Decizia nr. 943/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3317/2017 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017, emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 3317 din 26 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosar nr. x/2017, a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii invocată prin întâmpinare; a fost admisă cererea și s-a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 1935/26.06.2017 emisă de DGRFP Timișoara până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a acesteia înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a, sub nr. x/2017.

Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței și în rejudecare, respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată. 3.1. În motivarea recursului, s-au arătat următoarele: Recurenta a invocat faptul că sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. I. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, se arată că în mod nelegal a fost respinsă de prima instanță această excepție. Potrivit prevederilor art. 213 alin. (13) din C. proc. fisc. : "prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestație, în termen de 30 de zile la comunicare, la instanța de contencios administrativ competentă fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile". Așadar, textul articolului antecitat trimite la procedura reglementată de către legea contenciosului administrativ, instanța urmând a judeca cererea potrivit dispozițiilor de procedură cuprinse în legea care constituie dreptul comun în materie administrativă, motiv pentru care a invocat în fata primei instanțe excepția inadmisibilității cererii de suspendare formulată. Prima instanță a făcut confuzie între excepția inadmisibilității cererii de suspendare raportat la lipsa procedurii prealabile, pe de o parte și inadmisibilitatea cererii însăși, pe de altă parte, speța regăsindu-se în cea de a doua variantă. Întrucât optica legiuitorului cu privire la acest subiect este noua, competența instanței de contencios administrativ fiind introdusă prin noul C. proc. fisc. , în vigoare începând cu data de 01.01.2016, în practică și în doctrină au existat discuții cu privire la necesitatea formulării unei plângeri prealabile îndreptate împotriva deciziei de măsuri asigurătorii, anterior introducerii cererii la instanța judecătorească, având în vedere incidența legii contenciosului administrativ. În acest sens, legiuitorul a intervenit și, prin O.U.G. nr. 84/16.11.2016 a modificat textul art. 213 alin. (13) și a precizat, în mod neechivoc că, prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, cel interesat poate face contestație fără parcurgerea procedurii prealabile. Revenind la prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia suspendării efectelor actelor administrative, acesta prevede trei condiții, obligatorii, în vederea formulării unei cereri de suspendare a efectelor actelor administrative: cazul bine justificat; paguba iminentă; sesizarea autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare. Art. 15 din Legea contenciosului administrativ pe care se întemeiază acțiunea reclamantei face trimitere la an. 14 din lege. În condițiile în care legea specială, respectiv C. proc. fisc. , prevede că procedura reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu este obligatorie, potrivit principiului specialia generalibus derogant, rezultă că cererea de suspendare a efectelor deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu a fost reglementată de către legiuitor, motiv pentru care a apreciat că cererea este inadmisibilă. Pe fondul cererii de suspendare, se arată că suspendarea actelor juridice reprezintă operația juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și prezumția de veridicitate. De aici, principiul executării din oficiu - executio ex oficio, deci actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu. Tocmai de aceea, suspendarea actelor administrative apare ca o excepție. Recurenta a arătat că, în mod eronat, prima instanță a considerat că erau îndeplinite condițiile reglementate la art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Prima condiție care trebuie îndeplinită este aceea ca motivele suspendării să fie bine justificate, ceea ce înseamnă că ele trebuie să apară de la prima vedere ca fiind și să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalității actului administrativ contestat. Raportat la această condiție, se arată că în mod nejustificat prima instanță a apreciat-o ca fiind îndeplinită, motivat de faptul că instanța a constatat că decizia de măsuri asigurătorii contestată ar fi emisă de un organ fiscal necompetent, justificând această constatare prin raportare la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 207/2015, însă cu nesocotirea OPANAF nr. 2546/2016. Recurenta a arătat că în speță sunt incidente dispozițiile OPANAF nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, respectiv prev. art. 1 lit. c) din Anexa 1. Societatea B. SRL în insolvență, pentru ale cărui obligații fiscale restante a fost atrasă răspunderea fiscală a reclamantei se află în administrarea fiscală a recurentei, iar emiterea de către aceasta a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este potrivit competentelor sale legale. Referitor la încălcarea exigentelor imperative ale dispozițiilor art. 213 din C. proc. fisc. , precum și ale pct. 16 din OPANAF nr. 2546/2016, se arată că în sarcina reclamantei a fost emisă Decizia nr. 1932/26.06.2017 de angajare a răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (3) lit. b) și c) din Legea nr. 207/2015 pentru suma de 1.368.260 RON, sens în care a fost întocmit în condițiile legii referatul justificativ nr. x/26.06.2017 al dispunerii măsurilor asigurătorii, cu prezentarea motivelor necesității acestor măsuri. Instanța a invocat în considerentele hotărârii judecătorești un text de lege care nu este aplicabil în speță. Astfel, în speța de față sunt incidente dispozițiile Capitolului IV lit. A) pct. 57, 58, 65 din OPANAF nr. 2546/2016, iar nu pct. 16, cum eronat apreciază prima instanță. Având în vedere cuantumul foarte mare al obligațiilor fiscale pentru care s-a atras răspunderea solidară, respectiv suma de 1.368.260 RON, precum și reglementarea posibilității organului fiscal prevăzut la pct. 1 lit. c) anexa 1 din ordinul menționat mai sus, de a dispune măsuri asigurătorii, în mod justificat organul emitent a apreciat că există riscul unei eventuale sustrageri de la plata obligației, sens în care a aplicat această măsură preventivă, care însă nu presupun o executare silită propriu zisă. Această măsura asigurătorie va deveni executorie doar în situația în care și creanța fiscală devine executorie, respectiv decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 1932/26.06.2017, după epuizarea căilor legale de atac împotriva acesteia. În ceea ce privește condiția producerii unei pagube iminente, este necesar ca reclamanta să fie amenințată, prin executarea actului administrativ, cu o vătămare iminentă și deci ireparabilă, or împotriva reclamantei nu se va declanșa vreo executare silită. Totodată, faptul că din balanța de verificare a societății avută în vedere de instanța de fond rezultă un cuantum foarte mare al obligațiilor fiscale neachitate de către reclamantă la bugetul general consolidat, aceasta poate reflecta în mod special comportamentul fiscal neadecvat al acesteia de neplată a obligațiilor fiscale datorate, dar și comportamentul către creditori în general, ceea ce reprezintă un motiv în plus pentru a fi menținute efectele deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. De asemenea, aprecierea instanței că reclamanta nu dispune de fonduri pentru a achita obligațiile stabilite în sarcina sa nu este pertinentă, aceasta în condițiile în care este o măsură asigurătorie, iar nu executorie. În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 3.2. Apărările intimatei Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: În ceea ce privește susținerea că instanța în mod eronat ar fi apreciat că Decizia de instituire a măsurii asigurătorii este emisă de un organ necompetent, aplicând eronat normele Ordinului nr. 2546/2016, se arată că sediul societății se află pe raza municipiului București, astfel că din punct de vedere fiscal, societatea se află în administrarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2 București. În raport de normele art. 30 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, este imperios necesar a se reține că este competent de a emite acte administrativ fiscale care să producă efecte juridice organul fiscal reprezentat de Administrația Finanțelor Publice Sector 2, unde este luată în evidență societatea noastră, și nu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin - Serviciul Fiscal Orășenesc Oravița. Susținerile recurentei sunt nefondate, de asemenea, întrucât debitoarea SC B. SRL, ale cărei obligații fiscale restante au generat atragerea răspunderii solidare a intimatei, avea la data emiterii actelor contestate domiciliul fiscal în orașul Reșița, iar nu în orașul Oravița, așa încât, la o primă analiză, se poate reține că Decizia de instituire măsurilor asigurătorii nu a fost emisă de organul fiscal al debitoarei, cum pretinde recurenta. Înainte de data emiterii Deciziei contestate - respectiv în 26.06.2017 - debitoarea B. SRL a depus Declarația 050 de schimbare a sediului acesteia, din localitatea Oravița în localitatea Reșița, fapt ce a atras și modificarea competenței organului fiscal să administreze societatea debitoare. Astfel, organul competent să administreze societatea era AJFP Caraș-Severin și nu Serviciul Fiscal Orășenesc Oravița - organul emitent al deciziei contestate. De asemenea, anterior emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, în data de 19.05.2017 a fost eliberat certificatul de înregistrare fiscală, fiind menționat noul sediul al debitoarei din Reșița. În plus, Serviciul Fiscal Orășenesc Oravița a eliberat la data de 21.06.2017 - Certificatul de atestare fiscală din oficiu cu ocazia schimbării sediului la Reșița. Ca atare, la data emiterii Deciziei de instituire a măsurii asigurătorii (contestate pe calea prezentei) în sarcina SC A. de către Serviciul Fiscal Orășenesc Oravița, debitoarea SC B. SRL nu era administrată de Serviciul Fiscal Orășenesc Oravița, așa încât rezultă fără dubiu că Decizia instituirii măsurilor asigurătorii se impune a fi anulată, întrucât a fost emisă de un organ necompetent. Totodată, în reținerea cazului bine justificat, judecătorul fondului a reținut și faptul că această condiție este îndeplinită prin prisma faptului că, la o analiză sumară a Deciziei de instituire măsurilor asigurătorii, nu s-au putut reține motivele de fapt care au condus la instituirea acestei măsuri - aceasta nefiind motivată potrivit exigențelor art. 213 C. proc. fisc. coroborate cu pct. 16 din Ordinul nr. 2546/2016, respectiv nu au fost indicate împrejurările care justifică pericolul sustragerii intimatei de la executare. În ceea ce privește condiția pagubei iminente, se arată că, prin actele depuse la dosarul cauzei, respectiv balanța de verificare, statele de salarii depuse, adresele de înființare a popririi, a rezultat fără dubiu situația precară a societății, iar o eventuală executare ar crea un prejudiciu ireparabil. Suma stabilită în sarcina societății nu reprezintă o obligație fiscală a societății A., ci reprezintă în fapt o obligație a debitorului SC B. - însă pentru această obligație a fost atrasă răspunderea solidară, așa încât o asemenea obligație fiscală nu putea fi previzionată. Or, în lipsa unor resurse financiare pentru plata salariilor angajaților, plata carburantului, costurilor adiacente autovehiculelor de intervenție (costurile cu reviziile mașinilor de intervenție, costurile cu polițele RCA ale mașinilor de intervenție etc.), necesare pentru a asigura serviciile pază și intervenție, este evidentă iminența prejudiciului. De asemenea, trebuie reținut că lipsa resurselor necesare este datorată și faptului că orice sumă de bani care ar putea intra în contul său va fi indisponibilizată, având în vedere adresele de înființare a popririi asigurătorii emise în sarcina societății; prin indisponibilizarea resurselor bănești reprezentând contrapartida serviciilor prestate de societate se află în situația în care societatea este în imposibilitate de a își desfășura activitatea de pază și intervenție. S-a mai arătat că debitorul SC B. se află în procedura reorganizării judiciare - Dosar nr. x/2015 - Tribunalul Timiș, pârâta fiind înscrisă la masa credală a debitoarei - iar potrivit planului de reorganizare, aceasta își recuperează creanța fiscală potrivit planului aprobat de judecătorul sindic, așa încât bugetul statului nu este în niciun fel prejudiciat. Decizia de măsuri asigurătorii produce efecte juridice în sarcina societății, fiind indisponibilizate resursele bănești prin adresele de înființare a popririi asigurătorii; pe de alta parte, Decizia de măsuri asigurătorii a devenit executorie, având în vedere că a fost emis titlul de creanță - respectiv Decizia de atragere a răspunderii solidare - și a intervenit scadența obligațiilor de plată, așa încât măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii, potrivii 213 alin. (3) C. proc. fisc. De asemenea, în măsura în care va fi dispusă suspendarea executării deciziei, pe perioada suspendării executării, societatea ar fi obligată la plata accesoriilor (calculate de la data expirării termenelor de plată a acestor obligații și până la data achitării inclusiv), potrivit normelor fiscale speciale în materie, astfel încât bugetul de stat nu ar suferi vreun prejudiciu în cazul dispunerii suspendării. În drept, au fost invocate prev. art. 205 din C. proc. civ. 3.3. Răspunsul la întâmpinare Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși întâmpinarea a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față. Intimata-reclamantă a depus la dosar Note de ședință, prin care a arătat că prin Sentința civilă nr. 4398/17.11.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de SC A. împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017; sentința nu este definitivă, aceasta fiind atacată pe calea recursului, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2017, cu termen fixat în 20.10.2020.

Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă 5.1. Situația de fapt reținută de prima instanță În sarcina intimatei-reclamante a fost emisă Decizia nr. 1932/26.06.2017 de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 25 alin. (3) lit. b) și c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru suma de 1.368.260 RON, sens în care a fost întocmit în condițiile legii referatul justificativ nr. x/26.06.2017 al dispunerii măsurilor asigurătorii cu prezentarea motivelor necesității acestor măsuri, urmată de emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017, a cărei suspendare se solicită în cauza de față. Răspunderea solidară a reclamantei a fost angajată raportat la declararea stării de insolvență a SC B. SRL, iar prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată, organul fiscal, a reținut, în motivarea dispunerii măsurii asigurătorii următoarele: scopul urmărit de SC A. privind preluarea unui număr mare de angajați de la SC B. SRL, precum și a principalilor clienți ca pondere în activitate și sume facturate; amânări ale administratorului societății - C. - pentru consultarea dosarului de atragere a răspunderii solidare. 5.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă 5.2.1. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de suspendare Deși prima instanță a avut în vedere, în soluția de respingere a excepției inadmisibilității, împrejurarea că nu este necesară plângerea prealabilă, recurenta-pârâtă invocase inadmisibilitatea pe un alt temei, respectiv acela că nefiind cerută de art. 213 alin. (13) din C. proc. fisc. formalitatea plângerii prealabile pentru atacarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu era îndeplinită una din condițiile de la art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea. Or, raționamentul recurentei-pârâte nu poate fi validat; scutirea de a efectua plângere prealabilă prev. de art. 213 alin. (13) din C. proc. fisc. se aplică atât acțiunii în anulare, cât și cererii de suspendare. Ca urmare, norma specială amintită are prioritate față de norma generală (art. 7 din Legea nr. 554/2004), ceea ce înseamnă că, în cauza de față, condiția plângerii prealabile nu mai era necesară a fi verificată. Pe de altă parte, nu se poate concluziona în sensul că scutirea de plângere prealabilă echivalează cu eliminarea posibilității de a apela la suspendarea conform art. 14 din Legea contenciosului administrativ, o astfel de interpretare fiind scoasă din context și ignorând principiul conform căruia eliminarea accesului la o anumită cale procedurală trebuie să fie expres prevăzută de lege, neputând fi prezumată. Ca urmare, acest motiv de casare este nefondat. 5.2.2. În ceea ce privește motivele de casare pe fondul cererii de suspendare Prima instanță a reținut că era îndeplinită condiția cazului bine justificat, raportat la două argumente: - Decizia de măsuri asigurătorii contestată a fost emisă de un organ fiscal necompetent, în raport de normele art. 29 din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. , având în vedere că societatea reclamantă se afla în administrarea organului fiscal de pe raza sectorului 2 București - respectiv în competența Administrației Finanțelor Publice Sector 2 București și că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017 a fost emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara; - decizia nu este emisă și motivată potrivit exigențelor imperative ale dispozițiilor art. 213 din C. proc. fisc. și ale pct. 16. din Ordinul nr. 2546 din 5 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, nefiind reținute în cuprinsul acesteia aspecte care să denote pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul. În ceea ce privește paguba iminentă, s-a reținut de către prima instanță că iminența producerii pagubei rezultă din balanța de verificare a societății, din care reiese că reclamanta nu dispune de fonduri pentru a achita obligațiile stabilite în sarcina sa, acest aspect conducând la blocarea activității; organul fiscal - a inițiat măsurile specifice de punere în executare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, fiind emisă măsura popririi asigurătorii asupra conturilor societății A. deschise la unitățile bancare - D. și E.; prin indisponibilizarea resurselor bănești reprezentând contrapartida serviciilor prestate de societate clienților/beneficiarilor societății, reclamanta se află în situația de a nu-și putea desfășura activitatea. În ceea ce privește primul motiv reținut de prima instanță ca fiind creator de aparență a nelegalității deciziei atacate, referitor la necompetența organului fiscal, se constată că prin Sentința civilă nr. 4398/17.11.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosar nr. x/2017, având ca obiect acțiunea în anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017, a fost considerat nefondat acest motiv de nulitate al deciziei menționate. Astfel, judecătorul acțiunii în anulare a reținut că organele fiscale au făcut aplicarea Art. 1, Anexa 1 pct. 1 lit. c) din OPANAF nr. 2546/2016, potrivit căruia organul fiscal competent pentru dispunerea măsurilor asigurătorii este organul fiscal competent în administrarea debitorului, în cazul atragerii răspunderii solidare a persoanelor răspunzătoare care sunt în administrarea altor organe fiscale centrale; s-a avut în vedere faptul că SC B. SRL, în insolvență, pentru ale cărei obligații fiscale restante a fost atrasă răspunderea fiscală a reclamantei, se află în administrarea fiscală a AJFP Caraș-Severin. Astfel, față de modul de soluționare în primă instanță a acțiunii în anulare, nu se poate reține că subzistă aparența de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii pe aspectul necompetenței organului fiscal. În ceea ce privește aspectul nemotivării deciziei, Înalta Curte constată că în mod corect a invocat recurenta faptul că în speța de față sunt incidente dispozițiile Capitolului IV lit. A) pct. 57, 58, 65 din OPANAF nr. 2546/2016 referitoare la instituirea măsurilor asigurătorii de organul fiscal competent altul decât organul de control (respectiv, de către organul fiscal competent în administrarea debitorului), iar nu pct. 16 care se referea la măsurile asigurătorii dispuse de organul de control, definit la pct. 1 ca fiind "organ de control competent, potrivit legii, al Direcției generale antifraudă fiscală, Direcției Generale a Vămilor, Direcției generale control venituri persoane fizice, Direcției generale de administrare a marilor contribuabili, direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice și organelor fiscale subordonate acestora". Dincolo de această aplicare greșită, se mai constată faptul că prin Sentința civilă nr. 4398/17.11.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosar nr. x/2017, având ca obiect acțiunea în anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017, s-a reținut că autoritatea fiscală a dezvoltat într-o măsură suficientă în actele contestate elementele avute în vedere, pentru ca, din punct de vedere al elementelor obiective, faptele să justifice instituirea măsurilor asigurătorii. În ceea ce privește susținerea lipsei probării existenței condițiilor imperative cerute de lege pentru instituirea măsurilor asigurătorii, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, prin aceeași sentință s-a reținut că, din cuprinsul deciziilor rezultă în mod evident motivele pentru care inspectorii fiscali au apreciat că există acest pericol (preluarea de către reclamantă a unui număr mare de angajați de la SC B. SRL, a principalilor clienți cu pondere în activitate și sume facturate, acțiuni precedate solicitării de deschidere a procedurii de insolvență a SC B. SRL, amânările succesive solicitate de asociatul unic a SC A. SRL, pentru consultarea dosarului de atragere a răspunderii solidare). Ca urmare, față de modul de soluționare în primă instanță a acțiunii în anulare, nu se poate reține că subzistă aparența de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii pe aspectul nemotivării deciziei. Deși Înalta Curte reține neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, va proceda și la analizarea condiției pagubei iminente. Astfel, se constată că împrejurările legate de existența altor obligații fiscale ale intimatei nu pot duce la considerarea ca fiind îndeplinită a acestei condiții; de asemenea, faptul că la acel moment al emiterii deciziei intimata nu ar dispune de fonduri bănești pentru a achita obligațiile stabilite în sarcina sa nu este pertinentă, în condițiile în care este o măsură asigurătorie, iar nu executorie, constând în indisponibilizarea sumelor, iar nu executarea lor efectivă. Ca urmare, nefiind îndeplinite nici condiția cazului bine justificat, nici condiția pagubei iminente, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-pârâtă este fondat, impunându-se casarea sentinței cu respingerea cererii de suspendare ca nefondate. 4.3. Temeiul procesual al soluției date recursului În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge cererea de suspendare ca nefondată.