ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1129/2019

Ședința publică din data de 5 martie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea în contencios administrativ, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele DGFP Caraș-Severin și Administrația Finanțelor Publice a comunei Bozovici, anularea Deciziei nr. 5273/11.10.2012, referitoare la obligațiile de plată accesorii emise de Administrația Financiară a comunei Bozovici, și anularea Deciziei nr. 101/05.12.2012, pronunțată de DGFP Caraș-Severin.

Reclamanta SC A. SRL a invocat excepția de nelegalitate a deciziei de impunere nr. x din 07.03.2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ilfov, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere a cărei anulare se solicită.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 23 din 29 ianuarie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în favoarea căreia a fost stabilită competența de soluționare a cauzei prin Decizia nr. 3029 din 25 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a deciziei de impunere nr. x din 07.03.2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ilfov și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții DGFP Caraș-Severin și Administrația Finanțelor Publice a comunei Bozovici.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 23 din 29 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, solicitând casarea acesteia, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurenta a susținut că s-a realizat o restrângere nejustificată a aplicării prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 prin faptul că instanța de fond a respins excepția de nelegalitate a Deciziei de impunere nr. x din 07.03.2011 ca inadmisibilă.

A arătat că Decizia de impunere nr. x din 07.03.2011 nu a fost contestată, fiind contestat numai raportul de inspecție fiscală, contestația nefiind soluționată pe fond. Faptul că a fost contestat raportul de inspecție fiscală nu conduce automat la concluzia că a fost comunicată societății și Decizia nr. F-IF 110 din 07.03.2011.

Instanța de fond a interpretat principiul securității juridice în favoarea statului și în defavoarea contribuabilului. Contribuabilul și reprezentantul său au fost supuși verificării prin două proceduri distincte, o procedură administrativă și una penală, care au avut, ambele, același obiect, respectiv verificarea realității operațiunilor comerciale efectuate de contribuabil prin reprezentantul său. Potrivit procedurii administrative finalizată prin emiterea raportului de inspecție fiscală și a Deciziei nr. F-IF 110 din 07.03.2011, operațiunile au fost fictive, motiv pentru care au fost sesizate organele de urmărire penală. Acestea au pronunțat o soluție de netrimitere în judecată, motivat de faptul că operațiunile comerciale au fost reale, soluție menținută de instanța de judecată.

Soluția din dosarul penal contrazice pe fond soluția pronunțată în procedura administrativă. Invocarea excepției de nelegalitate a Deciziei nr. F-IF 110 din 07.03.2011 într-un proces în care se contestau accesoriile la această decizie nu afectează stabilitatea raporturilor juridice, fiind chiar indicată pentru soluționarea conflictului creat între rezultatele obținute în cele două proceduri.

Neatacarea actului administrativ în căile legale de contestare este o condiție de admisibilitate a excepției de nelegalitate, în caz contrar intervenind autoritatea de lucru judecat.

În situația în care se reține că recurentei nu i s-a comunicat Decizia nr. F-IF 110 din 07.03.2011, pentru că aceasta i s-a comunicat unui vecin care nu avea nicio împuternicire pentru ridicarea corespondenței, excepția este admisibilă pentru că poate fi invocată și în condițiile în care recurenta este în termenul legal de contestare a actului pe calea dreptului comun.

Recurenta a mai argumentat că soluția pronunțată încalcă principiul autorității de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, în condițiile în care prin Raportul de inspecție fiscală a fost stabilită TVA suplimentară pe motiv că operațiunile sunt fictive, iar prin actele organelor de urmărire penală s-a stabilit că operațiunile sunt reale.

A mai susținut că Raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere care s-a întemeiat pe acest raport au fost întocmite anterior efectuării inspecției fiscale, care s-a desfășurat în perioada 10.03.2011 - 14.03.2011.

Obligațiile fiscale stabilite prin Decizia nr. F-IF 110 din 07.03.2011 sunt neîntemeiate, fiind consecința directă a unei situații de fapt eronat reținută și contrazisă de constatările organelor fiscale. Întrucât dobânzile și penalitățile de întârziere reprezintă o măsură accesorie în raport cu debitul stabilit prin raportul de inspecție fiscală nr. x/07.03.2011, față de soluția dispusă de organele de cercetare penală debitul calculat în sarcina reclamantei este nedatorat.

1.4. În concluziile scrise, recurenta a mai invocat o serie de nereguli în desfășurarea inspecției fiscale, de natură să atragă nulitatea absolută a tuturor actelor administrative emise în cursul și la finele inspecției, respectiv lipsa unui aviz, faptul că inspecția nu a fost înregistrată în Registrul Unic de Control, că a fost efectuat, în mod nelegal, un așa zis "control anticipat", că s-a încălcat dreptul său la apărare, iar contestația sa a fost soluționată de un organ necompetent.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile recurentei-reclamante, constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Prin decizia de impunere nr. x din 07.03.2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ilfov în temeiul inspecției fiscale finalizate prin raportul nr. F-IF 55 din 07.03.2011, s-a stabilit în sarcina recurentei SC A. SRL obligație fiscală de plată constând în taxă pe valoare adăugată (TVA) de 26.361 RON .

Recurenta a contestat raportul de inspecție fiscală și suma de 26.361 RON, contestație soluționată prin Decizia nr. 64/14.09.2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ilfov.

Decizia nr. 64/14.09.2011 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Ilfov, comunicată reclamantei la data de 22.09.2011 nu a mai fi fost contestată, nici nu a mai fost formulată altă contestație împotriva Deciziei de impunere nr. x din 07.03.2011.

Decizia de impunere nr. x din 07.03.2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ilfov a stat, în parte, la baza emiterii de către Administrația Finanțelor Publice Bozovici (jud. Caraș-Severin) a Deciziei nr. 5273/11.10.2012 de plată a unor obligații accesorii de 2.302.924 RON .

Contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei de instituire a obligațiilor accesorii a fost respinsă prin Decizia nr. 101/05.12.2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Recurenta a solicitat pe cale principală anularea Deciziei nr. 5273/11.10.2012 (referitoare la obligațiile accesorii) emisă de Administrația Finanțelor Publice Bozovici și a Deciziei nr. 101/05.12.2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și, pe cale de excepție, a invocat nelegalitatea Deciziei de impunere nr. x din 07.03.2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ilfov.

Instanța de fond a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă și acțiunea în anulare ca neîntemeiată.

Soluția pronunțată este împărtășită și de instanța de control judiciar.

Potrivit art. 205 C. proc. fisc. , "împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale, se poate formula contestație potrivit legii", fiind îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. În soluționarea contestației, conform art. 210 C. proc. fisc. , "organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, care este definitivă în sistemul căilor administrative de atac", iar art. 218 C. proc. fisc. prevede că "deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii".

Interpretarea dată în speță de prima instanță dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 este în concordanță cu principiul securității raporturilor juridice, care impune ca actele administrative individuale să nu poată fi supuse contestării o perioadă nedefinită de timp. Expirarea termenelor de contestare presupune definitivarea acestor acte, precum și acceptarea de către cei interesați a faptului că aceste acte nu mai pot fi contestate și desființate, pe cale directă sau indirectă.

De asemenea, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (din care menționăm, cu titlu exemplificativ, Deciziile nr. 3386 din 24 iunie 2010, nr. 1196 din 11 martie 2011, nr. 5925 din 25 iunie 2013) s-a reținut că excepția de nelegalitate invocată cu privire la actele administrative exceptate de la controlul de legalitate pe calea acțiunii directe, cum este și decizia de impunere nr. x din 07.03.2011, pentru desființarea căreia legea specială prevede o anumită cale de atac, a fost reținută ca fiind inadmisibilă, întrucât, din coroborarea art. 4 și art. 5 din Legea nr. 554/2004, rezultă că asemenea acte sunt exceptate și de la controlul pe calea excepției de nelegalitate. S-a statuat că "excepția de nelegalitate nu a fost reglementată de legiuitor pentru a crea o cale de evitare a unei proceduri judiciare speciale. Nu poate fi atrasă competența instanței de contencios administrativ de a verifica pe calea excepției legalitatea unui act administrativ, prin invocarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, atunci când este vorba de un act administrativ pentru modificarea sau desființarea căruia legea specială prevede o procedură judiciară specială, deci actele administrative exceptate de la controlul de legalitate pe calea acțiunii directe vor fi exceptate și de la controlul de legalitate pe calea excepției de nelegalitate reglementat la art. 4 din Legea nr. 554/2004."

În consecință, în mod corect a apreciat prima instanță că excepția de nelegalitate a deciziei de impunere nr. x din 07.03.2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ilfov este inadmisibilă.

În continuare, Înalta Curte constată că Decizia nr. 5273/11.10.2012 emisă de Administrația Finanțelor Publice Bozovici privește doar obligații accesorii (penalități de întârziere și dobânzi), iar Decizia nr. 101/05.12.2012 a fost emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin în contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva primei decizii.

Așa cum a reținut și instanța de fond, prima decizie se rezumă la efectuarea unui calcul al obligațiilor accesorii raportat la obligații principale instituite prin alte acte administrative, cu caracter definitiv și care nu mai pot fi puse în discuție.

Pentru aceste considerente, reținând că nu subzistă motive de casare a hotărârii instanței de fond, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 23 din 29 ianuarie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie 2019.

GGC - GV