ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 815/2020

Ședința publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 4 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea Deciziei de impunere nr. x/12.12.2014, a R.I.F. nr. F-CS 360/12.12.2014 și a bazei de impunere stabilită de A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, ca fiind nelegală și netemeinică și a Deciziei nr. 200/26.06.2015, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

În subsidiar, s-a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea Deciziei nr. F-CS 414/12.12.2014.

Prin sentința civilă nr. 360 din 5 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

A fost anulată în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 200/26.06.2015, Decizia de impunere nr. x/12.12.2014 și RIF nr. x/12.12.2014, emise de către pârâte, în ceea ce privește impozitul pe profit stabilit pentru anul 2008, cu accesoriile fiscale, conform expertizei fiscale efectuată în cauză, precum și TVA deductibilă în sumă de 2.136.286 RON și accesorii fiscale aferente acesteia și s-au menținut în rest actele fiscale contestate.

S-a luat act de renunțarea la judecata cererii privind suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/12.12.2014.

S-a dispus reducerea onorariului expert de la suma de 16.800 RON la suma de 10.000 RON și s-a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 360 din 5 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

3.1 Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat casarea în parte a sentinței atacate, ca nelegală, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii, ca neîntemeiată, apreciindu-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs au fost invocate, în esență, următoarele:

- în mod greșit instanța de fond a apreciat că pentru impozitul stabilit în sarcina intimatei-reclamante pentru anul 2008 ar fi intervenit prescripția, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 23 Codul de procedură fiscală, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, respectiv când, potrivit legii, se constituie baza de impunere care generează obligațiile fiscale, născându-se totodată dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.

Astfel, pentru impozitul pe profit aferent perioadei 01.01.2008-31.12.2008, termenul de prescripție a început să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declarația privind impozitul pe profit" aferentă anului 2008 cu termen de depunere în anul 2009 când se naște creanța fiscală, astfel că termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale suplimentare a început să curgă de la 01.01.2010.

În consecință, în anul 2014 când a început inspecția fiscală organul fiscal era în cadrul termenului de prescripție de 5 ani pentru a efectua inspecția fiscală asupra impozitului pe profit pentru perioada 01.01.2008-31.12.2008.

În mod greșit, instanța de fond a anulat Decizia nr. 200/26.06.2015, si in ceea ce privește TVA in suma de 2.136.286 RON, cu accesoriile aferente, reținând ca, intimata-reclamanta a pus la dispoziția organelor fiscale documente care sa justifice scutirea de TVA.

În acest sens, a învederat că intimata-reclamanta a declarat livrări intracomunitare de bunuri, respectiv zahăr, în baza facturilor emise către operatori din state membre, organele de inspecție fiscală solicitând controale încrucișate la societățile din România identificate ca transportatori ai mărfurilor livrate in vederea stabilirii situației de fapt și a tratamentului fiscal aplicabil acestor operațiuni.

Din verificarea documentelor prezentate pentru justificarea scutirii de taxă a livrărilor intracomunitare declarate s-a constatat ca, o parte din CMR- urile întocmite și prezentate de societate nu prezintă toate datele cerute de formular (nu conțin date privind destinatarul, expeditorul, bunurile transportate, ci doar ștampila transportatorilor), nu rezultă existența relațiilor economice, comerciale sau a unor tranzacții între societatea transportatoare și societatea beneficiară, nu au fost încheiate contracte/comenzi de transport și nu au fost înregistrate în evidența contabilă a societăților transportatoare documente de transport (CMR) care să ateste transportul de bunuri (zahăr), mijlocul de transport nu aparține societății transportatoare la care figurează sau societatea transportatoare nu a întocmit facturi de transport către societatea beneficiară.

Legea instituie în sarcina vânzătorului obligația de a dovedi că bunul a fost expediat sau transportat în alt stat membru, or intimata-reclamanta nu a depus documente care să infirme constatările organelor de inspecție fiscală și din care să rezulte că bunurile au părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare, fiind interesul vânzătorului să se asigure, în vederea aplicării regimului de scutire de TVA, că bunurile livrate ajung la cumpărătorul intracomunitar și sunt însoțite de documente justificative conforme cu prevederile legale,

În ceea ce privește invocarea instanței de fond a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia în cadrul regimului de taxare inversă, principiul fundamental al neutralității TVA impune ca deducerea taxei aferente intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoana impozabilă, în speța de față este vorba de livrare intracomunitară de bunuri, operațiune scutită de TVA, în anumite condiții, și nu de achiziții intracomunitare, operațiune care presupune aplicarea mecanismului taxării inverse.

Totodată, referitor la Cauza C-409/04 Teleos, a învederat că hotărârea pronunțată în acest caz precizează că scutirea de TVA pentru o livrare intracomunitară de bunuri nu devine aplicabilă decât atunci când dreptul de a dispune de bun ca un proprietar a fost transmis persoanei care îl achiziționează și când furnizorul dovedește că acest bun a fost expediat sau transportat în alt stat membru și că în urma acestei expediții sau a acestui transport bunul a părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare.

Or, în cazul de față, intimata-reclamantă nu a făcut dovada în condițiile legii că bunurile care au făcut obiectul livrării intracomunitare de bunuri au părăsit efectiv teritoriul României fiind transportate într-un alt stat membru.

3.2 Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin a solicitat casarea sentinței atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii și menținerea Deciziei nr. 200/26.06.2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, intimata-reclamantă nu poate beneficia de scutirea TVA aferentă livrărilor intracomunitare de bunuri declarate în perioada 2010-2012, întrucât nu a prezentat documente justificative care să ateste că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru, iar o parte din facturi nu respectă prevederile art. 155 alin. (5) Codul fiscal.

În ceea ce privește argumentul societății potrivit căruia nu poate fi ținută răspunzătoare pentru obligațiile fiscale datorate de către cumpărător, respectiv de modul de realizare al transportului de către societățile de transport, având în vedere că, potrivit contractelor încheiate S.C. A. S.R.L. nu a fost responsabilă cu transportul, partea responsabilă cu transportul fiind cumpărătorul care răspundea personal de efectuarea transportului produsului achiziționat în afara țării și care remitea S.C. A. S.R.L. documentul de transport care atesta transportul bunurilor livrate de societate în afara României, acesta nu poate fi reținut întrucât scutirea de taxă pe valoarea adăugată pentru o livrare intracomunitară de bunuri nu devine aplicabilă decât atunci când dreptul de a dispune de bun ca un proprietar a fost transmis persoanei care îl achiziționează și când furnizorul dovedește că acest bun a fost expediat sau transportat în alt stat membru si că în urma acestei expediții sau acestui transport bunul a părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare.

Prin urmare, se reține că legea instituie în sarcina vânzătorului obligația de a dovedi că bunul a fost expediat sau transportat în alt stat membru.

Or, societatea nu a depus documente care să infirme constatările organelor de inspecție fiscală și din care să rezulte că bunurile au părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare, fiind interesul vânzătorului să se asigure în vederea aplicării regimului de scutire de TVA că bunurile livrate ajung la cumpărătorul intracomunitar și sunt însoțite de documente justificative conforme cu prevederile legale.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare la recursuri.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că, dată fiind similitudinea criticilor invocate de către recurentele-pârâte prin cele două cereri de recurs, Înalta Curte le va examina împreună, răspunzându-le prin argumente comune.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală, cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 200/26.05.2015, precum și a deciziei de impunere nr. x/12.12.2014 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/12.12.2014 prin care autoritatea fiscală a stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligații suplimentare de plată în cuantum de 3.541.974 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 39.926 RON și accesorii în cuantum de 39.048 RON, respectiv TVA în sumă de 2.265.844 RON și 1.200.156 RON accesorii.

În esență, verificând activitatea intimatei-reclamante cu privire la calcularea, declararea și plata impozitului pe profit și colectarea TVA aferente operațiunilor comerciale desfășurate în perioada 1.01.2008-30.04.2014, organele fiscale au identificat operațiuni al căror tratament fiscal a fost reconsiderat, respectiv:

• Impozit pe profit în sumă de 36.926 RON, provenind din:

- diferențele suplimentare privind cheltuielile nedeductibile fiscal în sumă de 145.945 RON, reprezentând cheltuieli cu investițiile efectuate pentru amenajarea terenurilor;

- reîncadrarea cheltuielilor deductibile fiscal în sumă de 75.261 RON, reprezentând cheltuieli cu amortizarea amenajărilor de teren (2.281/anul 2008 și 14.596/anx5ani);

- diferențele suplimentare privind cheltuielile nedeductibile fiscal în sumă de 7.019 RON, reprezentând cheltuieli cu serviciile turistice, efectuate în favoarea acționarilor sau asociaților;

- diferențele suplimentare privind cheltuielile nedeductibile fiscal în sumă de 8.123 RON, reprezentând cheltuieli înregistrate în evidența contabilă fără documente justificative;

- diferențele suplimentare privind cheltuielile nedeductibile fiscal în sumă de 56.896 RON care reprezintă minus la inventar inclusiv TVA aferentă minusului de inventar și pagube.

• Taxa pe valoarea adăugată în sumă de 129.558 RON, provenind din:

- diferența de TVA colectată în sumă de 85.846 RON ca urmare a necorelațiilor dintre jurnalele de vânzări și deconturile de taxă depuse la organul fiscal;

- diferența de TVA colectată în sumă de 40.546 RON reprezentând TVA aferentă mărfurilor lipsă din gestiune;

- diferența de TVA colectată în sumă de 2.845 RON reprezentând TVA aferentă mărfurilor degradate;

- deducere nejustificată a TVA în sumă de 321 RON aferentă achizițiilor de servicii turistice care nu sunt în folosul operațiunilor taxabile;

• Taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.136.268 RON aferent livrărilor intracomunitare de bunuri.

Urmare a deficiențelor constatate, organele de inspecție fiscală au stabilit obligații suplimentare de plată, astfel; impozit pe profit 36.926 RON și accesorii, în cuantum de 39.048 RON, TVA în sumă de 129.558 RON și accesorii în cuantum de 103.036 RON, respectiv TVA în sumă de 2.136.268 RON și accesorii în cuantum de 1.097.120 RON aferente livrărilor intracomunitare de bunuri.

Atât în etapa administrativă, cât și în cea judiciară a litigiului, criticile de nelegalitate au vizat, pe de o parte, prescripția dreptului organului fiscal de a solicita plata obligațiilor fiscale aferente anului 2008, în cuantum de 23.230 RON cu titlu de impozit pe profit și accesoriile aferente, iar, pe de altă parte, regimul fiscal aplicabil livrărilor intracomunitare de bunuri declarate în perioada 2010-2012.

În abordarea problematicii cu care a fost investită, curtea de apel a reținut că obligațiile fiscale aferente anului 2008 sunt prescrise în totalitate, iar suma de 2.136.286 RON reprezentând TVA aferent livrărilor intracomunitare de bunuri este deductibilă, motiv pentru care a anulat în parte actele administrativ fiscale contestate.

Soluția primei instanțe de admitere în parte a cererii și anulare parțială a actelor administrativ fiscale reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în raport de starea de fapt fiscală reținută, fiind însușită și de instanța de control judiciar.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

O primă critică invocată de ambele recurente vizează prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale suplimentare pentru anul 2008.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

(2) Potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată".

De asemenea, conform art. 91 din O.G. nr. 92/2003 "(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23. dacă legea nu dispune altfel".

Din coroborarea dispozițiilor legale sus menționate rezultă că termenul de prescripție privind obligațiile fiscale pentru anul 2008 începe să curgă de la 1 ianuarie 2009 și se împlinește la 1 ianuarie 2014, după această dată organele fiscale nemaiavând dreptul de a stabili obligații fiscale aferente anului 2008.

Susținerile recurentelor -pârâte în sensul că termenul de prescripție ar începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2010 (anul următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declarația privind impozitul pe profit" aferent anului 2008) nu pot fi primite, întrucât normele fiscale prevăd că termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 91 Codul de procedură fiscală este legat prin trimiterea expresă la art. 23 din același act normativ, de momentul nașterii bazei impozabile și nicidecum de momentul de depunere a declarației privind impozitul pe profit.

Or, momentul în care se naște un venit impozabil este momentul înregistrării venitului impozabil în contabilitate, constituindu-se astfel baza de impunere.

Așa fiind, raportat la data de începere a controlului fiscal - 19.06.2014- obligațiile fiscale aferente anului 2008 erau prescrise în totalitate, controlul fiscal putând viza, conform dispozițiilor legale sus arătate, numai perioada 2009-2014.

În privința criticilor vizând nelegalitatea anulării actelor administrative fiscale referitoare la TVA în cuantum de 2.136.286 RON aferent livrărilor intracomunitare de bunuri, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentelor-pârâte, constând că sunt nefondate.

Autoritățile fiscale au reținut că intimata reclamantă nu beneficiază de scutirea de TVA prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât nu a făcut dovada că bunurile au părăsit în mod fizic teritoriul României.

Astfel, aspectul litigios dedus judecății constă în stabilirea încadrării operațiunilor comerciale derulate în perioada 2010-2012 cu parteneri comerciali din Ungaria, în sensul de a se stabili dacă a existat o livrare intracomunitară de bunuri.

În dezlegarea acestei chestiuni de drept în dispută, judecătorul fondului, în raport de dispozițiile legale incidente și luând în considerare opinia de specialitate a expertului C. a concluzionat că intimata-reclamantă a efectuat o livrare intracomunitară de bunuri cu scutire de TVA, în condițiile în care transportul mărfurilor din România în Ungaria, conform contractului părților cădea în sarcina operatorului maghiar.

Înalta Curte reține că, în legislația națională livrarea intracomunitară de bunuri din România către un alt stat membru al UE este reglementată de Codul fiscal -art. 128 și art. 143- iar condițiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea scutirii de taxă sunt reglementate prin Ordin al Ministrului finanțelor publice.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 128 alin. (1) și (9) din Legea nr. 571/2003 (forma în vigoare la data efectuării operațiunilor) este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar, iar livrare intracomunitară reprezintă o livrare de bunuri care sunt expediate sau transportate dintr-un stat membru în alt stat membru de către furnizor sau de către persoana la care se efectuează livrarea sau de altă persoană în contul acestora.

Sunt scutite de taxa pe valoare adăugată, conform art. 143 alin. (2) lit. a) din același act normativ, livrările intracomunitare de bunuri către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru.

De asemenea, potrivit art. 10 din Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2222/2006, scutirea de taxă pentru livrările intracomunitare de bunuri prevăzută la art. 143 alin. (2) lit. a) Codul fiscal se justifică pe baza următoarelor documente: factura care trebuie să conțină informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5) Codul fiscal și în care să fie menționat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului din alt stat membru; documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru și, după caz, orice alte documente, cum ar fi contractul/comanda de vânzare sau cumpărare, documente de asigurare.

În speță, documentele justificative prezentate de către intimata-reclamantă sunt cele prevăzute de art. 10 din Ordinul MFP nr. 2222/2006, respectiv:

- contractele comerciale încheiate cu beneficiarii (operatori intracomunitari) din care reiese că transportul bunurilor este asigurat de către cumpărător și recepția se face la sediul vânzătorului (respectiv contractul de vânzare-cumpărare x/25.07.2010 încheiat cu cumpărătorul D., respectiv contractul de vânzare-cumpărare x/03.10.2011 încheiat cu cumpărătorul E., contractul de vânzare-cumpărare x/03.10.2011 încheiat cu cumpărătorul F.);

- facturile fiscale emise de reclamantă către beneficiarii din statele membre U.E, în care este menționat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în statul membru respectiv;

- documentele de transport (CMR) aferente bunurilor livrate, semnate și ștampilate de expeditor (intimata-reclamantă), transportatori și beneficiari (destinatari).

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că toate aceste documente fac dovada efectuării de livrări de bunuri de către furnizoarea intimată-reclamantă către societățile din Ungaria care au comunicat furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA atribuit de autoritățile fiscale din Ungaria, bunurile fiind predate către transportator, acesta atestând prin documentele de transport faptul că a efectuat transportul în statul membru.

Susținerile organelor fiscale în sensul că documentele întocmite pentru două transporturi intracomunitare de bunuri aferente facturilor nr. x, respectiv nr. x, ambele din 31.05.2010 nu îndeplinesc cerințele formale privind completarea facturii (nerespectare prevederi art. 155 alin. (5) lit. k) Codul fiscal) nu sunt de natură a înlătura dreptul la scutirea de TVA pentru livrări intracomunitare de bunuri, întrucât neîndeplinirea unei cerințe formale privind completarea facturii nu poate prevala fondului tranzacției, respectiv realității operațiunii de livrare intracomunitară de bunuri.

Sub acest aspect, se impune precizarea că jurisprudența CJUE relevă faptul că nerespectarea dispozițiilor care cuprind cerințe de formă ale drepturilor operatorilor intracomunitari nu poate conduce la pierderea dreptului, în speță, aplicarea scutirii de TVA. Astfel, în cauza C385/09 Nidera, CJUE a statuat că "principiul fundamental al neutralității TVA impune ca deducerea TVA aferentă intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile".

În ceea ce privește livrarea bunurilor expediate către societățile din Ungaria, Înalta Curte reține, în urma verificării documentelor de transport (CMR) că acestea sunt ștampilate de către beneficiar și de către transportator, au înscrise numerele de înmatriculare ale mijloacelor de transport, având atașate scrisori de notificare semnate și ștampilate de beneficiarul din Ungaria și transportator, cu confirmarea că beneficiarul a primit cantitatea de zahăr conform facturii, că aceasta a fost descărcată în depozitul său, fiind menționată data descărcării.

Susținerile recurentelor-pârâte în sensul că, în urma verificărilor încrucișate efectuate la societățile transportatoare din România s-a constatat că între acestea și operatorii maghiari E. și F. (beneficiare ale bunurilor livrate) nu ar exista relații economice, nu pot conduce la pierderea dreptului furnizorului de acordare a scutirii de TVA, de vreme ce documentele de transport poartă ștampila beneficiarului, iar autoritățile fiscale nu au dovedit că intimata-reclamantă în calitate de furnizor, ar fi participat cu intenție la o fraudă fiscală.

Această concluzie se impune din perspectiva jurisprudenței CJUE care a statuat că "articolul 138 alin. (1) din Directiva 2006/112 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca, în împrejurări precum cele în discuție în acțiunea principală, vânzătorului să i se refuze dreptul de a beneficia de scutirea unei livrări intracomunitare, cu condiția să se dovedească, în lumina unor elemente obiective, că acesta din urmă nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în materie de probă sau că știa ori ar fi trebuit să știe că operațiunea pe care a efectuat-o făcea parte dintr-o fraudă comisă de persoana care a achiziționat bunurile și că nu a luat toate măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a evita propria participare la această fraudă" (cauza C-273/11).

Aplicabile în speța de față sunt de asemenea dispozițiile pct. 2 din Hotărârea pronunțată în data de 27.09.2007 în cauza C-409/04 Teleos și alții de către C.E.J. care precizează că " Articolul 28c secțiunea A litera (a) primul paragraf din a șasea directivă 77/388, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/65, trebuie să fie interpretat în sensul că nu permite ca autoritățile competente din statul membru de livrare să oblige un furnizor, care a acționat cu bună-credință și a prezentat dovezi care justificau, la prima vedere, dreptul său la scutirea unei livrări intracomunitare de bunuri, să achite ulterior taxa pe valoarea adăugată pentru aceste bunuri, atunci când astfel de dovezi se dovedesc a fi false, fără să fie însă stabilită participarea furnizorului menționat la frauda fiscală, atât timp cât acesta din urmă a luat toate măsurile rezonabile aflate în puterea sa pentru a se asigura că livrarea intracomunitară pe care o efectuează nu îl determină să participe la o astfel de fraudă".

Având în vedere interpretarea normelor de drept comunitar stabilită de CJUE, Înalta Curte, în raport de situația de fapt fiscală, documentele justificative prezentate și normele legale incidente, reține că intimata-reclamantă a luat în mod rezonabil toate măsurile posibile pentru a se asigura că efectuează o livrare intracomunitară, încheind în acest sens un contract-cadru, cu emiterea de facturi fiscale care cuprind toate informațiile prevăzute de lege, inclusiv cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA atribuit celor doi cumpărători în statul membru, cu predarea bunurilor către societățile de transport, și întocmirea de scrisori de transport internațional, cu loc de livrare în statul membru Ungaria, având semnătura și ștampila furnizorului, transportatorului și cumpărătorului, a acționat cu bună-credință, nefiind făcută în sens contrar niciun fel de dovadă și, de asemenea, nefiind stabilită în niciun fel participarea acesteia la o eventuală fraudă fiscală.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței nr. 360 din 5 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.