ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2770/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1224 din 4 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 7278/3/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta SC F.A.B.A.R. SRL, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC F.L.R.I.F.N. SA și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de intervenientele în interes propriu F.N.V. și F. SA/N.V. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta-pârâtă a solicitat să se interzică pârâtei reclamante să folosească marca F. pe teritoriul României, pe durata de protecție a mărcii sale. Reclamanta pârâtă a înregistrat la O.S.I.M.

marca verbală națională F.A., la data de 27 ianuarie 2003, pentru clasa de servicii 36: asigurări, afaceri financiare, afaceri monetare, afaceri imobiliare. Tribunalul a constatat că reclamanta pârâtă nu solicită să se interzică pârâtei folosirea mărcii pe care a înregistrat-o la O.S.I.M., ci să se interzică folosirea altei mărci, respectiv marca F., cu privire la care pârâta susține că are dreptul de utilizare în baza contractului de licență încheiat la data de 3 martie 2008 cu F. N.V. și F. SA/ C.V., firme principale din grupul cărora face parte și pârâta din România. Tribunalul a constatat că la dosarul cauzei nu s-a depus nici o probă din care să rezulte folosirea de către pârâta din cauză a mărcii F., a mărcii F.A.

a reclamantei sau a unei mărci identice sau similare cu marca reclamantei, de natură a produce confuzie în rândul consumatorilor cu privire la titularul mărcii, chiar dacă ambele societăți oferă servicii financiare de felul celor din clasa 36, pentru care marca reclamantei pârâte se află în perioada de protecție. Pârâta reclamantă s-a înființat în anul 2003 cu numele S.A.C. G.F.L. I.F.N., iar în 2006, ca urmare a obținerii de către F.L.G. a 100% din acțiuni, la 30 mai 2007 și-a schimbat denumirea în SC F.L.R.I.F.N. SA, așa cum atestă înscrisurile de la dosar. În raport de această situație, instanța a constatat că pârâta a înregistrat în mod legal numele comercial menționat și îl poate folosi în activitatea sa comercială, chiar dacă are în conținutul său denumirea F., având în vedere că numele comercial este protejat în baza dispozițiilor art. 8 din Convenția de la Paris privind protecția proprietății industriale.

În consecință, având în vedere numele comercial protejat, precum și faptul că nu s-a făcut nici o dovadă privind folosirea mărcii reclamantei sau a unei mărci similare acesteia, nu se poate reține nici că s-ar aduce atingere drepturilor exclusive la marcă ale reclamantei pârâte, în sensul dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998. S-a apreciat că dispozițiile art. 35 lit. a) și b) nu sunt incidente în cauză, cu privire la solicitările din cererea principală și pentru motivul că s-a probat de către pârâtă că aceasta se bucură de un drept de folosire a unui portofoliu de mărci comunitare ce au în componență denumirea F., având protecție pe teritoriul României începând cu data de 01 ianuarie 2007: F.T.T., F.P.B., F.P.F.S., F., F.B.L., F.I.C., F.F., F.M.F.

Titularii acestor mărci, F. N.V. din Olanda și F. SA N.V. din Belgia sunt membre ale grupului de firme din care face parte și pârâta, cu care au încheiat un contract de utilizare a mărcilor comunitare care dețin denumirea F., în data de 03 martie 2008, depus la dosarul cauzei, fiind legală folosirea denumirii F. de către pârâta reclamantă. Referitor la solicitările din cererea reconvențională, formulată de pârâta reclamantă SC F.L.R.I.F.N. SA, având un conținut identic cu cererea de intervenție formulată de F. N.V. și F. SA/N.V., vizând în principal anularea mărcii F.A.

înregistrată pe cale națională de reclamanta pârâtă, pentru clasa 36, s-a susținut că marca a fost înregistrată cu rea credință, invocându-se dispozițiile art. 48 lit. c din Legea nr. 84/1998, deoarece reprezentantul reclamantei a lucrat ca agent de asigurări în Belgia și avea cunoștință de notorietatea mărcii F., a încheiat contract de asigurare cu societatea de asigurări F. din Belgia, iar apoi, odată revenit în România în 2002, a înregistrat cu rea credință marca F. la O.S.I.M. Cu privire la aceste susțineri, tribunalul a constatat că ele nu sunt probate de pârâta reclamantă și de interveniente, nici cu privire la notorietatea mărcilor având denumirea F. în conținut, la data înregistrării mărcii de către reclamanta pârâtă, și nici cu privire la existența relei credințe la înregistrare.

Astfel, reclamanta pârâtă a înregistrat marca F.A. pentru clasa 36, obținând protecția de la data de 27 ianuarie 2003, data cererii, moment la care mărcile comunitare ale grupului F. nu aveau încă protecție în România, aceasta extinzându-se și în România abia de la data aderării țării noastre la U.E., respectiv la 1 ianuarie 2007. Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că societățile din grupul F. au înregistrat la O.H.I.M. o serie de mărci: F.T.T. din 28 martie 2001, F.P.B. din 03 august 2005, F. P.F.S. din 31 ianuarie 2005, F. din 24 iulie 2006, F.I.C. din 14 iunie 2007, F.F. din 11 aprilie 2007, F.M.F., F. din 26 decembrie 2006, F.B.L., depunând și certificat înregistrare O.M.P.I. pentru marca F. din 17 noiembrie 2006. Pentru mărcile comunitare protecția în România poate fi invocată după data de 1 ianuarie 2007, iar cu privire la marca internațională se constată că aceasta s-a înregistrat după data cererii reclamantei la nivel național.

Tribunalul nu a reținut nici notorietatea mărcii F., invocată de pârâtă și interveniente, întrucât aceasta este o situație de fapt care trebuie dovedită conform dispozițiilor regulii 16 din H.G. nr. 833/1998 privind regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, fiind necesar să se probeze că marca este larg cunoscută pe teritoriul României pentru segmentul de public căreia i se adresează produsele sau serviciile la care se referă marca, la data depunerii cererii de înregistrare a cărei anulare se solicită. Notorietatea reprezintă deci o situație de fapt ce trebuie raportată la situația concretă existentă pe piață la momentul menționat, gradul de cunoaștere al mărcii fiind necesar a fi determinat în mod obiectiv, cu studii de piață, cu date privind publicitatea și cheltuielile făcute cu aceasta pentru teritoriul de referință, or, în cauză nu au fost prezentate probe care să răspundă acestor cerințe.

Astfel, înscrisurile care s-au depus în dovedirea notorietății nu sunt de natură să probeze că marca F. era notorie pe teritoriul României la nivelul anului 2003, când s-a depus cerere de înregistrare la O.S.I.M. de către reclamantă, la dosar aflându-se o serie de extrase din presa străină și română despre activitatea comercială a grupului F., rapoarte de activitate ale acestuia și alte înscrisuri nerelevante sub acest aspect. Din răspunsurile la interogatoriul propus de reclamanta pârâtă, date de interveniente, a rezultat că F. SA/N.V., societate înființată în 1993, a înregistrat mai multe mărci internaționale F., începând cu 1991, precum și mărci comunitare cu aceeași denumire în compunere, societatea cu care dl. N.A.

și soția sa au încheiat contract de asigurare având denumirea de C.G.E.R., societate care în 1999 a fost preluată complet de grupul F. La rândul său, reclamanta arată că dl. N.A. nu recunoaște semnătura de pe documentul intitulat modificarea datelor de identitate, prezentat de partea adversă și nu recunoaște că ar fi intrat în legătură cu o societate care i-a comunicat grupului F. despre intențiile comerciale ale reclamantei în România. Astfel, din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei nu rezultă că reprezentantul reclamantei avea cunoștință de existența mărcii F. și de folosirea acesteia în Belgia, țara de unde a revenit în România în 1999 și a înființat societatea comercială care a înregistrat marca a cărei anulare se solicită.

D1. N.A. a încheiat contract de asigurare cu SC C.G.E.R. SA în 1995, așa cum rezultă și din procesul verbal încheiat de executorii judecătorești W.C. și X.C. la data de 07 noiembrie 2008, depus la dosar. Și în documentul contestat de reclamantă, intitulat modificarea datelor din cartea de identitate, se menționează tot denumirea C.G.E.R. B.A.A.C., semnătura de pe acest document nefiind recunoscută de reprezentantul reclamantei, așa cum nu s-a recunoscut nici existența vreunei legături dintre aceasta și SC A.F. SA care a comunicat cu F.N.V. cu privire la existența firmei din România F.A. și cu privire la intențiile de colaborare ale acesteia. Din cele menționate mai înainte, a rezultat că dl. N.A.

a avut reședința în Belgia în perioada 1995-1999, dar nu a avut relații contractuale directe cu F., căruia i-a devenit client prin preluarea societății C.G.E.R. și a datelor acestuia în baza de date a grupului F. La momentul când persoana respectivă a revenit în România, înființând în 2002 societatea comercială reclamantă care a depus cerere la O.S.I.M. pentru înregistrarea mărcii F.A., marca F. nu era notorie pe teritoriul României, iar conduita reclamantei pârâte la înregistrarea mărcii nu poate fi apreciată ca fiind de rea credință, în sensul unei atitudini frauduloase raportat la dispozițiile legii sau drepturile titularului unei mărci, cu consecința prejudicierii acestuia în detrimentul titularului.

Totodată, tribunalul a constatat că nu s-a dovedit de către pârâta reclamantă și interveniente că reclamanta a înregistrat marca cu scopul vădit de a obstrucționa folosirea de către celelalte părți a mărcilor comunitare având în denumire elementul F., intenția de obstrucționare nefiind probată. În consecință, tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condițiile de la art. 48 lit. c) privind anularea mărcii și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională pentru capetele de cerere privind anularea a mărcii F.A. și obligarea O.S.I.M.

la radierea acesteia din R.N.M., constatând de asemenea că nici cererea privind interzicerea folosirii de către reclamantă a mărcii F. și obligarea de a se abține de la orice acte sau fapte da natură a aduce atingere drepturilor pârâtei și intervenientelor nu este întemeiată, întrucât reclamanta este titulara exclusivă a drepturilor cu privire la marca F.A., pentru clasa 36 și nu s-a făcut dovada că ar folosi o altă marcă decât aceea pe care a înregistrat-o, de natură să prejudicieze pe pârâtă și intervenient. Prin Decizia nr. 145 din 3 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondate apelurile formulate de către intervenientele F. N.V.

și F. SA/N.V. și de către pârâta - reclamantă SC F.L.R.I.F.N. SA, a admis apelul formulat de reclamanta - pârâtă SC F.A.B.A.R. SRL, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a admis cererea principală precizată, a interzis pârâtei-reclamante să folosească în activitatea ei comercială, în scopuri publicitare sau pe documente, precum și în orice alte scopuri a denumirii „F.” și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin Decizia nr. 8207 din 18 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâta SC F.L.R.I.F.N. SA împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În motivarea deciziei, analizându-se critica întemeiată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, prin soluția criticată dispunându-se și interzicerea folosirii numelui său comercial, iar nu doar a mărcii F., s-a reținut că reclamanta - pârâtă a construit întreaga argumentare a cererii de chemare în judecată (formulată inițial pe calea ordonanței președințiale și ulterior precizată pe dreptul comun) având în vedere folosirea mărcii sale de către pârâtă în activitatea comercială, fără a indica și ipoteza încălcării dreptului său la marcă prin înregistrarea numelui comercial al pârâtei.

Or, așa cum corect a susținut recurenta, dispunându-se interzicerea folosirii denumirii „F.” de către pârâtă în activitatea sa comercială, instanța de apel a dispus și ceea ce nu s-a cerut, interpretând extensiv cererea de chemare în judecată, în condițiile în care, dacă petitul acțiunii era susceptibil și de interpretarea potrivit căreia reclamanta a solicitat (generic) interzicerea folosirii denumirii „F.”, el trebuia interpretat potrivit regulii in dubio pro reo, așadar în favoarea pârâtei, astfel că instanța de apel nu avea temeiuri legale de a dispune o măsură extra petita, în condițiile în care întreaga argumentare a reclamantei tindea la finalitatea interzicerii folosirii semnului cu funcțiile mărcii.

Înalta Curte a constatat că reclamanta însăși este cea care a generat acest echivoc prin modalitatea defectuoasă în care a formulat cererea de chemare în judecată - interzicerea folosirii mărcii F. -, deoarece ceea ce este marcă pentru reclamant, în principiu (cel puțin la momentul inițierii cererii de chemare în judecată, până la formularea apărărilor pârâtului), reprezintă semn pentru pârât într-o cerere în contrafacere, însă, de vreme ce prima instanță nu a solicitat, conform art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. lămuriri de la reclamantă, momentul procesual prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. este depășit în faza recursului, astfel că se impune concluzia că instanțele de fond nu au fost învestite cu solicitarea reclamantei de a interzice pârâtei folosirea propriului său nume comercial.

Asupra cererii reconvenționale - anularea mărcii reclamantei pentru rea credință formulată în baza art. 48 lit. c), actual art. 47, din Legea nr. 84/1998 - a reținut instanța de recurs, față de dispozițiile art. 165 alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009 (fost art. 159a alin. (1) din Regulamentul nr. 40/1994) și de efectul direct al regulamentului, că efectul extinderii pe teritoriul României a protecției mărcii comunitare înregistrate sau depuse spre înregistrare s-a produs cu începere de la data aderării, 1 ianuarie 2007, astfel cum corect au reținut și instanțele de fond, iar acest efect se produce exclusiv pentru viitor, în virtutea principiului neretroactivității actelor normative, recunoscut și în dreptul comunitar.

Ca atare, drepturile dobândite prin înregistrare la nivel național sunt pe deplin valabile și continuă să producă efecte și după data aderării, iar soluția conflictului dintre o marcă comunitară și una națională identice sau similare, înregistrate pentru produse/servicii identice sau similare, nu poate fi aceea a comparării datelor de depozit, deoarece ar însemna că o marcă comunitară produce, pe teritoriul României, efecte anterior aderării, așadar pentru trecut, pentru că numai în acest fel ar putea reprezenta o marcă anterioară cererii de înregistrare a mărcii naționale.

Din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 165 alin. (5) din Regulament, s-a reținut că protecția dreptului la marcă dobândit anterior aderării într-un nou stat membru (sau efectul cererii de înregistrare depuse anterior) este recunoscută, ca regulă, și după data aderării, din moment ce, pe baza acestui drept, se poate solicita interzicerea utilizării mărcii comunitare pe teritoriul statului respectiv, iar în situațiile în care marca națională a fost înregistrată anterior aderării, după aderare, aceasta coexistă pe teritoriul acelui stat cu marca comunitară, nulitatea celei dintâi putând fi solicitată doar pentru reaua - credință a titularului mărcii naționale, nu și pentru motive decurgând din preexistența mărcii comunitare.

Pornind de la cele anterior menționate, s-a constatat că recurenta a contestat buna credință a reclamantei pârâte la înregistrarea mărcii naționale anterioare (F.A., combinată, înregistrată la 27 ianuarie 2003), solicitând anularea acesteia pentru rea credință și invocând mărcile comunitare pentru care a obținut acordul de utilizare de la titularele acestora, intimatele interveniente, titlul de protecție putând fi luat în considerare de la 1 ianuarie 2007. În ce privește prioritatea numelui comercial, deși a notat prevederile art. 8 din Convenția de la Paris, instanța de recurs a constatat că recurenta pârâtă nu se poate prevala de dispozițiile menționate de vreme ce ea este o persoană juridică română care a dobândit în România dreptul asupra acestui nume comercial la data de 14 iunie 2007 prin înregistrarea la Registrul Comerțului a mențiunii de schimbare a numelui comercial anterior - SC G.F.L.I.F.N.

SA. Intimatele interveniente F.N.V. și SC F. SA/N.V. sunt cele care ar fi putut invoca dispozițiile Convenției de la Paris ca titulare de nume comercial anterior celui al reclamantei pârâte, însă acestea nu au formulat recurs.

Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că pârâta - reclamantă nu poate în prezentul recurs să se prevaleze de prioritatea numelui comercial al intervenientelor principale pentru că, pe de o parte, prin acordul din 3 martie 2008, acestea nu au consimțit la folosirea de către pârâtă a numelui lor comercial, ci doar a mărcilor comunitare enumerate deja, iar pe de altă parte, în martie 2008, recurenta pârâtă era deja titulară a propriului său nume comercial ce conține semnul F., astfel că data opozabilității numelui comercial al recurentei (14 iunie 2007) nu este nici ea anterioară mărcii reclamantei (27 ianuarie 2003), iar intervenientele au formulat o cerere de intervenție în interes propriu, iar nu o intervenție accesorie în interesul pârâtei reclamante, astfel încât poziția lor procesuală să fie subordonată celei a părții în favoarea căreia a intervenit; simetric, nici pârâta - reclamantă nu se poate prevala de argumentele și apărările intervenientelor.

Relativ la reaua credință a reclamantei la înregistrarea mărcii sale, s-a constatat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece în cauză era necesar a se observa cele stabilite de Curtea de Justiție a U.E., reflectate în decizia pronunțată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), în conformitate cu care simpla cunoștință a existenței și folosirii mărcii anterioare depozitului mărcii reclamantei nu este suficientă pentru întrunirea relei - credințe, fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă, în sensul că reclamanta - pârâtă să fi acționat cu intenția de a înlătura un comerciant de pe piață ori, cel puțin, să fi acceptat producerea unui asemenea efect, fiind necesară și o a treia cerință, a gradului de protecție juridică de care se bucură atât marca terțului, cât și semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată.

În privința cunoașterii faptului relevant (existența mărcilor comunitare pe teritoriul belgian unde reprezentantul reclamantei a locuit), Înalta Curte a constatat că instanța de apel a concluzionat asupra acestui aspect prin încălcarea normelor procedurale care reglementează administrarea probei cu înscrisuri și, consecutiv, incidentul contestării semnăturii de către partea căreia i se opune un înscris, cu referire la cel datat 28 februarie 2000 (fila 304 dosar fond), când reprezentantul reclamantei-pârâte ar fi semnat un act prin care s-au realizat modificări cu privire la numărul cărții sale de identitate în evidențele SC F.B. SA (fostă C.G.E.R. B. + Assurance - cu care reprezentantul reclamantei a avut polița de asigurare din 1995, preluată de F.B.

în 1999). S-a constatat că erau incidente dispozițiile art. 177 alin. (1), art. 179 și art. 179 C. proc. civ., iar analiza realizată de instanța de apel a conținutului acestuia pare a fi subsidiară și relativă la un înscris dacă nu înlăturat din materialul probator al dosarului, cel puțin cu o credibilitate redusă din cauza contestării semnăturii de către reprezentantul reclamantei, realizând o evaluare (identică unei operațiuni de comparare a unei mărci cu un semn) în urma căreia au fost stabilite grade diferite de opozabilitate pentru diversele mențiuni din conținutul său, fără un temei legal, de vreme ce toate mențiunile din cuprinsul unui înscris sub semnătură privată sunt în mod egal opozabile semnatarului/semnatarilor lui (art. 1176 C. civ.), semnătura semnificând tocmai însușirea conținutului integral al actului.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel a stabilit în mod greșit incidența în cauză a Regulii 16 din H.G. nr. 833/1998, gradul de cunoaștere a mărcilor comunitare (notorietatea) nefiind necesar a se raporta la teritoriul României, de vreme ce aceasta nu a solicitat anularea mărcii în temeiul art. 48 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998, în numerotarea anterioară a legii, singurul temei juridic al anulării mărcii fiind acela prevăzut de art. 48 lit. c) din Lege, deci, pentru rea credință.

Această împrejurare era de natură a contura circumstanțele de apreciere a relei credințe, în evaluarea celei de-a treia cerințe enumerate din testul Lindt, anume a gradului de protecție juridică de care se bucură marca (mărcile comunitare, în speță), o largă cunoaștere a mărcii de către publicul relevant pe teritoriul belgian în perioada locuirii reprezentantului reclamantei în Belgia, conferindu-i acesteia o protecție mai energică și permițând mai facil stabilirea concluziei cu privire la cunoașterea „faptului relevant” de către acesta la momentul solicitării în România a înregistrării mărcii; în contextul acestei evaluări, instanța de rejudecare urma a analiza și înscrisurile depuse de recurentă în etapa recursului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 7278/3/2008*. Față de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, curtea a pus în discuția părților aplicarea dispozițiilor art. 177 și următoarele C. proc. civ. în privința înscrisului depus de pârâta reclamantă SC F.L.R.I.F.N. SA, pretins a fi fost semnat de numitul N.A., prin care acesta notifica modificarea unor date personale către SC F.B. SA. În acest scop s-a înfățișat în fața instanței numitul N.A., care a executat mai multe specimene de semnătură, arătând totodată personal că semnătura de pe documentul depus la fila 304 dosar fond nu îi aparține.

Totodată, au fost depuse mai multe înscrisuri originale necontestate, semnate de persoana în discuție. Curtea a dispus verificarea pe calea expertizei criminalistice a împrejurării semnării documentului de către N.A., prin încheierea de ședință din data de 10 mai 2012, în condițiile în care apelanta pârâtă reclamantă a declarat în fața instanței că nu deține originalul înscrisului în litigiu, deoarece a expirat perioada legală de arhivare a acestuia, fiind conservată numai o copie scanată electronic a documentului. Potrivit adresei L.I.E.C. București din 01 iunie 2012 (fila 56 dosar apel), expertiza criminalistică nu poate fi efectuată decât asupra originalului înscrisului, prezentarea acestuia fiind o condiție absolut obligatorie potrivit instituției competente în efectuarea acestei lucrări.

În consecință, curtea a constatat imposibilitatea administrării acestei probe și implicit, imposibilitatea verificării semnăturii contestate. Prin Decizia nr. 103 din 28 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta - pârâtă SC F.A.B.A.R. SRL, pârâta - reclamantă SC F.L.R.I.F.N. SA și de intervenientele F. N.V. și F. SA/N.V. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Față de dispozițiile deciziei de casare, curtea a reținut chestiunile a căror dezlegare era imperativă cu ocazia rejudecării: 1. lămurirea valorii probatorii a înscrisului căruia i se contestă semnătura, în raport de procedura reglementată de art. 177 și următoarele C. proc.

civ.; 2. subsecvent, cercetarea situației de fapt sub aspectul cunoașterii existenței mărcilor comunitare F. pe teritoriul belgian, unde N.A. a locuit, inclusiv prin prisma gradului de cunoaștere a mărcilor de către segmentul de public relevant pe teritoriul amintit și a nivelului de protecție juridică de care se bucură mărcile comunitare F.; 3. verificarea existenței intenției frauduloase ca element component al relei-credințe și soluționarea astfel, a chestiunilor disputate în cadrul cererii reconvenționale; 4. consecutiv, soluționarea cererii principale, în limitele obiective stabilite de reclamanta apelantă, dar și în coordonatele dispozițiilor legale aplicabile, conturate în analiza instanței de recurs.

1. Prima chestiune analizată, în cuprinsul soluționării cererii reconvenționale (ce face obiectul apelului pârâtei-reclamante, analizat în conformitate cu prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.), a privit faptul cunoașterii de către reprezentantul reclamantei - pârâte, titulara mărcii naționale F.A., la data depozitului (27 ianuarie 2003), a existenței mărcilor comunitare F., înregistrate pentru clasa 36 din Clasificarea de la Nisa. În dovedirea acestei situații de fapt pretinse, apelanta pârâtă reclamantă s-a prevalat de înscrisul aflat în fotocopie la fila 311 din dosarul de fond (și în traducere autorizată la filele 304-306 în același dosar), prin care numitul N.A., în prezent administrator al societății apelantă-reclamantă-pârâtă, a solicitat societății F.B.

la data de 28 februarie 2000 înregistrarea unor date din cartea sa de identitate. Prin administrarea acestei probe apelanta pârâtă reclamantă tindea a dovedi că în anul 2000 (deci anterior depozitului național al mărcii apelantei reclamante), N.A. cunoștea existența și folosirea mărcilor F. de către banca F. (denumită anterior C.G.E.R.), al cărei client era. La rejudecarea cauzei în apel, apelanta reclamantă pârâtă a arătat din nou că înțelege să conteste semnătura persoanei care are în prezent calitatea de reprezentant legal al societății reclamante pe acest document, iar numitul N.A., prezent personal în fața instanței, a susținut același punct de vedere. În conformitate cu dispozițiile deciziei de casare, instanța de apel a dat curs prevederilor art. 177 și următoarele C. proc.

civ., însă apelanta reclamantă pârâtă nu a fost în măsură a produce originalul înscrisului contestat, astfel încât, pe de o parte instanța nu s-a putut lămuri doar prin examinarea scriptelor de comparație și a copiei documentului, iar pe de altă parte nici expertiza grafică nu a putut fi administrată. În raport de această situație, dar și de dispozițiile art. 139 C. proc. civ., care sancționează cu neluarea în seamă a înscrisului omisiunea părții ce se prevalează de acesta de a prezenta originalul documentului, curtea a înlăturat din probațiune înscrisul sus amintit. 2. În cuprinsul documentului depus la filele 309-310 în dosarul de fond (și în traducere legalizată la filele același dosar), intitulat „proces-verbal de constatare”, un executor judecătoresc din Bruxelles a constatat la solicitarea societății F.B., că numitul A.N.

era clientul acestei societăți încă din anul 1995, deci înainte de schimbarea în 1999 a denumirii C.G.E.R. în F.B., executorului fiindu-i prezentat documentul intitulat „modificarea datelor cărții de identitate”, semnat de A.N. Acest înscris („procesul-verbal de constatare”) dă naștere unei prezumții simple de existență a documentului litigios (cererea de modificare a datelor de identitate), însă existența acestuia nu este contestată, ci veridicitatea semnăturii aplicate pe acesta.

Prin urmare, această prezumție simplă în sensul că Banca F. a deținut o cerere formulată în numele lui N.A., adresată acesteia, nu poate prin ea însăși, nesprijinită de alte mijloace de probă, să dovedească faptul cunoașterii de către persoana menționată a existenței și folosirii denumirii de F. de către banca în discuție, iar înlăturarea din probațiune a cererii în discuție lipsește de suport afirmația apelantei pârâte reclamante în sensul că, după schimbarea denumirii băncii în F.B., reprezentantul apelantei reclamante pârâte a luat cunoștință despre această denumire în calitate de client al băncii. În privința altor împrejurări ce ar putea dovedi cunoașterea folosirii semnului în discuție, curtea a reținut, în acord cu prima instanță, că numitul N.A.

a avut reședința în Belgia în perioada 1995-1999 (după cum apelanta reclamantă, al cărei reprezentant legal este persoana arătată, a susținut în răspunsul la interogatoriu - fila 227 dosar fond vol. I), fiind client al societății C.G.E.R. B.A., iar schimbarea denumirii acesteia din urmă în F.B. a intervenit, potrivit chiar spuselor pârâtei-reclamante, în anul 1999 (fila 224 dosar fond - vol. I). De altfel, situația juridică a societății este explicată în răspunsul dat la interogatoriu de intervenienta F. N.V. (filele 639-652 dosar fond vol. II), unde se arată că acțiunile societății C.G.E.R. (al cărei client era N.A. potrivit probelor administrate în cauză, din anul 1995) au fost cumpărate de F. N.V.

în procente care au crescut gradual, începând cu anul 1993 și până în anul 1999. Prin urmare, anterior anului 1999, F. NV a fost deținătorul pachetului majoritar de acțiuni la societatea C.G.E.R., abia la momentul dobândirii întregului pachet de acțiuni schimbându-se denumirea acesteia în F.B. Totodată, curtea a reținut, din examinarea materialului probatoriu administrat în cauză, că nu au fost dovedite susținerile apelantelor (pârâta-reclamantă și intervenientele) în sensul continuării activității profesionale sau prezenței numitului N.A. în Belgia și după momentul schimbării denumirii băncii C.G.E.R. în F.B. (1999), în condițiile în care înscrisul a cărui semnătură a fost contestată de apelanta reclamantă pârâtă a fost exclus din probațiune ca urmare a imposibilității de expertizare și a omisiunii de a prezenta originalul.

În acest context, faptul cunoașterii existenței și folosirii mărcilor F. de către apelantele interveniente a fost examinat prin prisma afirmațiilor apelantelor (pârâta-reclamantă și intervenientele) în sensul notorietății mărcilor F. la data depozitului mărcii naționale aparținând apelantei reclamante-pârâte. Astfel cum a statuat instanța de recurs cu caracter obligatoriu, în cadrul cererii reconvenționale prin care s-a solicitat anularea mărcii F.A. pentru înregistrare cu rea-credință, chestiunea notorietății este relevantă în sensul că o largă cunoaștere a mărcii de către publicul relevant pe teritoriul belgian în perioada cât reprezentantul reclamantei pârâte a locuit acolo putea da naștere unei prezumții judecătorești în sensul cunoașterii de către acesta din urmă a existenței și folosirii semnului în litigiu.

În recurs a fost depus la dosar un studiu de piață destinat examinării cunoașterii mărcilor F. de către diferite categorii de public (filele 66 și următoarele dosar de recurs). Astfel, studiul a examinat mai multe categorii de public (publicul larg, mediul de afaceri, intermediarii), în perioada 1997-1999 (eșalonată pe trei tranșe de timp), pe teritoriul Olandei și în Belgia, în provinciile Wallonia și Flandra (filele 69-70 dosar recurs). Potrivit concluziilor acestui studiu, cunoașterea mărcilor F. a crescut semnificativ în zonele amintite în rândul publicului general și al mediului de afaceri în perioada analizată, în toate ariile geografice analizate.

În acest context, având în vedere clasa de produse sau servicii pentru care este înregistrată marca a cărei anulare se cere (36 - asigurări; afaceri financiare; afaceri monetare; afaceri imobiliare) și totodată pentru care sunt înregistrate și mărcile de care se prevalează pârâta reclamantă și intervenientele, publicul relevant în raport de care se examinează gradul de cunoaștere a semnului este constituit din persoane care folosesc asigurări, deci publicul larg, dar o componentă importantă a publicului relevant este segmentul mediului de afaceri. În debutul expunerii studiului se arată că au fost chestionate 500 persoane din rândul publicului general pentru Wallonia și Flandra și 700 de persoane în Olanda, iar în rândul mediului de afaceri 300 de persoane în fiecare țară (respectiv Olanda și Belgia).

Totodată, tabelele întocmite cuprinzând rezultatul cercetării arată doar creșterea gradului de cunoaștere în procent, iar rezultatul măsurătorilor este menționat în forma numărului de subiecți care au răspuns pozitiv, întrebați fiind despre marca F.. Or, din aceste tabele rezultă că gradul de cunoaștere în rândul publicului general a crescut în Olanda de la 32 subiecți din 700 chestionați în 1997 la 68 în august 1999, în timp ce în Flandra și Wallonia a crescut de la 33, respectiv 38 din 500 subiecți chestionați în 1997 la 64, respectiv 62 subiecți în august 1999. Creșterea cunoașterii în rândul publicului larg este deci notabilă, în Olanda fiind chiar de 113% pe perioada analizată, însă chestiunea în discuție este gradul de cunoaștere în rândul publicului relevant, iar procentul de persoane din publicul larg chestionate pe teritoriul Belgiei (Flandra și Wallonia) care cunoșteau marca F. s-a situat la nivelul de aproximativ 7% în 1997 și respectiv 12% în august 1999. De asemenea, în segmentul mediului de afaceri, gradul de cunoaștere a crescut în perioada de referință cu 51% în Olanda, cu 6% în Flandra și cu 21% în Wallonia, însă procentele de cunoaștere a semnului de către cei chestionați s-au situat între 45% în 1997 în provinciile belgiene, respectiv 18% în Olanda, și 51% în august 1999 în Belgia, respectiv 27% în Olanda.

Tabelul atestând rezultatele studiului cu referire la cunoașterea „spontană” a mărcii F. relevă date considerabil mai mici decât cele expuse mai sus (fila 70). În concluzia datelor analizate mai sus, curtea a reținut că segmentele de public considerate relevante pentru clasa 36 din Clasificarea de la Nisa cunoșteau într-o măsură redusă (publicul larg) și medie (mediul de afaceri) în perioada 1997-1999 existența semnului F. pe teritoriul unde își desfășura activitatea reprezentantul apelantei reclamante pârâte, N.A., iar acest grad de cunoaștere a crescut notabil până în anul 1999. Proba administrată în scopul dovedirii notorietății nu a fost analizată în contextul Regulii 16 din Regulamentul aprobat prin H.G.

nr. 833/1998, deoarece, astfel cum a statuat instanța de recurs cu caracter obligatoriu, această normă nu este aplicabilă situației din speță, pe de o parte întrucât ea se referă la notorietatea unei mărci pe teritoriul României, iar pe de altă parte întrucât decizia de casare a restrâns relevanța cunoașterii mărcii de către publicul țintă pe teritoriul belgian la posibilitatea de a da naștere unei prezumții cu privire la cunoașterea semnului de către cel care a cerut în România înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere pentru rea-credință.

În acest sens, așa cum a consemnat Înalta Curte de Casație și Justiție, nu este în discuție o cerere de anulare a mărcii pentru motivul existenței unui drept anterior asupra unei mărci notorii, ci exclusiv anularea pentru înregistrarea cu rea-credință, și atunci este relevantă cunoașterea faptului relevant de către un cerc larg de persoane (fapt vecin și conex cu cel al cunoașterii mărcii de către N.A.) și nu existența în sine a notorietății. Acestea sunt coordonatele în care instanța de apel a analizat aspectele referitoare la gradul de cunoaștere a mărcii pe teritoriul belgian de către segmentul de public relevant.

În raport de aceste împrejurări și în lipsa unor repere normative care să stabilească eventuale coordonate ale evaluării cunoașterii mărcii pe teritoriul altui stat, devine relevantă argumentarea reținută de Curtea de Justiție în hotărârea din data de 11 iunie 2009 în Cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH, potrivit cu care „(…) o prezumție de cunoaștere de către solicitant a utilizării de către un terț a unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere poate rezulta, printre altele, din împrejurarea că, în sectorul economic vizat, o astfel de utilizare este îndeobște cunoscută, această cunoaștere putând fi dedusă, în special, din durata unei astfel de utilizări.

Într-adevăr, cu cât este mai îndelungată această utilizare, cu atât este mai probabil ca solicitantul să fi avut cunoștință de ea la momentul depunerii cererii de înregistrare.” Or, a rezultat din probele dosarului că utilizarea mărcii F. de către titularii acesteia a început în Belgia cu mult timp înainte de perioada analizată, a locuirii lui N.A. pe acest teritoriu, iar din studiul mai sus prezentat a rezultat o cunoaștere a mărcii de către mediul de afaceri din această țară care a crescut de la 45% la 51% între 1997 și 1999. O astfel de cunoaștere îndeplinește, în opinia instanței de apel, cerința de „utilizare îndeobște cunoscută” la care se referă instanța europeană în hotărârea sus-citată, împrejurare ce, alături de prezența lui N.A.

pe acest teritoriu și activitatea profesională desfășurată acolo, de agent de asigurări (conform documentului aflat la fila 323 în dosarul de fond - vol. I), dă naștere prezumției judecătorești în sensul că persoana menționată avea cunoștință despre existența și folosirea mărcilor F. în Belgia. Din acest punct de vedere protecția juridică a mărcilor pe teritoriul belgian (deși apelantele interveniente s-au prevalat numai de mărcile comunitare F., prima dintre acestea având dată de depozit 20 august 1999, deci la momentul analizat, al locuirii lui N.A. în Belgia, era vorba despre semnul F.), a justificat, în contextul probatoriu analizat mai sus, prezumția de cunoaștere anterior reținută. 3. Pe de altă parte, examinând, conform acelorași dispoziții obligatorii ale instanței de casare, existența intenției frauduloase a titularului mărcii la momentul înregistrării, curtea a constatat că aceasta nu a fost dovedită prin probatoriul administrat.

Astfel, în lumina considerațiilor C.J.U.E. cuprinse în hotărârea din data de 11 iunie 2009 în Cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH, instanța a reținut că elementul relei-credințe care constă în intenția solicitantului mărcii de a împiedica un terț să își folosească semnul în continuare nu este prezumat odată cu dovedirea cunoașterii faptului relevant, făcând obiectul probațiunii în mod distinct. În speță, s-a constatat că la momentul depozitului mărcii naționale a cărei anulare se cere (27 ianuarie 2003), titularii mărcilor comunitare F. nu desfășurau activități comerciale sau de altă natură pe teritoriul României, nicio probă nefiind administrată sub acest aspect.

La filele 444 și următoarele din dosarul de fond - vol. II au fost depuse înscrisuri de către apelantele interveniente, în probarea susținerii referitoare la notorietatea în România a mărcilor comunitare. Între aceste înscrisuri se găsesc copii ale unor articole din presa de specialitate din domeniul financiar, articole care fac vorbire despre grupul de firme F., cu referire specială la Banca F.. Aceste articole privesc însă exclusiv activitatea acestui grup de firme în afara teritoriului român, astfel încât, chiar dacă ele dovedesc că în România era cunoscută existența mărcii F., cel puțin în grupul țintă al unor asemenea articole de specialitate, ele nu dovedesc activitatea societăților pe piața română de asigurări sau de servicii bancare.

Nu este relevantă (după cum s-a arătat mai sus) pretinsa notorietate a mărcilor F. pe teritoriul României, având în vedere că instanța este învestită exclusiv cu o cerere de anulare a mărcii pentru rea-credință, după cum a subliniat și instanța de recurs. În acest context, fără a exista vreo dovadă în sensul că titularii mărcilor F. aveau activitate comercială în România sau intenționau a desfășura o astfel de activitate pe teritoriul român, susținerea apelantei-pârâte reclamante în sensul că apelanta reclamantă pârâtă a avut intenția frauduloasă de a bloca activitatea acesteia și posibilitatea de utilizare a mărcilor F. prin înregistrarea mărcii naționale reprezintă doar o speculație, lipsită de suport probatoriu.

Este relevantă sub acest aspect întinderea geografică a protecției acordate mărcii naționale prin dispozițiile Legii nr. 84/1998, în raport de care intenția de a împiedica folosirea mărcii comunitare nu poate fi analizată decât în limitele geografice ale acestei protecții, adică pe teritoriul României. În același timp, la data depozitului mărcii naționale, în anul 2003, mărcile comunitare invocate de apelantele pârâtă și interveniente nu beneficiau de protecție pe teritoriul României, iar perspectiva extinderii acestei protecții odată cu aderarea României la U.E. (ce a intervenit 4 ani mai târziu), cu consecința unui eventual conflict între mărci, nu reprezenta o împrejurare previzibilă pentru o persoană fizică sau juridică solicitant al unei mărci naționale, în termenii unei conduite pretinse a fi ilicită și premeditată.

Or, în lipsa activității desfășurate de titularul mărcii pe teritoriul României sau a intenției de a-și extinde activitatea în acest mod, anterior datei de depozit, curtea a constatat că prezumția de rea-credință izvorâtă din eventuala intenție a solicitantului mărcii de a împiedica folosirea semnului de către apelanta pârâtă și apelantele interveniente nu operează. În același context, decizia de casare reliefează necesitatea cercetării actelor de comercializare a produselor cărora marca le-a fost destinată, în scopul determinării dacă și în ce măsură marca și-a îndeplinit funcția specifică. În speță a rezultat din probele administrate că apelanta reclamantă pârâtă desfășoară activitate comercială în domeniul asigurărilor, folosind marca în cadrul acestei activități, pentru produse și servicii din clasa 36, astfel încât nici prezumția de rea-credință izvorâtă din nefolosirea mărcii a cărei anulare se solicită nu poate opera.

În privința argumentului apelantei pârâte reclamante în sensul că intenția frauduloasă a titularului mărcii naționale F. rezultă din încercarea acestuia de a stabili o relație comercială cu titularii mărcilor comunitare F., curtea a reținut că o asemenea împrejurare de fapt nu poate fi reținută din scrisoarea depusă în copie la fila 316 în dosarul de fond - vol.I. Această scrisoare a fost adresată la data de 20 octombrie 2004 de un terț față de părțile din proces, A.F., către o societate „F.”, cu sediul la Bruxelles (posibil una dintre interveniente), și cuprinde propunerea unei relații contractuale preferențială între societatea română SC F. SRL și societatea destinatar al corespondenței. Apelanta reclamantă a negat (în răspunsul la interogatoriu) orice legătură cu SC A.F.

SA și a afirmat că nu are cunoștință despre împrejurarea consemnată în scrisoare, iar în lipsa vreunei alte dovezi că SC A. SA acționa la solicitarea ori în numele și pentru apelanta reclamantă pârâtă, înscrisul rămâne lipsit în cauză de valoare probatorie. În consecință, curtea a constatat că în speță nu sunt întrunite cerințele relei-credințe la înregistrarea mărcii, astfel cum sunt ele conturate în jurisprudența C.J.U.E. În ceea ce privește apelul declarat de intervenientele F. N.V. și F. SA/N.V., s-a reținut că acesta a fost respins de instanța de apel în primul ciclu procesual, iar soluția nu a fost atacată cu recurs de interveniente, astfel încât ea nu a făcut obiectul judecății în recurs.

Deși decizia a fost casată în totalitate, în scopul unei soluționări unitare la rejudecare, instanța de apel a apreciat că soluția dată de curtea de apel în primul ciclu procesual se impune a fi menținută, pentru aceleași argumente mai sus expuse în privința apelului declarat de pârâta reclamantă, de vreme ce obiectul cererii de intervenție principală era similar cu al cererii reconvenționale, cu diferența că drepturile de care se prevalau intervenientele erau proprii, purtând asupra acelorași mărci comunitare amintite în expunerea de mai sus. În plus, cum s-a reținut deja, apelantele interveniente nu se pot prevala de numele lor comercial.

În privința apelului declarat de apelanta reclamantă-pârâtă, în aceleași coordonate stabilite prin decizia de casare, curtea a constatat că au fost deja dezlegate chestiunile legate de posibilitatea invocării de către pârâta reclamantă a numelui său comercial ca apărare în acțiunea în contrafacere, constatându-se că aceasta din urmă a dobândit numele comercial ulterior datei de la care începe protecția mărcii naționale F.A., precum și că pârâta reclamantă nu se poate prevala de numele comercial al intervenientelor, deoarece a dobândit de la acestea numai dreptul de a folosi mărcile comunitare F., iar intervenientele nu pot invoca ele însele protecția numelui comercial deoarece au formulat o cerere de intervenție principală pentru apărarea drepturilor proprii și nu au declarat recurs.

Totodată, a fost lămurită cu caracter irevocabil și chestiunea limitelor obiective ale cererii principale, în sensul că reclamanta pârâtă nu a cerut prin acțiunea introductivă astfel cum a fost apoi precizată interzicerea pârâtei reclamante de a folosi numele său comercial, ci numai interzicerea de a folosi marca F.. De asemenea, a statuat instanța de recurs, dezlegând chestiunea litigioasă a modalității de rezolvare a conflictului între o marcă națională cu dată de depozit anterioară aderării României la U.E. și o marcă comunitară cu dată de depozit anterioară aceluiași moment, că cea din urmă nu se bucură de protecție pe teritoriul României decât de la data aderării, 1 ianuarie 2007, precum și că cele două drepturi vor coexista pe teritoriul statului membru unde este înregistrată marca națională, nulitatea putând fi solicitată numai pentru reaua-credință a titularului mărcii naționale.

În condițiile în care cererea de anulare pentru rea-credință a mărcii naționale a fost respinsă ca neîntemeiată, aplicând raționamentul instanței supreme, instanța de apel a constatat că cele două mărci produc deopotrivă efecte pe teritoriul României. Marca națională exhibată de reclamanta pârâtă este o marcă individuală combinată, cuprinzând denumirea F.A. și un element figurativ, înregistrată pentru clasa 36 din clasificarea de la Nisa. Mărcile comunitare de care se prevalează intervenientele și pârâta sunt mărci individuale verbale, înregistrate pentru mai multe clase de produse sau servicii, toate pentru clasa 36, cuprinzând următoarele denumiri: F.T.T., F.P.B., F.P.F.S., F., F.B.L., F.I.C., F.F., F.M.F.

Rezultă din cele de mai sus că pârâta utilizează în activitatea sa comercială mărcile comunitare enumerate, care cuprind denumirea F., element ce face parte și din marca națională F.A., pentru cuvântul „asigurări” nefiind acordată protecție. În privința cererii formulată de pârâta - reclamantă de a se interzice pârâtei reclamante folosirea mărcii F., întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a pornit de la premisa, reținută și de instanța de recurs, că, în ipoteza contrafacerii, pârâtul folosește semnul care pentru reclamant semnifică marca, o asemenea faptă ilicită presupunând, totodată, absența unui drept al pârâtului cu privire la semnul în discuție, care să îi legitimeze conduita în această privință.

Or, după cum a rezultat din probatoriul administrat, pârâta reclamantă are dreptul de a folosi mărcile comunitare înregistrate în beneficiul intervenientelor, nominalizate în convenția încheiată cu acestea (fila 29 dosar fond). Reclamanta pârâtă a invocat caracterul pro causa al acestui înscris, întocmit, în opinia sa, numai la momentul inițierii litigiului, însă curtea a apreciat că, și dacă aceasta ar fi situația, de la momentul depunerii sale la dosar el a căpătat dată certă și justifică în patrimoniul pârâtei reclamante un drept de a folosi mărcile comunitare ce fac obiectul convenției consemnate în document. Or, instanța este învestită cu o acțiune în contrafacere, iar efectele admiterii acesteia se vor produce exclusiv pentru viitor, în timp ce atitudinea procesuală a intervenientelor a confirmat încheierea actului în discuție și existența acordului său pentru folosirea în România a mărcilor.

De altfel, deși dubiul indus de apelanta reclamantă este pertinent, el nu este suficient pentru înlăturarea din probațiune a acestui înscris, în lipsa altor dovezi, întrucât, prin ipoteză, nu era necesar ca înscrisul să primească dată certă anterior litigiului de față, câtă vreme dreptul de folosire a mărcilor comunitare de către apelanta pârâtă reclamantă nu a fost contestat de vreun terț, iar actul juridic bilateral exista și producea efecte între părțile sale independent de publicitatea sa. În aceste coordonate, curtea a constatat că art. 35 (în prezent art. 36) din Legea nr. 84/1998, care reglementează ipoteza folosirii unui semn (identic sau asemănător, după caz) cu marca a cărei protecție judiciară se cere, astfel încât textul se aplică situațiilor în care semnul în discuție nu reprezintă la rândul său o marcă pentru pârât.

Or, pârâta-reclamantă în cauză folosește „marca F.”, cum a susținut reclamanta-pârâtă, în contextul drepturilor sale (izvorâte din convenție) de a folosi mărcile comunitare F. la care se face referire în acordul exprimat de interveniente și în întâmpinarea formulată de pârâta reclamantă (F.T.T., F.P.B., F.P.F.S., F., F.B.L., F.I.C., F.F., F.M.F.). Aceasta fiind situația de fapt, fapta pârâtei reclamante nu îmbracă forma ilicită astfel cum este reglementată de art. 35 amintit.

Relevante pentru dezlegarea acestui conflict sunt și dispozițiile art. 110 alin. (2) din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, în forma amendată, potrivit cu care: „Cu excepția cazului în care există o dispoziție contrară, prezentul regulament nu aduce atingere dreptului de a introduce, în temeiul dreptului civil, administrativ sau penal al unui stat membru sau pe baza dispozițiilor de drept comunitar, acțiuni având ca obiect interzicerea utilizării unei mărci comunitare, în măsura în care dreptul acestui stat membru sau dreptul comunitar poate fi invocat pentru a interzice utilizarea unei mărci naționale.” Din consi