ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2770/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2770/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1224 din 4 noiembrie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 7278/3/2008,

a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta SC

F.A.B.A.R. SRL, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională

formulată de pârâta-reclamantă SC F.L.R.I.F.N. SA și a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea formulată de intervenientele în interes propriu F.N.V. și F.

SA/N.V.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamanta-pârâtă a solicitat să se interzică pârâtei

reclamante să folosească marca F. pe teritoriul României, pe durata de

protecție a mărcii sale. Reclamanta pârâtă a înregistrat la O.S.I.M. marca

verbală națională F.A., la data de 27 ianuarie 2003, pentru clasa de servicii

36: asigurări, afaceri financiare, afaceri monetare, afaceri imobiliare.

Tribunalul

a constatat că reclamanta pârâtă nu solicită să se interzică pârâtei folosirea

mărcii pe care a înregistrat-o la O.S.I.M., ci să se interzică folosirea altei

mărci, respectiv marca F., cu privire la care pârâta susține că are dreptul de

utilizare în baza contractului de licență încheiat la data de 3 martie 2008 cu F.

N.V. și F. SA/ C.V., firme principale din grupul cărora face parte și pârâta

din România.

Tribunalul

a constatat că la dosarul cauzei nu s-a depus nici o probă din care să rezulte

folosirea de către pârâta din cauză a mărcii F., a mărcii F.A. a reclamantei

sau a unei mărci identice sau similare cu marca reclamantei, de natură a

produce confuzie în rândul consumatorilor cu privire la titularul mărcii, chiar

dacă ambele societăți oferă servicii financiare de felul celor din clasa 36,

pentru care marca reclamantei pârâte se află în perioada de protecție. Pârâta

reclamantă s-a înființat în anul 2003 cu numele S.A.C. G.F.L. I.F.N., iar în

2006, ca urmare a obținerii de către F.L.G. a 100% din acțiuni, la 30 mai 2007

și-a schimbat denumirea în SC F.L.R.I.F.N. SA, așa cum atestă înscrisurile de

la dosar.

În raport

de această situație, instanța a constatat că pârâta a înregistrat în mod legal

numele comercial menționat și îl poate folosi în activitatea sa comercială,

chiar dacă are în conținutul său denumirea F., având în vedere că numele

comercial este protejat în baza dispozițiilor art. 8 din Convenția de la Paris privind protecția proprietății industriale. În consecință, având în vedere numele

comercial protejat, precum și faptul că nu s-a făcut nici o dovadă privind

folosirea mărcii reclamantei sau a unei mărci similare acesteia, nu se poate

reține nici că s-ar aduce atingere drepturilor exclusive la marcă ale

reclamantei pârâte, în sensul dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998.

S-a

apreciat că dispozițiile art. 35 lit. a) și b) nu sunt incidente în cauză, cu

privire la solicitările din cererea principală și pentru motivul că s-a probat

de către pârâtă că aceasta se bucură de un drept de folosire a unui portofoliu

de mărci comunitare ce au în componență denumirea F., având protecție pe

teritoriul României începând cu data de 01 ianuarie 2007: F.T.T., F.P.B., F.P.F.S.,

F., F.B.L., F.I.C., F.F., F.M.F. Titularii acestor mărci, F. N.V. din Olanda și

F. SA N.V. din Belgia sunt membre ale grupului de firme din care face parte și

pârâta, cu care au încheiat un contract de utilizare a mărcilor comunitare care

dețin denumirea F., în data de 03 martie 2008, depus la dosarul cauzei, fiind

legală folosirea denumirii F. de către pârâta reclamantă.

Referitor

la solicitările din cererea reconvențională, formulată de pârâta reclamantă SC F.L.R.I.F.N.

SA, având un conținut identic cu cererea de intervenție formulată de F. N.V. și

F. SA/N.V., vizând în principal anularea mărcii F.A. înregistrată pe cale

națională de reclamanta pârâtă, pentru clasa 36, s-a susținut că marca a fost

înregistrată cu rea credință, invocându-se dispozițiile art. 48 lit. c din Legea

nr. 84/1998, deoarece reprezentantul reclamantei a lucrat ca agent de asigurări

în Belgia și avea cunoștință de notorietatea mărcii F., a încheiat contract de

asigurare cu societatea de asigurări F. din Belgia, iar apoi, odată revenit în

România în 2002, a înregistrat cu rea credință marca F. la O.S.I.M.

Cu

privire la aceste susțineri, tribunalul a constatat că ele nu sunt probate de

pârâta reclamantă și de interveniente, nici cu privire la notorietatea mărcilor

având denumirea F. în conținut, la data înregistrării mărcii de către

reclamanta pârâtă, și nici cu privire la existența relei credințe la

înregistrare.

Astfel,

reclamanta pârâtă a înregistrat marca F.A. pentru clasa 36, obținând protecția

de la data de 27 ianuarie 2003, data cererii, moment la care mărcile comunitare

ale grupului F. nu aveau încă protecție în România, aceasta extinzându-se și în

România abia de la data aderării țării noastre la U.E., respectiv la 1 ianuarie

înregistrat la O.H.I.M. o serie de mărci: F.T.T. din 28 martie 2001, F.P.B. din

03 august 2005, F. P.F.S. din 31 ianuarie 2005, F. din 24 iulie 2006, F.I.C.

din 14 iunie 2007, F.F. din 11 aprilie 2007, F.M.F., F. din 26 decembrie 2006, F.B.L.,

depunând și certificat înregistrare O.M.P.I. pentru marca F. din 17 noiembrie

data de 1 ianuarie 2007, iar cu privire la marca internațională se constată că

aceasta s-a înregistrat după data cererii reclamantei la nivel național.

Tribunalul

nu a reținut nici notorietatea mărcii F., invocată de pârâtă și interveniente,

întrucât aceasta este o situație de fapt care trebuie dovedită conform

dispozițiilor regulii 16 din H.G. nr. 833/1998 privind regulamentul de aplicare

a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, fiind necesar să

se probeze că marca este larg cunoscută pe teritoriul României pentru segmentul

de public căreia i se adresează produsele sau serviciile la care se referă

marca, la data depunerii cererii de înregistrare a cărei anulare se solicită.

Notorietatea reprezintă deci o situație de fapt ce trebuie raportată la

situația concretă existentă pe piață la momentul menționat, gradul de

cunoaștere al mărcii fiind necesar a fi determinat în mod obiectiv, cu studii

de piață, cu date privind publicitatea și cheltuielile făcute cu aceasta pentru

teritoriul de referință, or, în cauză nu au fost prezentate probe care să

răspundă acestor cerințe.

Astfel,

înscrisurile care s-au depus în dovedirea notorietății nu sunt de natură să

probeze că marca F. era notorie pe teritoriul României la nivelul anului 2003,

când s-a depus cerere de înregistrare la O.S.I.M. de către reclamantă, la dosar

aflându-se o serie de extrase din presa străină și română despre activitatea

comercială a grupului F., rapoarte de activitate ale acestuia și alte

înscrisuri nerelevante sub acest aspect.

Din

răspunsurile la interogatoriul propus de reclamanta pârâtă, date de

interveniente, a rezultat că F. SA/N.V., societate înființată în 1993, a

înregistrat mai multe mărci internaționale F., începând cu 1991, precum și

mărci comunitare cu aceeași denumire în compunere, societatea cu care dl. N.A.

și soția sa au încheiat contract de asigurare având denumirea de C.G.E.R.,

societate care în 1999 a fost preluată complet de grupul F. La rândul său,

reclamanta arată că dl. N.A. nu recunoaște semnătura de pe documentul intitulat

modificarea datelor de identitate, prezentat de partea adversă și nu recunoaște

că ar fi intrat în legătură cu o societate care i-a comunicat grupului F.

despre intențiile comerciale ale reclamantei în România.

Astfel,

din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei nu rezultă că

reprezentantul reclamantei avea cunoștință de existența mărcii F. și de

folosirea acesteia în Belgia, țara de unde a revenit în România în 1999 și a

înființat societatea comercială care a înregistrat marca a cărei anulare se

solicită. D1. N.A. a încheiat contract de asigurare cu SC C.G.E.R. SA în 1995,

așa cum rezultă și din procesul verbal încheiat de executorii judecătorești

W.C. și X.C. la data de 07 noiembrie 2008, depus la dosar. Și în documentul

contestat de reclamantă, intitulat modificarea datelor din cartea de

identitate, se menționează tot denumirea C.G.E.R. B.A.A.C., semnătura de pe

acest document nefiind recunoscută de reprezentantul reclamantei, așa cum nu

s-a recunoscut nici existența vreunei legături dintre aceasta și SC A.F. SA

care a comunicat cu F.N.V. cu privire la existența firmei din România F.A. și

cu privire la intențiile de colaborare ale acesteia.

Din cele

menționate mai înainte, a rezultat că dl. N.A. a avut reședința în Belgia în

perioada 1995-1999, dar nu a avut relații contractuale directe cu F., căruia

i-a devenit client prin preluarea societății C.G.E.R. și a datelor acestuia în

baza de date a grupului F. La momentul când persoana respectivă a revenit în

România, înființând în 2002 societatea comercială reclamantă care a depus

cerere la O.S.I.M. pentru înregistrarea mărcii F.A., marca F. nu era notorie pe

teritoriul României, iar conduita reclamantei pârâte la înregistrarea mărcii nu

poate fi apreciată ca fiind de rea credință, în sensul unei atitudini

frauduloase raportat la dispozițiile legii sau drepturile titularului unei

mărci, cu consecința prejudicierii acestuia în detrimentul titularului.

Totodată, tribunalul a constatat că nu s-a dovedit de către pârâta reclamantă

și interveniente că reclamanta a înregistrat marca cu scopul vădit de a

obstrucționa folosirea de către celelalte părți a mărcilor comunitare având în

denumire elementul F., intenția de obstrucționare nefiind probată.

În

consecință, tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condițiile de la art. 48

lit. c) privind anularea mărcii și a respins ca neîntemeiată cererea

reconvențională pentru capetele de cerere privind anularea a mărcii F.A. și

obligarea O.S.I.M. la radierea acesteia din R.N.M., constatând de asemenea că

nici cererea privind interzicerea folosirii de către reclamantă a mărcii F. și

obligarea de a se abține de la orice acte sau fapte da natură a aduce atingere

drepturilor pârâtei și intervenientelor nu este întemeiată, întrucât reclamanta

este titulara exclusivă a drepturilor cu privire la marca F.A., pentru clasa 36

și nu s-a făcut dovada că ar folosi o altă marcă decât aceea pe care a

înregistrat-o, de natură să prejudicieze pe pârâtă și intervenient.

Prin Decizia

nr. 145 din 3 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondate

apelurile formulate de către intervenientele F. N.V. și F. SA/N.V. și de către pârâta

- reclamantă SC F.L.R.I.F.N. SA, a admis apelul formulat de reclamanta - pârâtă

SC F.A.B.A.R. SRL, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a admis

cererea principală precizată, a interzis pârâtei-reclamante să folosească în

activitatea ei comercială, în scopuri publicitare sau pe documente, precum și

în orice alte scopuri a denumirii „F.” și a menținut celelalte dispoziții ale

sentinței apelate.

Prin Decizia nr. 8207

din 18 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursul declarat de pârâta SC F.L.R.I.F.N. SA împotriva deciziei

menționate, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

În motivarea deciziei,

analizându-se critica întemeiată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că

instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, prin soluția criticată

dispunându-se și interzicerea folosirii numelui său comercial, iar nu doar a

mărcii F., s-a reținut că reclamanta - pârâtă a construit întreaga argumentare

a cererii de chemare în judecată (formulată inițial pe calea ordonanței

președințiale și ulterior precizată pe dreptul comun) având în vedere folosirea

mărcii sale de către pârâtă în activitatea comercială, fără a indica și ipoteza

încălcării dreptului său la marcă prin înregistrarea numelui comercial al

pârâtei.

Or, așa cum corect a

susținut recurenta, dispunându-se interzicerea folosirii denumirii „F.” de

către pârâtă în activitatea sa comercială, instanța de apel a dispus și ceea ce

nu s-a cerut, interpretând extensiv cererea de chemare în judecată, în

condițiile în care, dacă petitul acțiunii era susceptibil și de interpretarea

potrivit căreia reclamanta a solicitat (generic) interzicerea folosirii

denumirii „F.”, el trebuia interpretat potrivit regulii in dubio pro reo,

așadar în favoarea pârâtei, astfel că instanța de apel nu avea temeiuri legale

de a dispune o măsură extra petita, în condițiile în care întreaga argumentare

a reclamantei tindea la finalitatea interzicerii folosirii semnului cu

funcțiile mărcii.

Înalta Curte a

constatat că reclamanta însăși este cea care a generat acest echivoc prin

modalitatea defectuoasă în care a formulat cererea de chemare în judecată -

interzicerea folosirii mărcii F. -, deoarece ceea ce este marcă pentru

reclamant, în principiu (cel puțin la momentul inițierii cererii de chemare în

judecată, până la formularea apărărilor pârâtului), reprezintă semn pentru

pârât într-o cerere în contrafacere, însă, de vreme ce prima instanță nu a

solicitat, conform art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. lămuriri de la

reclamantă, momentul procesual prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

este depășit în faza recursului, astfel că se impune concluzia că instanțele de

fond nu au fost învestite cu solicitarea reclamantei de a interzice pârâtei

folosirea propriului său nume comercial.

Asupra cererii

reconvenționale - anularea mărcii reclamantei pentru rea credință formulată în

baza art. 48 lit. c), actual art. 47, din Legea nr. 84/1998 - a reținut

instanța de recurs, față de dispozițiile art. 165 alin. (1) din Regulamentul

mărcii comunitare nr. 207/2009 (fost art. 159a alin. (1) din Regulamentul nr. 40/1994)

și de efectul direct al regulamentului, că efectul extinderii pe teritoriul

României a protecției mărcii comunitare înregistrate sau depuse spre

înregistrare s-a produs cu începere de la data aderării, 1 ianuarie 2007,

astfel cum corect au reținut și instanțele de fond, iar acest efect se produce

exclusiv pentru viitor, în virtutea principiului neretroactivității actelor

normative, recunoscut și în dreptul comunitar.

Ca atare, drepturile

dobândite prin înregistrare la nivel național sunt pe deplin valabile și

continuă să producă efecte și după data aderării, iar soluția conflictului

dintre o marcă comunitară și una națională identice sau similare, înregistrate

pentru produse/servicii identice sau similare, nu poate fi aceea a comparării

datelor de depozit, deoarece ar însemna că o marcă comunitară produce, pe

teritoriul României, efecte anterior aderării, așadar pentru trecut, pentru că

numai în acest fel ar putea reprezenta o marcă anterioară cererii de

înregistrare a mărcii naționale.

Din interpretarea per

a contrario a prevederilor art. 165 alin. (5) din Regulament, s-a reținut că

protecția dreptului la marcă dobândit anterior aderării într-un nou stat membru

(sau efectul cererii de înregistrare depuse anterior) este recunoscută, ca

regulă, și după data aderării, din moment ce, pe baza acestui drept, se poate

solicita interzicerea utilizării mărcii comunitare pe teritoriul statului

respectiv, iar în situațiile în care marca națională a fost înregistrată

anterior aderării, după aderare, aceasta coexistă pe teritoriul acelui stat cu

marca comunitară, nulitatea celei dintâi putând fi solicitată doar pentru reaua

- credință a titularului mărcii naționale, nu și pentru motive decurgând din

preexistența mărcii comunitare.

Pornind de la cele

anterior menționate, s-a constatat că recurenta a contestat buna credință a

reclamantei pârâte la înregistrarea mărcii naționale anterioare (F.A.,

combinată, înregistrată la 27 ianuarie 2003), solicitând anularea acesteia

pentru rea credință și invocând mărcile comunitare pentru care a obținut

acordul de utilizare de la titularele acestora, intimatele interveniente,

titlul de protecție putând fi luat în considerare de la 1 ianuarie 2007.

În ce privește

prioritatea numelui comercial, deși a notat prevederile art. 8 din Convenția de

la Paris, instanța de recurs a constatat că recurenta pârâtă nu se poate

prevala de dispozițiile menționate de vreme ce ea este o persoană juridică

română care a dobândit în România dreptul asupra acestui nume comercial la data

de 14 iunie 2007 prin înregistrarea la Registrul Comerțului a mențiunii de

schimbare a numelui comercial anterior - SC G.F.L.I.F.N. SA.

Intimatele

interveniente F.N.V. și SC F. SA/N.V. sunt cele care ar fi putut invoca

dispozițiile Convenției de la Paris ca titulare de nume comercial anterior

celui al reclamantei pârâte, însă acestea nu au formulat recurs.

Pe de altă parte,

Înalta Curte a constatat că pârâta - reclamantă nu poate în prezentul recurs să

se prevaleze de prioritatea numelui comercial al intervenientelor principale

pentru că, pe de o parte, prin acordul din 3 martie 2008, acestea nu au

consimțit la folosirea de către pârâtă a numelui lor comercial, ci doar a

mărcilor comunitare enumerate deja, iar pe de altă parte, în martie 2008,

recurenta pârâtă era deja titulară a propriului său nume comercial ce conține

semnul F., astfel că data opozabilității numelui comercial al recurentei (14

iunie 2007) nu este nici ea anterioară mărcii reclamantei (27 ianuarie 2003),

iar intervenientele au formulat o cerere de intervenție în interes propriu, iar

nu o intervenție accesorie în interesul pârâtei reclamante, astfel încât

poziția lor procesuală să fie subordonată celei a părții în favoarea căreia a

intervenit; simetric, nici pârâta - reclamantă nu se poate prevala de

argumentele și apărările intervenientelor.

Relativ la reaua

credință a reclamantei la înregistrarea mărcii sale, s-a constatat că instanța

de apel a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece în cauză era necesar a se

observa cele stabilite de Curtea de Justiție a U.E., reflectate în decizia

pronunțată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken

Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), în conformitate cu care simpla

cunoștință a existenței și folosirii mărcii anterioare depozitului mărcii

reclamantei nu este suficientă pentru întrunirea relei - credințe, fiind

necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă, în sensul că

reclamanta - pârâtă să fi acționat cu intenția de a înlătura un comerciant de

pe piață ori, cel puțin, să fi acceptat producerea unui asemenea efect, fiind

necesară și o a treia cerință, a gradului de protecție juridică de care se

bucură atât marca terțului, cât și semnul a cărui înregistrare se solicită a fi

anulată.

În privința

cunoașterii faptului relevant (existența mărcilor comunitare pe teritoriul

belgian unde reprezentantul reclamantei a locuit), Înalta Curte a constatat că

instanța de apel a concluzionat asupra acestui aspect prin încălcarea normelor

procedurale care reglementează administrarea probei cu înscrisuri și,

consecutiv, incidentul contestării semnăturii de către partea căreia i se opune

un înscris, cu referire la cel datat 28 februarie 2000 (fila 304 dosar fond),

când reprezentantul reclamantei-pârâte ar fi semnat un act prin care s-au

realizat modificări cu privire la numărul cărții sale de identitate în

evidențele SC F.B. SA (fostă C.G.E.R. B. + Assurance - cu care reprezentantul

reclamantei a avut polița de asigurare din 1995, preluată de F.B. în 1999).

S-a constatat că erau

incidente dispozițiile art. 177 alin. (1), art. 179 și art. 179 C. proc. civ.,

iar analiza realizată de instanța de apel a conținutului acestuia pare a fi

subsidiară și relativă la un înscris dacă nu înlăturat din materialul probator

al dosarului, cel puțin cu o credibilitate redusă din cauza contestării

semnăturii de către reprezentantul reclamantei, realizând o evaluare (identică

unei operațiuni de comparare a unei mărci cu un semn) în urma căreia au fost

stabilite grade diferite de opozabilitate pentru diversele mențiuni din

conținutul său, fără un temei legal, de vreme ce toate mențiunile din cuprinsul

unui înscris sub semnătură privată sunt în mod egal opozabile

semnatarului/semnatarilor lui (art. 1176 C. civ.), semnătura semnificând tocmai

însușirea conținutului integral al actului.

Înalta Curte a

constatat că instanța de apel a stabilit în mod greșit incidența în cauză a

Regulii 16 din H.G. nr. 833/1998, gradul de cunoaștere a mărcilor comunitare

(notorietatea) nefiind necesar a se raporta la teritoriul României, de vreme ce

aceasta nu a solicitat anularea mărcii în temeiul art. 48 alin. (1) lit. b)

rap. la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, în numerotarea anterioară a

legii, singurul temei juridic al anulării mărcii fiind acela prevăzut de art. 48

lit. c) din Lege, deci, pentru rea credință.

Această împrejurare

era de natură a contura circumstanțele de apreciere a relei credințe, în evaluarea

celei de-a treia cerințe enumerate din testul Lindt, anume a gradului de

protecție juridică de care se bucură marca (mărcile comunitare, în speță), o

largă cunoaștere a mărcii de către publicul relevant pe teritoriul belgian în

perioada locuirii reprezentantului reclamantei în Belgia, conferindu-i acesteia

o protecție mai energică și permițând mai facil stabilirea concluziei cu

privire la cunoașterea „faptului relevant” de către acesta la momentul

solicitării în România a înregistrării mărcii; în contextul acestei evaluări,

instanța de rejudecare urma a analiza și înscrisurile depuse de recurentă în

etapa recursului.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

sub nr. 7278/3/2008*.

Față de dispozițiile

obligatorii ale deciziei de casare, curtea a pus în discuția părților aplicarea

dispozițiilor art. 177 și următoarele C. proc. civ. în privința înscrisului

depus de pârâta reclamantă SC F.L.R.I.F.N. SA, pretins a fi fost semnat de

numitul N.A., prin care acesta notifica modificarea unor date personale către SC

F.B. SA.

În acest scop s-a

înfățișat în fața instanței numitul N.A., care a executat mai multe specimene

de semnătură, arătând totodată personal că semnătura de pe documentul depus la

fila 304 dosar fond nu îi aparține.

Totodată, au fost

depuse mai multe înscrisuri originale necontestate, semnate de persoana în

discuție.

Curtea a dispus

verificarea pe calea expertizei criminalistice a împrejurării semnării

documentului de către N.A., prin încheierea de ședință din data de 10 mai 2012,

în condițiile în care apelanta pârâtă reclamantă a declarat în fața instanței

că nu deține originalul înscrisului în litigiu, deoarece a expirat perioada

legală de arhivare a acestuia, fiind conservată numai o copie scanată

electronic a documentului.

Potrivit adresei

L.I.E.C. București din 01 iunie 2012 (fila 56 dosar apel), expertiza

criminalistică nu poate fi efectuată decât asupra originalului înscrisului,

prezentarea acestuia fiind o condiție absolut obligatorie potrivit instituției

competente în efectuarea acestei lucrări.

În consecință, curtea

a constatat imposibilitatea administrării acestei probe și implicit,

imposibilitatea verificării semnăturii contestate.

Prin Decizia nr. 103

din 28 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a respins,

ca nefondate, apelurile

formulate de reclamanta - pârâtă SC F.A.B.A.R.

SRL, pârâta - reclamantă SC F.L.R.I.F.N. SA și de intervenientele F. N.V. și F.

SA/N.V.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Față de dispozițiile

deciziei de casare, curtea a reținut chestiunile a căror dezlegare era

imperativă cu ocazia rejudecării:

probatorii a înscrisului căruia i se contestă semnătura, în raport de procedura

reglementată de art. 177 și următoarele C. proc. civ.;

cercetarea situației de fapt sub aspectul cunoașterii existenței mărcilor

comunitare F. pe teritoriul belgian, unde N.A. a locuit, inclusiv prin prisma

gradului de cunoaștere a mărcilor de către segmentul de public relevant pe

teritoriul amintit și a nivelului de protecție juridică de care se bucură

mărcile comunitare F.;

existenței intenției frauduloase ca element component al relei-credințe și

soluționarea astfel, a chestiunilor disputate în cadrul cererii

reconvenționale;

soluționarea cererii principale, în limitele obiective stabilite de reclamanta

apelantă, dar și în coordonatele dispozițiilor legale aplicabile, conturate în

analiza instanței de recurs.

analizată, în cuprinsul soluționării cererii reconvenționale (ce face obiectul

apelului pârâtei-reclamante, analizat în conformitate cu prevederile art. 292 alin.

(2) C. proc. civ.), a privit faptul cunoașterii de către reprezentantul

reclamantei - pârâte, titulara mărcii naționale F.A., la data depozitului (27

ianuarie 2003), a existenței mărcilor comunitare F., înregistrate pentru clasa

36 din Clasificarea de la Nisa.

În dovedirea acestei

situații de fapt pretinse, apelanta pârâtă reclamantă s-a prevalat de înscrisul

aflat în fotocopie la fila 311 din dosarul de fond (și în traducere autorizată

la filele 304-306 în același dosar), prin care numitul N.A., în prezent

administrator al societății apelantă-reclamantă-pârâtă, a solicitat societății F.B.

la data de 28 februarie 2000 înregistrarea unor date din cartea sa de

identitate.

Prin administrarea

acestei probe apelanta pârâtă reclamantă tindea a dovedi că în anul 2000 (deci

anterior depozitului național al mărcii apelantei reclamante), N.A. cunoștea

existența și folosirea mărcilor F. de către banca F. (denumită anterior C.G.E.R.),

al cărei client era.

La rejudecarea cauzei

în apel, apelanta reclamantă pârâtă a arătat din nou că înțelege să conteste

semnătura persoanei care are în prezent calitatea de reprezentant legal al

societății reclamante pe acest document, iar numitul N.A., prezent personal în

fața instanței, a susținut același punct de vedere.

În conformitate cu

dispozițiile deciziei de casare, instanța de apel a dat curs prevederilor art. 177

și următoarele C. proc. civ., însă apelanta reclamantă pârâtă nu a fost în

măsură a produce originalul înscrisului contestat, astfel încât, pe de o parte

instanța nu s-a putut lămuri doar prin examinarea scriptelor de comparație și a

copiei documentului, iar pe de altă parte nici expertiza grafică nu a putut fi

administrată.

În raport de această

situație, dar și de dispozițiile art. 139 C. proc. civ., care sancționează cu

neluarea în seamă a înscrisului omisiunea părții ce se prevalează de acesta de

a prezenta originalul documentului, curtea a înlăturat din probațiune înscrisul

sus amintit.

documentului depus la filele 309-310 în dosarul de fond (și în traducere

legalizată la filele același dosar), intitulat „proces-verbal de constatare”,

un executor judecătoresc din Bruxelles a constatat la solicitarea societății F.B.,

că numitul A.N. era clientul acestei societăți încă din anul 1995, deci înainte

de schimbarea în 1999 a denumirii C.G.E.R. în F.B., executorului fiindu-i

prezentat documentul intitulat „modificarea datelor cărții de identitate”,

semnat de A.N.

Acest înscris

(„procesul-verbal de constatare”) dă naștere unei prezumții simple de existență

a documentului litigios (cererea de modificare a datelor de identitate), însă

existența acestuia nu este contestată, ci veridicitatea semnăturii aplicate pe

acesta.

Prin urmare, această

prezumție simplă în sensul că Banca F. a deținut o cerere formulată în numele

lui N.A., adresată acesteia, nu poate prin ea însăși, nesprijinită de alte

mijloace de probă, să dovedească faptul cunoașterii de către persoana

menționată a existenței și folosirii denumirii de F. de către banca în

discuție, iar înlăturarea din probațiune a cererii în discuție lipsește de

suport afirmația apelantei pârâte reclamante în sensul că, după schimbarea

denumirii băncii în F.B., reprezentantul apelantei reclamante pârâte a luat

cunoștință despre această denumire în calitate de client al băncii.

În privința altor

împrejurări ce ar putea dovedi cunoașterea folosirii semnului în discuție,

curtea a reținut, în acord cu prima instanță, că numitul N.A. a avut reședința

în Belgia în perioada 1995-1999 (după cum apelanta reclamantă, al cărei

reprezentant legal este persoana arătată, a susținut în răspunsul la

interogatoriu - fila 227 dosar fond vol. I), fiind client al societății C.G.E.R.

B.A., iar schimbarea denumirii acesteia din urmă în F.B. a intervenit, potrivit

chiar spuselor pârâtei-reclamante, în anul 1999 (fila 224 dosar fond - vol. I).

De altfel, situația

juridică a societății este explicată în răspunsul dat la interogatoriu de

intervenienta F. N.V. (filele 639-652 dosar fond vol. II), unde se arată că

acțiunile societății C.G.E.R. (al cărei client era N.A. potrivit probelor

administrate în cauză, din anul 1995) au fost cumpărate de F. N.V. în procente

care au crescut gradual, începând cu anul 1993 și până în anul 1999.

Prin urmare, anterior

anului 1999, F. NV a fost deținătorul pachetului majoritar de acțiuni la

societatea C.G.E.R., abia la momentul dobândirii întregului pachet de acțiuni

schimbându-se denumirea acesteia în F.B.

Totodată, curtea a

reținut, din examinarea materialului probatoriu administrat în cauză, că nu au

fost dovedite susținerile apelantelor (pârâta-reclamantă și intervenientele) în

sensul continuării activității profesionale sau prezenței numitului N.A. în

Belgia și după momentul schimbării denumirii băncii C.G.E.R. în F.B. (1999), în

condițiile în care înscrisul a cărui semnătură a fost contestată de apelanta

reclamantă pârâtă a fost exclus din probațiune ca urmare a imposibilității de

expertizare și a omisiunii de a prezenta originalul.

În acest context,

faptul cunoașterii existenței și folosirii mărcilor F. de către apelantele

interveniente a fost examinat prin prisma afirmațiilor apelantelor

(pârâta-reclamantă și intervenientele) în sensul notorietății mărcilor F. la

data depozitului mărcii naționale aparținând apelantei reclamante-pârâte.

Astfel cum a statuat

instanța de recurs cu caracter obligatoriu, în cadrul cererii reconvenționale

prin care s-a solicitat anularea mărcii F.A. pentru înregistrare cu

rea-credință, chestiunea notorietății este relevantă în sensul că o largă cunoaștere

a mărcii de către publicul relevant pe teritoriul belgian în perioada cât

reprezentantul reclamantei pârâte a locuit acolo putea da naștere unei

prezumții judecătorești în sensul cunoașterii de către acesta din urmă a

existenței și folosirii semnului în litigiu.

În recurs a fost

depus la dosar un studiu de piață destinat examinării cunoașterii mărcilor F.

de către diferite categorii de public (filele 66 și următoarele dosar de

recurs).

Astfel, studiul a

examinat mai multe categorii de public (publicul larg, mediul de afaceri,

intermediarii), în perioada 1997-1999 (eșalonată pe trei tranșe de timp), pe

teritoriul Olandei și în Belgia, în provinciile Wallonia și Flandra (filele

69-70 dosar recurs).

Potrivit concluziilor

acestui studiu, cunoașterea mărcilor F. a crescut semnificativ în zonele

amintite în rândul publicului general și al mediului de afaceri în perioada

analizată, în toate ariile geografice analizate.

În acest context,

având în vedere clasa de produse sau servicii pentru care este înregistrată marca

a cărei anulare se cere (36 - asigurări; afaceri financiare; afaceri monetare;

afaceri imobiliare) și totodată pentru care sunt înregistrate și mărcile de

care se prevalează pârâta reclamantă și intervenientele, publicul relevant în

raport de care se examinează gradul de cunoaștere a semnului este constituit

din persoane care folosesc asigurări, deci publicul larg, dar o componentă

importantă a publicului relevant este segmentul mediului de afaceri.

În debutul expunerii

studiului se arată că au fost chestionate 500 persoane din rândul publicului

general pentru Wallonia și Flandra și 700 de persoane în Olanda, iar în rândul

mediului de afaceri 300 de persoane în fiecare țară (respectiv Olanda și

Belgia). Totodată, tabelele întocmite cuprinzând rezultatul cercetării arată

doar creșterea gradului de cunoaștere în procent, iar rezultatul măsurătorilor

este menționat în forma numărului de subiecți care au răspuns pozitiv,

întrebați fiind despre marca F..

Or, din aceste tabele

rezultă că gradul de cunoaștere în rândul publicului general a crescut în

Olanda de la 32 subiecți din 700 chestionați în 1997 la 68 în august 1999, în

timp ce în Flandra și Wallonia a crescut de la 33, respectiv 38 din 500

subiecți chestionați în 1997 la 64, respectiv 62 subiecți în august 1999.

Creșterea cunoașterii

în rândul publicului larg este deci notabilă, în Olanda fiind chiar de 113% pe

perioada analizată, însă chestiunea în discuție este gradul de cunoaștere în

rândul publicului relevant, iar procentul de persoane din publicul larg

chestionate pe teritoriul Belgiei (Flandra și Wallonia) care cunoșteau marca F.

s-a situat la nivelul de aproximativ 7% în 1997 și respectiv 12% în august

1999.

De asemenea, în

segmentul mediului de afaceri, gradul de cunoaștere a crescut în perioada de

referință cu 51% în Olanda, cu 6% în Flandra și cu 21% în Wallonia, însă

procentele de cunoaștere a semnului de către cei chestionați s-au situat între

45% în 1997 în provinciile belgiene, respectiv 18% în Olanda, și 51% în august

1999 în Belgia, respectiv 27% în Olanda.

Tabelul atestând

rezultatele studiului cu referire la cunoașterea „spontană” a mărcii F. relevă

date considerabil mai mici decât cele expuse mai sus (fila 70).

În concluzia datelor

analizate mai sus, curtea a reținut că segmentele de public considerate

relevante pentru clasa 36 din Clasificarea de la Nisa cunoșteau într-o măsură

redusă (publicul larg) și medie (mediul de afaceri) în perioada 1997-1999

existența semnului F. pe teritoriul unde își desfășura activitatea

reprezentantul apelantei reclamante pârâte, N.A., iar acest grad de cunoaștere

a crescut notabil până în anul 1999.

Proba administrată în

scopul dovedirii notorietății nu a fost analizată în contextul Regulii 16 din

Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 833/1998, deoarece, astfel cum a statuat

instanța de recurs cu caracter obligatoriu, această normă nu este aplicabilă

situației din speță, pe de o parte întrucât ea se referă la notorietatea unei

mărci pe teritoriul României, iar pe de altă parte întrucât decizia de casare a

restrâns relevanța cunoașterii mărcii de către publicul țintă pe teritoriul

belgian la posibilitatea de a da naștere unei prezumții cu privire la

cunoașterea semnului de către cel care a cerut în România înregistrarea mărcii

a cărei anulare se cere pentru rea-credință.

În acest sens, așa

cum a consemnat Înalta Curte de Casație și Justiție, nu este în discuție o

cerere de anulare a mărcii pentru motivul existenței unui drept anterior asupra

unei mărci notorii, ci exclusiv anularea pentru înregistrarea cu rea-credință,

și atunci este relevantă cunoașterea faptului relevant de către un cerc larg de

persoane (fapt vecin și conex cu cel al cunoașterii mărcii de către N.A.) și nu

existența în sine a notorietății.

Acestea sunt

coordonatele în care instanța de apel a analizat aspectele referitoare la

gradul de cunoaștere a mărcii pe teritoriul belgian de către segmentul de

public relevant.

În raport de aceste

împrejurări și în lipsa unor repere normative care să stabilească eventuale

coordonate ale evaluării cunoașterii mărcii pe teritoriul altui stat, devine

relevantă argumentarea reținută de Curtea de Justiție în hotărârea din data de

11 iunie 2009 în Cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG

împotriva Franz Hauswirth GmbH, potrivit cu care „(…) o prezumție de cunoaștere

de către solicitant a utilizării de către un terț a unui semn identic sau

similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu

semnul a cărui înregistrare se cere poate rezulta, printre altele, din

împrejurarea că, în sectorul economic vizat, o astfel de utilizare este

îndeobște cunoscută, această cunoaștere putând fi dedusă, în special, din

durata unei astfel de utilizări. Într-adevăr, cu cât este mai îndelungată

această utilizare, cu atât este mai probabil ca solicitantul să fi avut

cunoștință de ea la momentul depunerii cererii de înregistrare.”

Or, a rezultat din

probele dosarului că utilizarea mărcii F. de către titularii acesteia a început

în Belgia cu mult timp înainte de perioada analizată, a locuirii lui N.A. pe acest

teritoriu, iar din studiul mai sus prezentat a rezultat o cunoaștere a mărcii

de către mediul de afaceri din această țară care a crescut de la 45% la 51%

între 1997 și 1999.

O astfel de

cunoaștere îndeplinește, în opinia instanței de apel, cerința de „utilizare

îndeobște cunoscută” la care se referă instanța europeană în hotărârea

sus-citată, împrejurare ce, alături de prezența lui N.A. pe acest teritoriu și

activitatea profesională desfășurată acolo, de agent de asigurări (conform

documentului aflat la fila 323 în dosarul de fond - vol. I), dă naștere

prezumției judecătorești în sensul că persoana menționată avea cunoștință

despre existența și folosirea mărcilor F. în Belgia.

Din acest punct de

vedere protecția juridică a mărcilor pe teritoriul belgian (deși apelantele

interveniente s-au prevalat numai de mărcile comunitare F., prima dintre

acestea având dată de depozit 20 august 1999, deci la momentul analizat, al

locuirii lui N.A. în Belgia, era vorba despre semnul F.), a justificat, în

contextul probatoriu analizat mai sus, prezumția de cunoaștere anterior

reținută.

examinând, conform acelorași dispoziții obligatorii ale instanței de casare,

existența intenției frauduloase a titularului mărcii la momentul înregistrării,

curtea a constatat că aceasta nu a fost dovedită prin probatoriul administrat.

Astfel, în lumina

considerațiilor C.J.U.E. cuprinse în hotărârea din data de 11 iunie 2009 în

Cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz

Hauswirth GmbH, instanța a reținut că elementul relei-credințe care constă în

intenția solicitantului mărcii de a împiedica un terț să își folosească semnul

în continuare nu este prezumat odată cu dovedirea cunoașterii faptului

relevant, făcând obiectul probațiunii în mod distinct.

În speță, s-a

constatat că la momentul depozitului mărcii naționale a cărei anulare se cere

(27 ianuarie 2003), titularii mărcilor comunitare F. nu desfășurau activități

comerciale sau de altă natură pe teritoriul României, nicio probă nefiind

administrată sub acest aspect.

La filele 444 și următoarele

din dosarul de fond - vol. II au fost depuse înscrisuri de către apelantele

interveniente, în probarea susținerii referitoare la notorietatea în România a

mărcilor comunitare.

Între aceste

înscrisuri se găsesc copii ale unor articole din presa de specialitate din

domeniul financiar, articole care fac vorbire despre grupul de firme F., cu

referire specială la Banca F..

Aceste articole

privesc însă exclusiv activitatea acestui grup de firme în afara teritoriului

român, astfel încât, chiar dacă ele dovedesc că în România era cunoscută

existența mărcii F., cel puțin în grupul țintă al unor asemenea articole de

specialitate, ele nu dovedesc activitatea societăților pe piața română de

asigurări sau de servicii bancare.

Nu este relevantă

(după cum s-a arătat mai sus) pretinsa notorietate a mărcilor F. pe teritoriul

României, având în vedere că instanța este învestită exclusiv cu o cerere de

anulare a mărcii pentru rea-credință, după cum a subliniat și instanța de recurs.

În acest context,

fără a exista vreo dovadă în sensul că titularii mărcilor F. aveau activitate

comercială în România sau intenționau a desfășura o astfel de activitate pe

teritoriul român, susținerea apelantei-pârâte reclamante în sensul că apelanta

reclamantă pârâtă a avut intenția frauduloasă de a bloca activitatea acesteia

și posibilitatea de utilizare a mărcilor F. prin înregistrarea mărcii naționale

reprezintă doar o speculație, lipsită de suport probatoriu.

Este relevantă sub

acest aspect întinderea geografică a protecției acordate mărcii naționale prin

dispozițiile Legii nr. 84/1998, în raport de care intenția de a împiedica

folosirea mărcii comunitare nu poate fi analizată decât în limitele geografice

ale acestei protecții, adică pe teritoriul României.

În același timp, la

data depozitului mărcii naționale, în anul 2003, mărcile comunitare invocate de

apelantele pârâtă și interveniente nu beneficiau de protecție pe teritoriul

României, iar perspectiva extinderii acestei protecții odată cu aderarea

României la U.E. (ce a intervenit 4 ani mai târziu), cu consecința unui

eventual conflict între mărci, nu reprezenta o împrejurare previzibilă pentru o

persoană fizică sau juridică solicitant al unei mărci naționale, în termenii

unei conduite pretinse a fi ilicită și premeditată.

Or, în lipsa

activității desfășurate de titularul mărcii pe teritoriul României sau a

intenției de a-și extinde activitatea în acest mod, anterior datei de depozit,

curtea a constatat că prezumția de rea-credință izvorâtă din eventuala intenție

a solicitantului mărcii de a împiedica folosirea semnului de către apelanta

pârâtă și apelantele interveniente nu operează.

În același context,

decizia de casare reliefează necesitatea cercetării actelor de comercializare a

produselor cărora marca le-a fost destinată, în scopul determinării dacă și în

ce măsură marca și-a îndeplinit funcția specifică.

În speță a rezultat

din probele administrate că apelanta reclamantă pârâtă desfășoară activitate

comercială în domeniul asigurărilor, folosind marca în cadrul acestei

activități, pentru produse și servicii din clasa 36, astfel încât nici

prezumția de rea-credință izvorâtă din nefolosirea mărcii a cărei anulare se

solicită nu poate opera.

În privința

argumentului apelantei pârâte reclamante în sensul că intenția frauduloasă a

titularului mărcii naționale F. rezultă din încercarea acestuia de a stabili o

relație comercială cu titularii mărcilor comunitare F., curtea a reținut că o

asemenea împrejurare de fapt nu poate fi reținută din scrisoarea depusă în

copie la fila 316 în dosarul de fond - vol.I.

Această scrisoare a

fost adresată la data de 20 octombrie 2004 de un terț față de părțile din

proces, A.F., către o societate „F.”, cu sediul la Bruxelles (posibil una

dintre interveniente), și cuprinde propunerea unei relații contractuale

preferențială între societatea română SC F. SRL și societatea destinatar al

corespondenței.

Apelanta reclamantă a

negat (în răspunsul la interogatoriu) orice legătură cu SC A.F. SA și a afirmat

că nu are cunoștință despre împrejurarea consemnată în scrisoare, iar în lipsa

vreunei alte dovezi că SC A. SA acționa la solicitarea ori în numele și pentru

apelanta reclamantă pârâtă, înscrisul rămâne lipsit în cauză de valoare

probatorie.

În consecință, curtea

a constatat că în speță nu sunt întrunite cerințele relei-credințe la

înregistrarea mărcii, astfel cum sunt ele conturate în jurisprudența C.J.U.E.

În ceea ce privește apelul

declarat de intervenientele F. N.V. și F. SA/N.V., s-a reținut că acesta a fost

respins de instanța de apel în primul ciclu procesual, iar soluția nu a fost

atacată cu recurs de interveniente, astfel încât ea nu a făcut obiectul

judecății în recurs.

Deși decizia a fost

casată în totalitate, în scopul unei soluționări unitare la rejudecare,

instanța de apel a apreciat că soluția dată de curtea de apel în primul ciclu

procesual se impune a fi menținută, pentru aceleași argumente mai sus expuse în

privința apelului declarat de pârâta reclamantă, de vreme ce obiectul cererii

de intervenție principală era similar cu al cererii reconvenționale, cu

diferența că drepturile de care se prevalau intervenientele erau proprii,

purtând asupra acelorași mărci comunitare amintite în expunerea de mai sus.

În plus, cum s-a

reținut deja, apelantele interveniente nu se pot prevala de numele lor

comercial.

În privința apelului

declarat de apelanta reclamantă-pârâtă, în aceleași coordonate stabilite prin

decizia de casare, curtea a constatat că au fost deja dezlegate chestiunile

legate de posibilitatea invocării de către pârâta reclamantă a numelui său

comercial ca apărare în acțiunea în contrafacere, constatându-se că aceasta din

urmă a dobândit numele comercial ulterior datei de la care începe protecția

mărcii naționale F.A., precum și că pârâta reclamantă nu se poate prevala de

numele comercial al intervenientelor, deoarece a dobândit de la acestea numai

dreptul de a folosi mărcile comunitare F., iar intervenientele nu pot invoca

ele însele protecția numelui comercial deoarece au formulat o cerere de

intervenție principală pentru apărarea drepturilor proprii și nu au declarat

recurs.

Totodată, a fost

lămurită cu caracter irevocabil și chestiunea limitelor obiective ale cererii

principale, în sensul că reclamanta pârâtă nu a cerut prin acțiunea

introductivă astfel cum a fost apoi precizată interzicerea pârâtei reclamante

de a folosi numele său comercial, ci numai interzicerea de a folosi marca F..

De asemenea, a

statuat instanța de recurs, dezlegând chestiunea litigioasă a modalității de

rezolvare a conflictului între o marcă națională cu dată de depozit anterioară

aderării României la U.E. și o marcă comunitară cu dată de depozit anterioară

aceluiași moment, că cea din urmă nu se bucură de protecție pe teritoriul României

decât de la data aderării, 1 ianuarie 2007, precum și că cele două drepturi vor

coexista pe teritoriul statului membru unde este înregistrată marca națională,

nulitatea putând fi solicitată numai pentru reaua-credință a titularului mărcii

naționale.

În condițiile în care

cererea de anulare pentru rea-credință a mărcii naționale a fost respinsă ca

neîntemeiată, aplicând raționamentul instanței supreme, instanța de apel a constatat

că cele două mărci produc deopotrivă efecte pe teritoriul României.

Marca națională

exhibată de reclamanta pârâtă este o marcă individuală combinată, cuprinzând

denumirea F.A. și un element figurativ, înregistrată pentru clasa 36 din

clasificarea de la Nisa.

Mărcile comunitare de

care se prevalează intervenientele și pârâta sunt mărci individuale verbale,

înregistrate pentru mai multe clase de produse sau servicii, toate pentru clasa

36, cuprinzând următoarele denumiri: F.T.T., F.P.B., F.P.F.S., F., F.B.L., F.I.C.,

F.F., F.M.F.

Rezultă din cele de

mai sus că pârâta utilizează în activitatea sa comercială mărcile comunitare

enumerate, care cuprind denumirea F., element ce face parte și din marca

națională F.A., pentru cuvântul „asigurări” nefiind acordată protecție.

În privința cererii

formulată de pârâta - reclamantă de a se interzice pârâtei reclamante folosirea

mărcii F., întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998,

instanța de apel a pornit de la premisa, reținută și de instanța de recurs, că,

în ipoteza contrafacerii, pârâtul folosește semnul care pentru reclamant

semnifică marca, o asemenea faptă ilicită presupunând, totodată, absența unui

drept al pârâtului cu privire la semnul în discuție, care să îi legitimeze

conduita în această privință.

Or, după cum a

rezultat din probatoriul administrat, pârâta reclamantă are dreptul de a folosi

mărcile comunitare înregistrate în beneficiul intervenientelor, nominalizate în

convenția încheiată cu acestea (fila 29 dosar fond).

Reclamanta pârâtă a

invocat caracterul pro causa al acestui înscris, întocmit, în opinia sa, numai

la momentul inițierii litigiului, însă curtea a apreciat că, și dacă aceasta ar

fi situația, de la momentul depunerii sale la dosar el a căpătat dată certă și

justifică în patrimoniul pârâtei reclamante un drept de a folosi mărcile

comunitare ce fac obiectul convenției consemnate în document.

Or, instanța este

învestită cu o acțiune în contrafacere, iar efectele admiterii acesteia se vor

produce exclusiv pentru viitor, în timp ce atitudinea procesuală a

intervenientelor a confirmat încheierea actului în discuție și existența

acordului său pentru folosirea în România a mărcilor.

De altfel, deși

dubiul indus de apelanta reclamantă este pertinent, el nu este suficient pentru

înlăturarea din probațiune a acestui înscris, în lipsa altor dovezi, întrucât,

prin ipoteză, nu era necesar ca înscrisul să primească dată certă anterior

litigiului de față, câtă vreme dreptul de folosire a mărcilor comunitare de

către apelanta pârâtă reclamantă nu a fost contestat de vreun terț, iar actul

juridic bilateral exista și producea efecte între părțile sale independent de

publicitatea sa.

În aceste coordonate,

curtea a constatat că art. 35 (în prezent art. 36) din Legea nr. 84/1998, care reglementează

ipoteza folosirii unui semn (identic sau asemănător, după caz) cu marca a cărei

protecție judiciară se cere, astfel încât textul se aplică situațiilor în care

semnul în discuție nu reprezintă la rândul său o marcă pentru pârât.

Or, pârâta-reclamantă

în cauză folosește „marca F.”, cum a susținut reclamanta-pârâtă, în contextul

drepturilor sale (izvorâte din convenție) de a folosi mărcile comunitare F. la

care se face referire în acordul exprimat de interveniente și în întâmpinarea

formulată de pârâta reclamantă (F.T.T., F.P.B., F.P.F.S., F., F.B.L., F.I.C., F.F.,

F.M.F.).

Aceasta fiind

situația de fapt, fapta pârâtei reclamante nu îmbracă forma ilicită astfel cum

este reglementată de art. 35 amintit.

Relevante pentru

dezlegarea acestui conflict sunt și dispozițiile art. 110 alin. (2) din

Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind

marca comunitară, în forma amendată, potrivit cu care: „Cu excepția cazului în

care există o dispoziție contrară, prezentul regulament nu aduce atingere

dreptului de a introduce, în temeiul dreptului civil, administrativ sau penal

al unui stat membru sau pe baza dispozițiilor de drept comunitar, acțiuni având

ca obiect interzicerea utilizării unei mărci comunitare, în măsura în care

dreptul acestui stat membru sau dreptul comunitar poate fi invocat pentru a

interzice utilizarea unei mărci naționale.”

Din consi