ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5699/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1055 din 18 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Sălaj s-a admis acțiunea reclamantei SC N. SA Palota și, în consecință, a fost obligată pârâta SC N.F. SRL Cehu-Silvaniei, să nu folosească marca înregistrată "N.", respectiv să își schimbe denumirea (firma) și să nu comercializeze produse sau servicii sub denumirea de "N.". A fost obligată pârâta să publice hotărârea, într-un ziar de largă răspândire națională, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii. Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâta SC N.F.

SRL Cehu-Silvaniei, prin decizia nr. 102 din 25 mai 2011, a respins calea de atac pentru considerentele ce urmează. Prin cererea înregistrată de către reclamanta SC N. SA Palota la data de 16 noiembrie 2010 la Tribunalul Sălaj, s-a solicitat obligarea pârâtei SC N.F. SRL Cehu-Silvaniei, la încetarea folosirii mărcii "N.", marcă înregistrată de reclamanta societate la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci din anul 1999, interzicerea utilizării denumirii comerciale de "N." de către pârâta SC N.F. SRL, obligarea acesteia la modificarea denumirii și implicit la radierea denumiri de "N." de la Oficiul Registrului comerțului Sălaj și interzicerea pârâtei de a comercializa sau furniza servicii sub denumirea de "N.", denumire identică cu marca înregistrată de reclamanta societate.

Curtea a reținut că SC N. SA Palota a fost înființată în anul 1991, fiind rezervată și înregistrată denumirea ca "N.", la Oficiul Registrului de pe lângă Tribunalul Bihor și, ulterior, în anul 1999, reclamanta și-a înregistrat denumirea mărcii "N." la Oficiul Național pentru Invenții și Mărci București, publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială nr. 11/2000, secțiunea publicare marcă. Reclamanta a depus la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci la 30 iulie 2009 cererea de înregistrare nr. 05910 a aceleiași mărci "N.", cu un alt desen față de marca inițială, constituindu-se în acest sens la data de 3 august 2009 depozitul M 2009 05910. Publicarea mărcii "N." s-a făcut în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială nr. 1112009 - Secțiunea Mărci, numărul de marcă atribuit depozitului M 2009 05910 este AA.

La data de 29 martie 2010, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a transmis către SC N. SA Certificatul de înregistrare nr. AA având denumirea "N.", eliberat în conformitate cu art. 28 din Legea nr. 84/1998 pentru următoarele clase de produse și servicii: 5 - produse veterinare; 29 - carne și ouă; 31 - produse agricole, cereale necuprinse în alte clase; animale vii; semințe; alimente pentru animale; 35 - publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administrație comercială; lucrări de birou; 39 - transport; ambalarea și depozitare a mărfurilor; 44 - servicii veterinare; servicii de agricultură. Referitor la prescripția dreptului material la acțiune, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond faptul că acțiunea reclamantei vizează obligarea pârâtei la respectarea unor drepturi nepatrimoniale și interzicerea utilizării acestora.

Acțiunea reclamantei societăți este introdusă în temeiul art. 36 și art. 83 din Legea nr. 84/1998, dreptul la acțiune născându-se în momentul în care se constată încălcarea drepturilor așa cum de altfel a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3700 din 8 mai 2007. Din actele dosarului a rezultat cu evidență faptul că activitățile celor două societăți sunt identice, ambele prestând aceleași servicii către consumator - fabricarea preparatelor pentru hrana animalelor de fermă. Prin urmare, s-a putut reține că există un risc de confuzie atât între produsele celor două societăți, cât și între serviciile oferite de acestea.

Art. 1 din Legea nr. 84/1998 prevede "Drepturile asupra mărcilor și indicațiilor geografice sunt recunoscute și apărate pe teritoriul României, în condițiile prezentei legi". Curtea a apreciat că postarea de către pârâtă, pe produsele proprii, a denumirii "N." poate fi apreciată ca utilizare ilicită a mărcii înregistrate de către reclamantă, tocmai pentru că respectivele postări ar putea crea confuzie cu privire la apartenența lor la un producător sau altul.

În măsura în care aceste postări cu caracter publicitar se referă la servicii oferite de către pârâtă, ele pot fi reținute ca făcând dovada unei activități ilicite (de contrafacere) prin raportare la aceeași marcă, în condițiile în care serviciul oferit este individualizat prin semnul "N.", fiind evident că acesta este, pe de o parte, denumirea societății comerciale reclamante producătoare, iar pe de altă parte, un semn menit să deosebească serviciul acestui producător de altele similare, oferite de alți comercianți. Principiile de drept stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție în aprecierea conflictului dintre marcă și nume comercial sunt aplicabile în speță, scopul art. 5 (1) din Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EEC, transpus în legislația română prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, fiind acela de a proteja funcția mărcii de indicare a originii comerciale.

Aplicând aceste principii în speță, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile menționate. Astfel, nu s-a contestat de niciuna dintre părți că pârâta își folosește numele comercial în activitatea comercială și nici nu s-a afirmat că ar exista consimțământul reclamantei la înregistrare. Pe de altă parte, s-a dovedit folosirea numelui comercial al reclamantei în legătură cu serviciile oferite de către pârâtă, în practica Curții Europene de Justiție neinteresând faptul că semnul respectiv este evident un nume comercial și nu un semn menit să deosebească serviciul unui prestator de al altuia. A fost de asemenea dovedită și condiția ca folosirea să fie de natură să afecteze funcția mărcii de garantare a originii, neputându-se nega faptul că semnul folosit de pârâtă era folosit pentru a desemna originea comercială a serviciilor prestate de ea.

Din probele administrate a rezultat că, la momentul la care pârâta și-a înregistrat numele comercial, pârâta avea cunoștință de existența mărcii reclamantei, iar folosirea a fost de așa natură încât a creat impresia publicului că există o legătură între serviciile oferite de pârâtă și titularul mărcii. În speță, numele comercial este folosit prin aplicarea pe produsele similare comercializate, tocmai pentru a desemna serviciile prestate de pârâtă, numele comercial fiind astfel folosit în activitatea comercială pentru a face cunoscut potențialilor clienți serviciile prestate. Și ultima condiție, care privește capacitatea semnului de a afecta funcția mărcii de garantare a originii, este îndeplinită.

Câtă vreme elementele dominante ale mărcii și semnului sunt identice (N.) existența riscului de confuzie nu poate fi pusă la îndoială. Semnul "N." îndeplinește funcțiile specifice mărcii, de individualizare a serviciilor și poate intra în conflict cu orice altă marcă anterioară folosită pentru servicii similare, dovedirea funcției de marcă nefiind în acest caz intrinsec legată de operațiunea materială de aplicare a semnului pe produs sau ambalajul acestuia. Cuvântul "N." pe care reclamanta intimată l-a brevetat ca marcă se bucură de protecția legii, pericolul de confuzie și de inducere în eroare a clientelei prin folosirea aceluiași cuvânt "N." alături de alte cuvinte de către apelant în denumirea firmei sale fiind evident.

Apelanta a încercat să se demonstreze ideea că folosirea denumirii distinctive "N." pe produsele, documentele firmei, pe pliantele publicitare nu a produs confuzie în rândul clientelei sau nu a indus în eroare această clientelă. Existența unei protecții acordate pentru numele comercial nu înlătură protecția acordată pentru semnul distinctiv care a fost înregistrat ca marcă și asigură titularului mărcii dreptul de a cere să fie interzisă terților aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn; importul sau exportul produselor sub acest semn; utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la publicarea hotărârii, într-un ziar de largă răspândire națională, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, Curtea a apreciat că nu se pot reține susținerile apelantei în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut ori ca s-a încălcat principiul disponibilității. Astfel, potrivit art. 11 din L.11/1991: "Odată cu condamnarea ori obligarea la încetarea faptei ilicite sau repararea daunei, instanța poate obliga la publicarea hotărârii, în presă, pe cheltuiala făptuitorului". Cum publicarea este o modalitate de reparare a prejudiciului prevăzută chiar de lege și cum nu este vorba despre un petit propriu-zis al acțiunii, nu se poate susține faptul că instanța a dat mai mult decât s-a cerut.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs, decizia este criticată sub următoarele aspecte: În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei devin incidente prevederile speciale ale Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "dreptul la acțiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască dauna și pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârșirii faptei" (art. 12). Cum intimata-reclamantă a luat la cunoștință de faptul că exista pe teritoriul județului Sălaj o societate care are aceeași denumire cu denumirea acesteia și totodată cu denumirea mărcii înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci de către aceasta la începutul anului 2009, astfel cum se precizează în acțiune, termenul era împlinit.

Instanța de fond, cât și instanța de apel au realizat o judecată greșită a cererii de chemare în judecată și a apelului declarat, care echivalează cu o necercetare asupra fondului cauzei. Astfel, atât instanța de fond cât și cea de apel fac o gravă confuzie între ceea ce înseamnă marca înregistrată și folosirea pe nedrept a acesteia și ceea ce înseamnă denumirea comercială a unei firme, rezultatul fiind două hotărâri nelegale și netemeinice. Instanța fondului a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanta solicita obligarea pârâtei să nu folosească marca înregistrată "N.", respectiv să-și schimbe denumirea (firma) și să nu comercializeze produse sau servicii sub denumirea de "N.". Instanțele nu au analizat obiectul cu care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.

Nu s-a analizat așadar, dacă pârâta-recurentă folosește marca înregistrată "N." și nici dacă recurenta-pârâtă comercializează sau nu produse sau servicii sub marca "N.". La dosarul cauzei nu există niciun înscris din care să reiasă care este marca înregistrată. În mod eronat atât instanța de fond, cât și instanța de apel au plecat în judecata lor, de la denumirea comercială a societății pârâte, ceea ce echivalează cu o lipsă a judecății asupra pricinii cu care a fost învestită, pentru că nu a fost făcută diferența între marca înregistrată și denumirea comercială. Marca este un semn distinctiv care servește la diferențierea de către public a produselor și serviciilor de același fel ori de produse și serviciile similare ale altor comercianți.

Definind marca, art. 2 din Legea nr. 84/1998 prevede că "poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului sau culori, combinații de culori, holograme, semnale sonore, precum și orice combinație a acestora, cu condiția ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi". Numele comercial este elementul de identificare primordial, care permite distingerea unei firme de o alta. Dimpotrivă, marca poate fi privită ca o "semnătură" care, atașată numelui comercial, permite consumatorilor identificarea originii acestuia, deosebindu-l de alte produse similare sau identice.

Prin urmare, marca, spre deosebire de numele comercial, aduce un element grafic de diferențiere în plus. Între cele două noțiuni nu poate fi așadar semnul egalității. Pârâta-recurentă nu deține o marcă ca element de individualizare. Pârâta nu se face vinovată de aproprierea nelegală a mărcii deținute de reclamantă având în vedere că nu a întreprins nicio faptă sau act în sensul cercetării de similitudini cu marca în discuție sau alte semne de identificare ale acesteia, menite să creeze confuzie în percepția publicului consumator. Prin acțiunea introductivă intimata-reclamantă a învestit instanța cu soluționarea a trei capete de cerere: încetarea folosirii de către apelantă a mărcii "N." (a); interzicerea utilizării de către pârâtă a denumirii comerciale "N." și obligarea pârâtei la modificarea denumirii și implicit la radierea denumirii "N." de la O.R.C.T.

Sălaj (b); interzicerea pârâtei de a comercializa sau furniza servicii sub denumirea de "N." (c). Prima instanță a dispus odată cu admiterea acțiunii și "obligarea pârâtei de a publica prezenta hotărâre într-un ziar de largă răspândire națională, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii", acordând ceea ce nu s-a cerut (ultra petita) cu încălcarea principiului disponibilității, dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., art. 304 alin. (6). În speță nu există o folosire pe nedrept a mărcii înregistrate aparținând reclamantei-intimate. Pârâta nu a comercializat produse pentru hrană animală și nu a folosit nicio marcă constând în semn grafic distinctiv, și nici nu a folosit marca înregistrată a societății reclamante, care nu a făcut dovada acestui fapt.

Instanțele nu au verificat prin probe care este marca veche și cea actuală a societății reclamante. În prezent, semnul grafic distinctiv al societății reclamante este în culoare verde, sub forma grafică a unui copac și numele societății scris: "N.". Denumirea pârâtei nu poate fi nicidecum asimilată noțiunii de "semn". Din punct de vedere semantic nu se poate pune semnul egalității între noțiunea de nume comercial și aceea de semn, neexistând nicio relație de suprapunere sau asemănare între denumirea pârâtei, SC N.F.

SRL, și marca societății reclamate formată dintr-un element grafic colorat în galben și roșu cu nr. 40709. În ceea ce privește marca nou-înregistrată sub nr. AA, cu începere a valabilității la data de 3 august 2009, aceasta nu are influență asupra valabilității denumirii pârâtei pentru că, raportat la o analiză comparativă între o marcă și o denumire nu este legală și pentru că pârâta a luat ființă la data de 20 iunie 2008, anterior înregistrării noii mărci a reclamantei. Această nouă marcă se distinge în totalitate față de vechea marcă. Instanțele nu au verificat care este marca veche și cea actuală astfel încât să se poată constata o încălcare a mărcii. În speță reclamanta-intimată a făcut vorbire de încălcarea drepturilor sale exclusive asupra mărcii fără ca instanța să sesizeze că pârâta nu deține o marcă înregistrată, context în care singura problemă care rămânea de analizat de către instanță ar fi trebuit să vizeze legitimitatea denumirii pârâtei.

Pârâta a întreprins toate demersurile legale înregistrându-se în Registrul Comerțului începând cu data de 20 iunie 2008, potrivit art. 39 din Legea nr. 26/1990. În măsura în care organele competente ar fi sesizat vreo problemă sau impediment în rezervarea denumirii pentru pârâtă, acestea ar fi putut refuza înscrierea acesteia, pe motivul că denumirea poate produce confuzie cu alte firme înregistrate și că nu introduce elemente de deosebire. Chiar și în ipoteza în care s-ar fi constatat de către reclamantă vreo neregularitate aceasta ar fi avut la dispoziție acțiunea în regularizare prevăzută de Legea nr. 31/1990 însă, potrivit art. 48 alin. (3) din această lege, dreptul la acțiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării societății, termen care s-a împlinit la data de 20 iunie 2009. Prin adresa primită de la directorul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Sălaj, se menționează că înregistrarea firmei SC N.F.

SRL s-a realizat cu îndeplinirea tuturor cerințelor legale, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, prin încheiere a judecătorului delegat. Potrivit legii, o astfel de încheiere era executorie de drept, supusă numai recursului, în termen de 15 zile de la pronunțare. În această adresă se arată că la momentul rezervării denumirii de către reclamantă, aceasta avea la dispoziție varianta rezervării denumirii la nivel național. Interdicția de comercializare de produse sau servicii sub denumirea de "N." nu are un fundament legal. În esență, temeiul juridic invocat de către reclamantă în sprijinul pretențiilor privind interdicția de comercializare de produse sau servicii sub denumirea de "N." are la bază prevederile Legii nr. 11/1991 privind concurența neloială.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările și completările ulterioare, săvârșirea faptelor de concurență neloială poate atrage, după caz, răspunderea civilă, convențională sau penală, potrivit normelor instituite prin această lege. Deși din cuprinsul acțiunii introductive și din motivarea instanței de fond nu se poate decela care tip de răspundere s-a reținut în cauză, fiind invocate temeiuri privind atât răspunderea civilă, cât și cea penală, este, dincolo de orice îndoială faptul că condiția esențială este cea a dovedirii unei fapte de concurență neloială, lucru care nu s-a realizat la prezenta cauză. Aplicarea prevederilor care instituie răspunderea penală, art. 5 din Legea nr. 11/1991, nu prezintă nicio relevanță în lipsa unei hotărâri penale definitive.

Art. 9 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările și completările ulterioare, reglementează condițiile speciale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în contextul săvârșirii faptelor de concurență neloială, urmând a se completa cu dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 998 - 999 C. civ. Prin urmare, admiterea unei acțiuni întemeiată pe art. 9 din Legea nr. 11/1991, art. 998 - 999 C. civ., este condiționată de întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și culpă. Intimata-reclamantă nu a dovedit niciuna dintre aceste cerințe, deși îi revenea sarcina probei conform art. 1169 C. civ.

Din susținerile reclamantei, coroborate cu textele legale invocate, ar rezulta că aceasta impută ca faptă ilicită un act de concurență neloială. Așa cum s-a arătat, pârâta nu a săvârșit astfel de fapte, iar reclamanta nu și-a îndeplinit sarcina probei. În absența unei fapte ilicite, nu se poate pune problema existenței raportului de cauzalitate sau culpei. Susținerea instanței de fond potrivit căreia "folosirea în continuare a mărcii de către pârâtă îi poate aduce reclamantei prejudicii", denotă clar faptul că s-a avut în vedere un prejudiciu viitor și eventual, nicidecum unul născut și actual. De altfel, dincolo de faptul că nu s-a solicitat niciun fel de daune prin acțiunea introductivă, reclamanta nici nu a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu.

Concluzionând, recurenta solicită în principal admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă extinctiv, în subsidiar, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, ori respingerea acțiunii ca neîntemeiată urmare a admiterii căilor de atac exercitate. Intimata, prin întâmpinarea formulată conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 20 iulie 2011. Prin Încheierea de ședință de la 8 decembrie 2011, cauza a fost scoasă de pe rolul secției a II-a civilă și înaintată secției I civilă către un complet specializat în soluționarea dosarelor având ca obiect cererile în materia proprietății intelectuale, unde a fost reînregistrată la 20 decembrie 2011. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a temeiurilor de drept incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului în limitele și pentru argumentele ce succed.

În cuprinsul recursului pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune sub un dublu aspect: 1. încălcarea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, în sensul că au trecut mai mult de 3 ani de la data la care reclamanta a cunoscut făptuitorul și dauna cauzată, începutul anului 2009 și data formulării cererii de chemare în judecată, 16 noiembrie 2010, precum și 2. încălcarea dispozițiilor art. 148 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale conform cărora dreptul la acțiunea de regularizare a neregularităților constatate după înmatricularea societății comerciale se prescrie într-un an de la data înmatriculării societății, în speță termenul fiind împlinit la data de 20 iunie 2009. Contrar celor susținute de recurentă, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost corect soluționată de instanța superioară de fond.

- Astfel, acțiunea reclamantei vizează protecția unor drepturi nepatrimoniale derivând din înregistrarea mărcii ce are în componența sa elementul verbal "N." conform art. 36 cu referire la art. 90 (art. 83 numerotarea anterioară republicării legii), astfel cum este indicat în cererea de chemare în judecată și nu a unor drepturi patrimoniale pentru a se pune problema prescripției dreptului material la acțiune, în sensul art. 12 alin. (3) din Legea nr. 11/1991. Dat fiind cauza juridică a acțiunii, dispozițiile din legea societăților comerciale invocate nu sunt incidente cauzei, întrucât nu se discută legalitatea înmatriculării societății pârâtei, ci încălcarea dreptului conferit de înregistrarea mărcii.

- Numele comercial este și el protejat de art. 8 al Convenției de la Paris, la care România este parte, printr-un drept de proprietate industrială. Nu există însă nicio prevedere legală referitoare la numele comercial sau alt drept de proprietate industrială conform căreia conflictul să poată fi considerat existent doar cât privește drepturi de aceeași categorie, astfel cum susține recurenta. În mod legal curtea de apel a analizat conflictul dintre denumirea comercială înregistrată a pârâtei și marca reclamantei deoarece terții sunt obligați să se abțină de la orice act care ar putea aduce atingere unui drept de proprietate industrială legal ocrotit.

În soluționarea cauzei, instanța superioară de fond a avut în vedere în mod corect hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție (în prezent Curtea de Justiție a Uniunii Europene) în cauza C-17/06 - cunoscut ca fiind cauza Celine - deoarece prin aceasta instanța europeană a clarificat că utilizarea unui nume comercial poate, în anumite circumstanțe, să însemne utilizarea pe care titularul unei mărci să o interzică în temeiul art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/CEE (în prezent art. 5 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European din 22 octombrie 2008, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 299/25 din 8 noiembrie 2008, de armonizare a legislației statelor membre cu privire la mărci).

Întrucât hotărârea dată de instanța europeană este obligatorie pentru toți judecătorii Statelor Membre ale Uniunii Europene, art. 36 (fost 35) din Legea nr. 84/1998 care transpune art. 5 din Directivă, trebuie interpretat în același sens. Cu alte cuvinte, în noțiunea de folosire în activitatea comercială fără consimțământul titularului a unui semn - identic sau asemănător cu marca - se include, printre altele, și folosirea unui nume comercial. - Recurenta invocă, pe de o parte, anterioritatea numelui comercial față de cea de-a doua înregistrare a mărcii reclamantei, iar pe de altă parte grafia fantezistă a elementului verbal "N." cuprinsă în marca înregistrată a reclamantei, arătând și faptul că instanța nu a stabilit care este marca în raport de care a constatat contrafacerea.

Ceea ce a stabilit instanța de apel este faptul că și în prima înregistrare a mărcii din 1991, și în înregistrarea din 2009 (urmare a expirării celor 10 ani rezervați și înregistrați pentru marca "N.") reclamanta avea și are un drept exclusiv asupra elementului verbal "N.", cuprins în marca combinată figurativă cu culori revendicate, formată din denumirea "N.", însoțită de un element grafic, fiind astfel fără relevanță grafia cuvântului "N.". Rezultă, astfel, că denumirea comercială a recurentei nu este anterioară mărcii reclamantei, precum și faptul că elementul verbal, "N.", este neschimbat cu începere din 1991, înregistrarea inițială, și apoi în prezent urmare a reînregistrării din 2009. - Pentru promovarea unei acțiuni în contrafacere, titularul mărcii nu trebuie să fi suferit o pagubă și nici nu este necesar ca prejudiciul să fie actual.

Dreptul la marcă este un drept privativ și orice violare a acestuia trebuie sancționată. Este suficient ca o încălcare a drepturilor titularului să se fi produs, ca posibilitatea unei confuzii în percepția publicului să existe, chiar fără să se fi produs o pagubă, pentru ca o acțiune în contrafacere să fie admisibilă, doctrina și jurisprudența fiind concordantă în acest sens. Drept urmare, alegațiile recurentei referitoare la absența prejudiciului și raportarea instanței la un prejudiciu viitor și incert sunt nefondate. - Este de natura evidenței că elementele dominante ale mărcii și semnului folosit de pârâtă (numele comercial al acesteia) sunt identice. Așadar, pericolul de confuzie, incluzând și riscul de asociere și de inducere în eroare a clientelei de pe piața relevantă, este cert, fiind fără relevanță că activitatea comercială a pârâtei este aproape inexistentă.

- Fiind în prezența unui risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere între elementul dominant al mărcii și semnul aflat în coliziune cu marca, numele comercial, în mod legal instanța a obligat pârâta să înceteze folosirea denumirii comerciale, precum și comercializarea de produse sau servicii sub denumirea de "N." câtă vreme părțile sunt concurente pe piața fabricării de hrană pentru animalele de fermă. - Recurenta, deși invocă incidența pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., nu indică care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii folosite de instanța de apel. Împrejurarea că apelul pârâtei a fost respins, urmare a înlăturării motivate a criticilor formulate în calea devolutivă de atac, nu semnifică încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. câtă vreme dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost riguros aplicate. - Reclamanta, prin cererea introductivă de instanță, a solicitat obligarea pârâtei la încetarea folosirii mărcii "N.", interzicerea utilizării denumirii comerciale "N." cu consecințele ce decurg din acesta, precum și interzicerea pârâtei de a comercializa sau furniza servicii sub denumirea de "N.", denumire identică cu marca înregistrată de reclamantă, cerere ce nu a fost completată ori modificată de reclamantă, în condițiile art. 132 C. proc. civ. Cu ocazia dezbaterilor în fond la prima instanță, în absența pârâtei, astfel cum rezultă din practicaua Sentinței civile nr. 1055 din 18 februarie 2011, reclamanta solicită instanței și publicarea sentinței într-un ziar de largă circulație.

Cererea a fost admisă cu încălcarea principiilor contradictorialității, a dreptului la apărare și a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., fiind fără relevanță dispozițiile art. 11 din Legea nr. 11/1991, care permit obligarea la publicarea hotărârii în presă. Drept urmare, recursul va fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Decizia va fi modificată în sensul că apelul va fi admis și, drept consecință, sentința va fi schimbată în parte în sensul că vor fi înlăturate dispozițiile referitoare la publicarea hotărârii judecății, cu menținerea celorlalte dispoziții. Dat fiind calitatea de parte câștigătoare a pârâtei, reclamanta va fi obligată la plata sumei de 400 RON pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC N.F. SRL Cehu-Silvaniei împotriva Deciziei nr. 102/2011 din data de 25 mai 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică decizia, în sensul că admite apelul declarat de pârâtă. Schimbă în parte Sentința nr. 1055 din data de 18 februarie 2011 a Tribunalului Sălaj, secția civilă, în sensul că înlătură dispozițiile referitoare la obligația de publicare a hotărârii judecătorești. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Obligă intimata-reclamantă SC N. SA Palota la plata sumei de 900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs și la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către recurenta-pârâtă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ