage, după caz, răspunderea civilă, convențională

sau penală, potrivit normelor instituite prin această lege.

Deși din cuprinsul

acțiunii introductive și din motivarea instanței de fond nu se poate decela

care tip de răspundere s-a reținut în cauză, fiind invocate temeiuri privind

atât răspunderea civilă, cât și cea penală, este, dincolo de orice îndoială

faptul că condiția esențială este cea a dovedirii unei fapte de concurență

neloială, lucru care nu s-a realizat la prezenta cauză.

Aplicarea

prevederilor care instituie răspunderea penală, art. 5 din Legea nr. 11/1991,

nu prezintă nicio relevanță în lipsa unei hotărâri penale definitive.

Art. 9 din Legea nr.

11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările și

completările ulterioare, reglementează condițiile speciale pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale în contextul săvârșirii faptelor de concurență

neloială, urmând a se completa cu dispozițiile dreptului comun, respectiv art.

998 - 999 C. civ.

Prin urmare,

admiterea unei acțiuni întemeiată pe art. 9 din Legea nr. 11/1991, art. 998 -

999 C. civ., este condiționată de întrunirea cumulativă a elementelor

răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul

de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și culpă. Intimata-reclamantă

nu a dovedit niciuna dintre aceste cerințe, deși îi revenea sarcina probei

conform art. 1169 C. civ.

Din susținerile

reclamantei, coroborate cu textele legale invocate, ar rezulta că aceasta

impută ca faptă ilicită un act de concurență neloială. Așa cum s-a arătat,

pârâta nu a săvârșit astfel de fapte, iar reclamanta nu și-a îndeplinit sarcina

probei.

În absența unei fapte

ilicite, nu se poate pune problema existenței raportului de cauzalitate sau

culpei.

Susținerea instanței

de fond potrivit căreia "folosirea în continuare a mărcii de către pârâtă

îi poate aduce reclamantei prejudicii", denotă clar faptul că s-a avut în

vedere un prejudiciu viitor și eventual, nicidecum unul născut și actual. De

altfel, dincolo de faptul că nu s-a solicitat niciun fel de daune prin acțiunea

introductivă, reclamanta nici nu a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu.

Concluzionând,

recurenta solicită în principal admiterea excepției prescripției dreptului

material la acțiune și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind

prescrisă extinctiv, în subsidiar, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre

rejudecare în apel, ori respingerea acțiunii ca neîntemeiată urmare a admiterii

căilor de atac exercitate.

Intimata, prin

întâmpinarea formulată conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită

respingerea recursului.

Recursul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă

la 20 iulie 2011.

Prin Încheierea de

ședință de la 8 decembrie 2011, cauza a fost scoasă de pe rolul secției a II-a

civilă și înaintată secției I civilă către un complet specializat în

soluționarea dosarelor având ca obiect cererile în materia proprietății

intelectuale, unde a fost reînregistrată la 20 decembrie 2011.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor

administrate în toate etapele procesuale și a temeiurilor de drept incidente

cauzei, reține caracterul nefondat al recursului în limitele și pentru

argumentele ce succed.

În cuprinsul

recursului pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune sub un

dublu aspect: 1. încălcarea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind

combaterea concurenței neloiale, în sensul că au trecut mai mult de 3 ani de la

data la care reclamanta a cunoscut făptuitorul și dauna cauzată, începutul

anului 2009 și data formulării cererii de chemare în judecată, 16 noiembrie

2010, precum și 2. încălcarea dispozițiilor art. 148 alin. (3) din Legea nr.

31/1990 privind societățile comerciale conform cărora dreptul la acțiunea de

regularizare a neregularităților constatate după înmatricularea societății

comerciale se prescrie într-un an de la data înmatriculării societății, în

speță termenul fiind împlinit la data de 20 iunie 2009.

Contrar celor

susținute de recurentă, excepția prescripției dreptului material la acțiune a

fost corect soluționată de instanța superioară de fond.

- Astfel, acțiunea

reclamantei vizează protecția unor drepturi nepatrimoniale derivând din

înregistrarea mărcii ce are în componența sa elementul verbal "N."

conform art. 36 cu referire la art. 90 (art. 83 numerotarea anterioară

republicării legii), astfel cum este indicat în cererea de chemare în judecată

și nu a unor drepturi patrimoniale pentru a se pune problema prescripției

dreptului material la acțiune, în sensul art. 12 alin. (3) din Legea nr.

11/1991.

Dat fiind cauza

juridică a acțiunii, dispozițiile din legea societăților comerciale invocate nu

sunt incidente cauzei, întrucât nu se discută legalitatea înmatriculării

societății pârâtei, ci încălcarea dreptului conferit de înregistrarea mărcii.

- Numele comercial

este și el protejat de art. 8 al Convenției de la Paris, la care România este

parte, printr-un drept de proprietate industrială.

Nu există însă nicio

prevedere legală referitoare la numele comercial sau alt drept de proprietate

industrială conform căreia conflictul să poată fi considerat existent doar cât

privește drepturi de aceeași categorie, astfel cum susține recurenta.

În mod legal curtea

de apel a analizat conflictul dintre denumirea comercială înregistrată a

pârâtei și marca reclamantei deoarece terții sunt obligați să se abțină de la

orice act care ar putea aduce atingere unui drept de proprietate industrială

legal ocrotit.

În soluționarea

cauzei, instanța superioară de fond a avut în vedere în mod corect hotărârea

pronunțată de Curtea Europeană de Justiție (în prezent Curtea de Justiție a

Uniunii Europene) în cauza C-17/06 - cunoscut ca fiind cauza Celine - deoarece

prin aceasta instanța europeană a clarificat că utilizarea unui nume comercial

poate, în anumite circumstanțe, să însemne utilizarea pe care titularul unei

mărci să o interzică în temeiul art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/CEE

(în prezent art. 5 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European din 22

octombrie 2008, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 299/25 din

8 noiembrie 2008, de armonizare a legislației statelor membre cu privire la

mărci).

Întrucât hotărârea

dată de instanța europeană este obligatorie pentru toți judecătorii Statelor

Membre ale Uniunii Europene, art. 36 (fost 35) din Legea nr. 84/1998 care

transpune art. 5 din Directivă, trebuie interpretat în același sens.

Cu alte cuvinte, în

noțiunea de folosire în activitatea comercială fără consimțământul titularului

a unui semn - identic sau asemănător cu marca - se include, printre altele, și

folosirea unui nume comercial.

- Recurenta invocă,

pe de o parte, anterioritatea numelui comercial față de cea de-a doua

înregistrare a mărcii reclamantei, iar pe de altă parte grafia fantezistă a

elementului verbal "N." cuprinsă în marca înregistrată a reclamantei,

arătând și faptul că instanța nu a stabilit care este marca în raport de care a

constatat contrafacerea.

Ceea ce a stabilit

instanța de apel este faptul că și în prima înregistrare a mărcii din 1991, și

în înregistrarea din 2009 (urmare a expirării celor 10 ani rezervați și

înregistrați pentru marca "N.") reclamanta avea și are un drept

exclusiv asupra elementului verbal "N.", cuprins în marca combinată

figurativă cu culori revendicate, formată din denumirea "N.",

însoțită de un element grafic, fiind astfel fără relevanță grafia cuvântului "N.".

Rezultă, astfel, că

denumirea comercială a recurentei nu este anterioară mărcii reclamantei, precum

și faptul că elementul verbal, "N.", este neschimbat cu începere din

1991, înregistrarea inițială, și apoi în prezent urmare a reînregistrării din

2009.

- Pentru promovarea unei

acțiuni în contrafacere, titularul mărcii nu trebuie să fi suferit o pagubă și

nici nu este necesar ca prejudiciul să fie actual. Dreptul la marcă este un

drept privativ și orice violare a acestuia trebuie sancționată. Este suficient

ca o încălcare a drepturilor titularului să se fi produs, ca posibilitatea unei

confuzii în percepția publicului să existe, chiar fără să se fi produs o

pagubă, pentru ca o acțiune în contrafacere să fie admisibilă, doctrina și

jurisprudența fiind concordantă în acest sens.

Drept urmare,

alegațiile recurentei referitoare la absența prejudiciului și raportarea

instanței la un prejudiciu viitor și incert sunt nefondate.

- Este de natura

evidenței că elementele dominante ale mărcii și semnului folosit de pârâtă

(numele comercial al acesteia) sunt identice.

Așadar, pericolul de

confuzie, incluzând și riscul de asociere și de inducere în eroare a clientelei

de pe piața relevantă, este cert, fiind fără relevanță că activitatea

comercială a pârâtei este aproape inexistentă.

- Fiind în prezența

unui risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere între elementul dominant

al mărcii și semnul aflat în coliziune cu marca, numele comercial, în mod legal

instanța a obligat pârâta să înceteze folosirea denumirii comerciale, precum și

comercializarea de produse sau servicii sub denumirea de "N." câtă

vreme părțile sunt concurente pe piața fabricării de hrană pentru animalele de

fermă.

- Recurenta, deși

invocă incidența pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., nu indică care sunt motivele

contradictorii ori străine de natura pricinii folosite de instanța de apel.

Împrejurarea că

apelul pârâtei a fost respins, urmare a înlăturării motivate a criticilor

formulate în calea devolutivă de atac, nu semnifică încălcarea dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. câtă vreme dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ. au fost riguros aplicate.

- Reclamanta, prin

cererea introductivă de instanță, a solicitat obligarea pârâtei la încetarea

folosirii mărcii "N.", interzicerea utilizării denumirii comerciale

"N." cu consecințele ce decurg din acesta, precum și interzicerea

pârâtei de a comercializa sau furniza servicii sub denumirea de "N.",

denumire identică cu marca înregistrată de reclamantă, cerere ce nu a fost

completată ori modificată de reclamantă, în condițiile art. 132 C. proc. civ.

Cu ocazia

dezbaterilor în fond la prima instanță, în absența pârâtei, astfel cum rezultă

din practicaua Sentinței civile nr. 1055 din 18 februarie 2011, reclamanta

solicită instanței și publicarea sentinței într-un ziar de largă circulație.

Cererea a fost admisă

cu încălcarea principiilor contradictorialității, a dreptului la apărare și a

dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., fiind fără relevanță dispozițiile art. 11

din Legea nr. 11/1991, care permit obligarea la publicarea hotărârii în presă.

Drept urmare,

recursul va fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C.

proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Decizia va fi

modificată în sensul că apelul va fi admis și, drept consecință, sentința va fi

schimbată în parte în sensul că vor fi înlăturate dispozițiile referitoare la

publicarea hotărârii judecății, cu menținerea celorlalte dispoziții.

Dat fiind calitatea

de parte câștigătoare a pârâtei, reclamanta va fi obligată la plata sumei de

400 RON pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC N.F. SRL Cehu-Silvaniei împotriva Deciziei nr. 102/2011

din data de 25 mai 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică decizia, în

sensul că admite apelul declarat de pârâtă.

Schimbă în parte

Sentința nr. 1055 din data de 18 februarie 2011 a Tribunalului Sălaj, secția

civilă, în sensul că înlătură dispozițiile referitoare la obligația de

publicare a hotărârii judecătorești.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Obligă

intimata-reclamantă SC N. SA Palota la plata sumei de 900 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată în recurs și la plata sumei de 400 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată în apel, către recurenta-pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ