ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4005/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La 14 mai 2009, reclamantul A. a contestat hotărârea nr. 9 dată de Municipiul București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - la 14 mai 2009, solicitând instanței - în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București - anularea acestei hotărâri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru imobilul supus exproprierii situat în Șos. x, (construcție în suprafață de 19,42 m.p. și teren aferent de 34,8 m.p.) și obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 150.000 euro, în favoarea reclamantului, 200.000 euro, în favoarea S.C. B. S.R.L., 30.000 euro pentru spațiul comercial din imobilul situat în Șos. x, 50.000 euro pentru "preluarea forțată" a dreptului de proprietate și daune morale în sumă de 50.000 euro, pentru "suferințele psihice" la care a fost supus urmare unei proceduri de negociere nelegale, în care i-au fost oferite sume derizorii în schimbul proprietății ce urma să fie expropriată.

Învestit în primă instanță, Tribunalul Constanța, secția Civilă, prin Sentința nr. 132 din 4 februarie 2016, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a prescripției dreptului material la acțiune.

A admis în parte acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 208.962 RON reprezentând valoarea imobilului expropriat, compus din construcție-spațiu comercial, în suprafață de 19,42 m.p. și teren de 34,80 m.p.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a contestat chiar măsura exproprierii, alături de alți proprietari, cauza formând obiectul dosarului nr. x/2009, soluționat în mod irevocabil (prin respingerea acțiunii) prin Decizia civilă nr. 107 din 14 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, însă nici în acest litigiu S.C. B. S.R.L. nu a fost reclamantă alături de A., acționar în cadrul societății comerciale.

Mai reține tribunalul că societatea comercială B. S.R.L. are personalitate juridică și patrimoniu propriu, iar pretinsele prejudicii se produc și se nasc direct în patrimoniul acesteia, iar reclamantul poate beneficia de acesta numai în condițiile Legii nr. 31/1991, când societatea comercială nu mai ființează.

Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (forma la data sesizării instanței) "În lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerțului."

Concluzionând, tribunalul a apreciat că S.C. B. S.R.L. trebuia să participe la procedurile legale privind exproprierea, în nume propriu.

În ceea ce privește cererea de intervenție formulată în interes propriu de aceasta, tribunalul, prin încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2013, a respins-o ca inadmisibilă, în principiu, apreciind că aceasta este de fapt o cerere de extindere a cadrului procesual și o solicitare de introducere în cauză în calitate de reclamant, cu nesocotirea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Or, în raport cu procedura administrativă prealabilă și obligatorie prevăzută de Legea nr. 198/2004 rezultă că are calitatea de persoană îndreptățită la reparații ca urmare a exproprierii, doar proprietarul, respectiv reclamantul A..

Cât privește bunurile mobile și prejudiciul moral, s-a învederat că măsura exproprierii sub aspectul legalității ei și, pe cale de consecință, a trecerii dreptului din proprietatea reclamantului în proprietatea statului, a făcut obiectul unui litigiu separat, acțiunea fiind respinsă în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 107 din 14 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2009, fiind fără echivoc că nu se poate reține în cauză "violarea dreptului de proprietate" aparținând reclamantului printr-o măsură luată "abuziv", susținerile acestuia fiind simple alegații, fără niciun suport în materialul probatoriu aflat la dosar.

De asemenea, fără niciun suport probatoriu au fost privite și afirmațiile privind distrugerea bunurilor aparținând reclamantului, acesta neadministrând nicio probă din care să rezulte existența în patrimoniul său a pretinselor bunuri sau distrugerea acestora prin fapta expropriatorului, și nici, privind funcționarea societății comerciale, a profiturilor realizate de aceasta și pierdute urmare a exproprierii, după cum simple alegații s-au dovedit a fi susținerile că reclamantul a fost lipsit de utilități în mod nelegal urmare exproprierii, fapte de natură a produce reclamantului atât un prejudiciu material cât și moral.

S-a mai reținut că începând cu data de 2 martie 2009 activitatea S.C. B. S.R.L. a fost suspendată conform mențiunilor încheierii nr. 15215 din 2 martie 2009 a judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului, deci cu mult înainte de evacuarea reclamantului, respectiv 23 octombrie 2009.

Spațiul comercial din sos. x a fost închiriat către S.C. C. S.R.L. în perioada 10 octombrie 2006 - 10 octombrie 2009, dar la data demolării imobilului, respectiv noiembrie 2009 contractul nu mai era în vigoare, chiriașul părăsind spațiul, în luna august 2009.

Or, se arată, imperativul stabilirii unei juste despăgubiri, care răspunde cerinței statuate prin art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, exclude acordarea unor despăgubiri care nu își găsesc corespondentul în realitate, supraevaluate, caracterul acestora urmând a fi just, echitabil și în concordanță cu probele administrate, adică să exprime valoarea reală a bunului expropriat.

Cu privire la condiția ca despăgubirea pentru expropriere să fie justă la momentul stabilirii cuantumului acesteia prin hotărâre judecătorească, instanța este obligată să respecte normele juridice cuprinse în 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia."

Tribunalul a apreciat totodată că despăgubirea stabilită prin expertiză este echitabilă și suficientă pentru repararea și acoperirea întregului prejudiciu suferit de reclamant, chiar și având în vedere pretinsul prejudiciu legat de funcționarea societății comerciale.

În ce privește jurisprudența europeană invocată, s-a apreciat că prin soluția antamată, tribunalul respectă și exigențele acesteia referitoare la despăgubirea echitabilă care se cuvine în situația lipsirii de proprietate prin expropriere, cât și protecția garantată de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, având în vedere că în jurisprudența sa Curtea Europeană a învederat că statele membre pot adopta o legislație prin care să stabilească cuantumul despăgubirii, chiar sub valoarea reală a imobilului expropriat, dacă măsura exproprierii este legală, urmărește realizarea unui scop de utilitate publică și este consecința unor reforme economice sau sociale (paragraful 15 din cauza Granitul contra României, hotărârea din 24 aprilie 2012). În sensul că nu se poate aplica principiul restituirii în întregime a valorii bunului expropriat, instanța de fond a invocat jurisprudența Curții Europene, respectiv cauza Papamichalopoulos și alții c. Greciei (31 octombrie 1995), cauza Scordino c. Italiei (w. 3 6813/97, § 249), și cauza Kozacioglu c. Turciei (nr. 2334 din 3 din 19 februarie 2009).

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de intervenientul în nume propriu S.C. B. S.R.L., a fost respins de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1097/A din 28 noiembrie 2017.

Prin aceeași hotărâre, au fost admise apelurile formulate de reclamantul A., pârâtul Municipiul București, prin Primar General și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

A fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că, urmare admiterii acțiunii, a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului A., la suma de 153.777 RON.

A fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata către reclamant a dobânzii legale calculată la suma menționată, cu începere de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă.

Au fost păstrate dispozițiile sentinței privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active și a prescripției dreptului material la acțiune.

A fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata către reclamant a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar, a reținut în esență că prin contractul invocat, reclamantul A. a închiriat societății C. S.R.L. imobilul situat în București, str. x, termenul de închiriere fiind de 3 ani, cu începere de la 10 octombrie 2006 până la data de 10 octombrie 2009.

Termenul contractual a expirat anterior evacuării, produsă la data de 23 octombrie 2009 și demolării imobilului, care s-a realizat în luna noiembrie 2009.

Apelantul reclamant nu a făcut dovada rezilierii contractului de închiriere prin modalitățile prevăzute de lege, anterior expirării termenului contractual.

Întrucât la data evacuării și a demolării imobilului contractul de închiriere era încetat ca urmare a expirării termenului contractual, reclamantul nu poate pretinde existența unui prejudiciu în legătură cu contractul în discuție, cauzat de faptul exproprierii.

Critica apelantului reclamant referitoare la acordarea de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat urmare suspendării forțate a activității firmei S.C. B. S.R.L. nu a fost primită, reținându-se că această solicitare nu a făcut obiectul cererii reclamantului A., ci a fost formulată prin cererea de intervenție în interes propriu.

Or, numai în măsura în care cererea de intervenție ar fi fost admisă în principiu s-ar fi pus problema soluționării pe fond a pretențiilor formulate pe calea acesteia de către titularul cererii.

O asemenea analiză, se reține, excede însă limitelor judecății ce se poate realiza în apelul declarat de către reclamant, câtă vreme pretenția respectivă nu a fost formulată de acesta, prin cererea de chemare în judecată.

Cât privește critica referitoare la acordarea de despăgubiri pentru contravaloarea bunurilor mobile, aflate în spațiul comercial, precum și în sediul firmei reclamantului, s-a arătat că analiza nu poate privi decât imobilul expropriat ce face obiectul prezentului litigiu, situat la nr. 50, nu și spațiul comercial aflat la nr. 52.

Din această perspectivă, instanța de apel a constatat că reclamantul nu a indicat în concret care au fost bunurile ce s-au aflat în imobil la momentul exproprierii și nu a făcut dovada existenței acestora respectiv a distrugerii lor de către expropriator.

Critica referitoare la acordarea daunelor morale, care au fost solicitate de reclamant pentru suferințele psihice suferite ca urmare a faptului că a fost supus unei proceduri de negociere nelegale, pentru violarea dreptului de proprietate și pentru acțiunea neanunțată de demolare și de distrugere a bunurilor mobile a fost apreciată, de asemenea, ca nefondată.

Măsura exproprierii, se reține, a fost una legală, aspect constatat cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 1398 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a,rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 107 din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins acțiunea reclamantului privind anularea Hotărârii nr. 9 din 6 aprilie 2009 dată de Municipiul București - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004.

Prin urmare, nu s-a reținut în sarcina pârâtului săvârșirea unei fapte ilicite care să antreneze răspunderea delictuală, pentru prejudicii de ordin afectiv cauzate prin faptul exproprierii.

Faptul distrugerii bunurilor mobile din imobil nu a fost dovedit, iar acțiunea de demolare, care a intervenit oricum după trei luni de la data consemnării despăgubirilor când s-a produs transferul de proprietate, era o consecință firească a măsurii exproprierii adoptate printr-o hotărâre a cărei legalitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească.

În schimb, instanța de control judiciar, a constatat ca fiind întemeiată critica formulată de reclamant referitoare la acordarea dobânzii legale pentru sumele solicitate prin acțiune, cerere asupra căreia tribunalul nu s-a pronunțat.

Contrar susținerilor intimatului pârât, se arată, reclamantul a formulat o asemenea cerere, în cadrul precizării care se regăsește la dosar tribunal, astfel că solicitarea nu are natura unei cereri noi formulate direct în apel.

Cererea a fost apreciată ca întemeiată, față de dispozițiile art. 1535 alin. (1) noul C. civ., potrivit cu care " în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți, sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu."

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termen legal, reclamantul A. și intervenienta S.C. B. S.R.L. care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 potrivit cărora plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de către orice persoană care justifică un interes legitim, considerând eronat că interesul legitim nu poate fi raportat decât la un drept de proprietate sau un alt drept real asupra imobilului expropriat.

Or, se arată, legiuitorul nu a prevăzut o asemenea condiție suplimentară, instanța adăugând la lege.

În speță, interesul legitim al S.C. B. S.R.L., derivă din faptul că aceasta își avea sediul și funcționa în mod legal în imobilul expropriat.

Tot astfel, se arată, Legea nr. 198/2004 nu interzice persoanelor care nu au formulat cerere conform art. 5, să solicite aceste despăgubiri.

- au fost încălcate și aplicate greșit prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că nu a fost luată în considerare, la stabilirea despăgubirilor și daunelor aduse proprietarului, împrejurarea că imobilul a fost modificat, consolidat și îmbunătățit iar, până la momentul demarării lucrărilor de construire a pasajului, respectiv până la momentul exproprierii, în imobil a funcționat un magazin mixt.

Cum, imobilul se află în zona urbanistică A, la șoseaua x, evaluarea acestuia ar fi trebuit să se facă pe întreg spațiul comercial, astfel cum acesta a fost reamenajat conform autorizației de construire, luându-se în considerare și spațiile de depozitare.

- despăgubirea stabilită de instanța de control judiciar, nu include beneficiul nerealizat constând în contravaloarea chiriilor, motivat de faptul că, la data exproprierii, contractul de închiriere era deja reziliat.

Se arată că prealabil emiterii hotărârii de expropriere, datorită opririi "nelegale" a circulației pe Șos. x, contractul de închiriere avut de reclamant cu S.C. C. S.R.L., cu privire la imobilul expropriat, a fost reziliat, în august 2009.

Or, faptul că imobilul a fost demolat mai târziu nu are relevanță, întrucât societatea locatară nu își putea prelungi actele de funcționare și a fost obligată să înceteze contractul, prejudiciindu-l pe reclamant cu contravaloarea chiriilor lunare pe care le-ar fi putut obține până în prezent.

- dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, au fost greșit aplicate și în ceea ce privește acordarea dobânzii legale pentru sumele solicitate.

Astfel, prin hotărârea atacată, instanța a obligat pârâta la plata dobânzii legale calculată la despăgubirea acordată, cu începere de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă.

Or, dobânda legală se calculează și se acordă de la data transferului dreptului de proprietate, respectiv de la momentul exproprierii, întrucât, conform art. 44 alin. (3) din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., plata despăgubirii trebuie să se realizeze anterior transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Imobilul în litigiu, situat în București, Șos. x,, compus din teren în suprafață de 34,80 m.p. și construcție de 19,42 m.p. a fost expropriat în scopul executării lucrării de utilitate publică afectate proiectului "Pasaj rutier denivelat superior Basarab", prin hotărârea atacată despăgubirea aferentă exproprierii fiind stabilită la suma de 152.955 RON și consemnată de expropriator pe numele titularului dreptului de proprietate, în acord cu prevederile art. 8 al Legii nr. 198/2004.

Ulterior, prima instanță a stabilit că despăgubirea cuvenită celui în cauză este de 208.962 RON, modificarea acestei hotărâri de către instanța de control judiciar fiind criticată de reclamant și sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 26 al Legii nr. 33/1994.

Legea prevede care sunt criteriile în raport cu care instanțele au a stabili cuantumul despăgubirii în caz de expropriere.

Anume, dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd că "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia".

Sintagma "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială" definește prețul de piață, anume prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr. 152 din 3 martie 2015, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 "privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale", în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, raportat la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 "privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică".

Din dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale, rezultă cele două aspecte esențiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experții desemnați de către instanța de judecată, respectiv prețul de piață al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate în perioada relevantă și, eventual, din oferte de tranzacționare, iar în al doilea rând, momentul de referință al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

În consecință, cât timp legiuitorul a reglementat criterii de evaluare a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor expropriate, iar curtea de apel,astfel cum se constată, a aplicat și respectat aceste criterii, stabilind o despăgubire proporțională, ca urmare a măsurii exproprierii suportată de reclamant, hotărârea astfel pronunțată satisface, în opinia Înaltei Curți, exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale legislației interne și nu poate reprezenta o încălcare a normelor naționale sau convenționale.

Astfel, indiferent de categoria de folosință a nemișcătorului - intravilan sau extravilan - evaluarea trebuie să se raporteze la imobile amplasate în aceeași zonă de utilități ca cel expropriat și la prețul de tranzacționare al imobilului, astfel cum acesta a fost consemnat în contracte de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică.

În legătură cu modalitatea de calcul a despăgubirilor, prin mai multe decizii de speță, instanța supremă a statuat că "prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele", are semnificația de preț plătit efectiv, el neputând fi raportat la ofertele agențiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunțurile de mică publicitate sau de pe internet.

S-a admis că, experții pot apela și "la alte elemente" decât prețul de vânzare, doar în ipoteza în care nu s-au identificat contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile situate în aceeași zonă, cu cel expropriat.

Se constată că, pe baza probatoriului administrat în cauză, instanța de control judiciar a ținut cont de valoarea "de piață" a imobilului expropriat, de îmbunătățirile aduse, luând în calcul potrivit actelor existente la dosar, toate elementele care alcătuiesc cuantumul despăgubirii.

Cât privește alte prejudicii ce i-ar fi fost create reclamantului prin faptul exproprierii (cum ar fi dispariția unor bunuri mobile, ce s-ar fi aflat la sediul societății B. S.R.L.) este de observat că nu au fost depuse niciun fel de dovezi cu privire la aceste susțineri, în legătură cu care, la dosar, există doar un înscris în care sunt enumerate anumite bunuri, înscris ce nu poate face dovada unui drept de proprietate.

Or, potrivit regulii "probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat", recurentul-reclamant avea sarcina de a proba ceea ce afirmă, dovezi ce în cauză nu s-au produs.

Cum, procesul civil este un proces al intereselor private, revine celui care face o cerere să-și probeze pretențiile, instanța neputând suplini această obligație, în virtutea rolului său activ.

Nu în ultimul rând, din extrasul de pe portalul Registrului Comerțului, aflat la dosar, reiese că societatea B. S.R.L., nu avea autorizată, la sediul social din Șos. x, activitate proprie de birou, în acest spațiu nefăcându-se dovada existenței vreunor bunuri mobile.

Privite ca nefondate, în condițiile în care nu au fost susținute de niciun fel de dovezi, sunt și afirmațiile vizând neluarea în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, a spațiilor de depozitare aparținând societății B. S.R.L., al cărei punct de lucru se afla la adresa din Șos. x, iar nu în imobilul ce face obiectul acestei cauze.

Așa cum corect s-a reținut, în legătură cu exproprierea imobilului de la nr. 52 (unde funcționa un restaurant tip fast food) reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată distinctă, ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 1053 din 15 iunie 2017, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cât privește critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 198/2004, se reține că S.C. B. S.R.L., nu este o societate îndreptățită la despăgubiri, în înțelesul alin. (1) teza 2 din textul enunțat și nici al dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât nu justifică un interes legitim, interes ce nu ar putea fi raportat decât la un drept de proprietate sau un alt drept real asupra imobilului.

Or, societatea titulară a cererii de intervenție nu deține niciun drept real cu privire la imobilul expropriat, care se regăsea, la data preluării, în proprietatea reclamantului A..

De altfel, așa cum rezultă din extrasul de pe portalul Registrului Comerțului aflat la dosarul cauzei, S.C. B. S.R.L., avea activitatea suspendată la data exproprierii, pe o perioadă de 3 ani, începând cu 2 martie 2009, ulterior suspendării contractul avut cu proprietarul spațiului fiind reziliat.

În consecință, atâta vreme cât recurenta intervenientă, nu a fost parte în raportul de expropriere, nu se poate considera persoană îndreptățită, în înțelesul art. 9 alin. (2) din lege și deci, nu poate pretinde plata de despăgubiri de la expropriator.

Nefondată este și critica vizând neincluderea în cuantumul despăgubirilor a "beneficiului nerealizat" constând în contravaloarea chiriilor pe care reclamantul ar fi fost îndreptățit să le încaseze, în condițiile în care la data exproprierii (respectiv a evacuării și ulterior a demolării imobilului) contractul de închiriere în discuție încetase ca urmare a expirării termenului contractual, iar nu prin alte modalități prevăzute de lege.

Corect a fost soluționată și cererea reclamantului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru "beneficiul nerealizat" ca urmare a suspendării forțate a activității S.C. B. S.R.L., observându-se că solicitarea a fost formulată pe calea cererii de intervenție în interes propriu (cerere care nu a fost admisă în principiu) iar nu prin demersul judiciar inițiat de cel în cauză.

Se privește ca nefondată și critica vizând data de la care ar trebui să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, raportat la despăgubirea acordată, dată care este, în opinia recurentului, cea de la momentul exproprierii, deci anterioară transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul acestei proceduri.

Astfel, dispozițiile art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 prevăd că în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflați în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii.

Textul invocat, se referă punctual la plata despăgubirii acordate persoanei expropriate, iar nu la dobânda legală.

Or, în lipsa unui text special cu privire la această chestiune se aplică norma de drept comun, potrivit căreia orice sumă de bani este purtătoare de dobânzi.

Cum, creanța a devenit certă și exigibilă, la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv data soluționării apelului, în mod corect instanța de control judiciar a stabilit că de la acest moment încep să curgă dobânzile, stabilind în sarcina pârâtului această obligație de plată ca echivalent al prețului ce trebuie plătit reclamantului pentru neutilizarea sumei ce i se datorează, ca efect al lipsirii de proprietate.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. și de intervenienta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 1097/A din data de 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM