ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 959/2019

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, revizuenta A. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 1311 din 28 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017 solicitând schimbarea deciziei și admiterea contestației Hotărârii Plenului CSM nr. 1090/26.10.2017, așa cum este formulată, dispunând anularea hotărârii și obligarea intimatului CSM să emită o hotărâre prin care să admită cererea subsemnatei de eliberare din funcția de procuror și de numire în funcția de judecător la Judecătoria Pitești, Judecătoria Costești, Judecătoria Curtea de Argeș, Judecătoria Câmpulung, Judecătoria Brezoi, Judecătoria Răcari sau Judecătoria Ploiești, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:

În fapt a susținut că prin contestația formulată împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 1090/26.10.2017, a invocat greșita aplicare a criteriilor art. 23 alin. (1

1

) din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006.

A susținut că, deși art. 23 din Regulament nu instituie o valoare predefinită a acestor criterii, modul de formulare și de localizare în textul legal conduce la concluzia unei ierarhizări, fiind evidentă împărțirea criteriilor în două categorii: volumul de activitate și vechimea persoanei.

În ceea ce privește criteriul privind volumul de activitate, a apreciat că cele 3 criterii, trebuie aplicat unitar, rezultând că nu există o preferință între ele. Referitor la criteriul privind vechimea persoanei a considerat că există o preferință de aplicare, trebuind avută în vedere în principal vechimea în funcție, în subsidiar vechimea la instanță/parchet și în terțiar vechimea în grad.

Prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1090/26.10.2017, s-a reținut ca revizuenta are "cea mai mică vechime în funcție", fiind aplicat cu prioritate criteriul vechimii în funcție și în subsidiar criteriul volumului de activitate, contrar ierarhizării făcute de textul din Regulament.

A susținut revizuent că prin Decizia nr. 1311/28.03.2018, Înalta Curte de Casație și justiție a respins contestația, reținând că art. 23 alin. (1) din Regulament nu instituie o ordine de preferință de ierarhizare a criteriilor reglementare în raport cu care se apreciază oportunitatea cererilor de numire a procurorilor în funcția de judecător", iar "(...) în aceste condiții analiza comparativă a celor două cereri prin prisma criteriului vechimii în funcție, cu consecința aprecierii ca prioritară a cererii intimatului B., nu poate fi apreciată ca fiind discreționară (...)".

Totodată s-a arătat că prin Decizia nr. 1311/28.03.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația subsemnatei, reținând că CSM a avut în vedere "faptul că trei procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești au formulat cereri de numire în funcția de judecător", "considerându-se oportună admiterea unei singure solicitări".

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data de 28.03.2018 - data pronunțării deciziei atacate, respectiv "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată".

A invocat revizuenta Decizia nr. 45/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind dezlegarea unor chestiuni prealabile privind problemele decurgând din aplicarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în care s-a reținut că "Dispozițiile legale nu pun nicio condiție referitoare la "încălcarea principiului priorității dreptului comunitar", astfel că, în principiu, orice încălcare este de natură să constituie motiv de revizuire".

A apreciat petenta că pentru admiterea cererii de revizuire prevăzute la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este necesară îndeplinirea unei singure condiții: încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.

În susținerea motivelor de revizuire s-a arătat că Hotărârea atacată nu cuprinde o minimă motivare cu privire la argumentul esențial invocat - privind ierarhizarea criteriilor prevăzute de art. 23 alin. (1

1

) din Regulament, încălcându-se dispozițiile art. art. 49 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, potrivit cărora interpretarea textului ar fi impus următoarele concluzii:

- criteriul privind volumul de activitate are prioritate față de criteriul privind vechimea;

- între cele 3 criterii privind volumul de activitate nu există o prioritate;

- cele 3 criterii privind vechimea sunt ierarhizate în funcție de ordinea în text.

În ceea ce privește lipsa motivării a fost invocate argumente doctrinare, precum și Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - Cauza Albina c. România, 28.04.2005, Cererea 57808/00, prin care s-a reamintit că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor; întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80 și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, paragraful 59f.

Având în vedere că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care instanța a reținut, contrar susținerilor subsemnatei, că dispozițiile art. 23 alin. (1

1

) din Regulament nu prevăd criterii ierarhizate și că admiterea a două cereri ar afecta activitatea instituției, a solicitat revizuenta să se constate că este încălcat art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și, prin aceasta, principiul priorității dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.

În ceea ce privește încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie a fost de asemenea invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căreia dreptul la viață privată include și dreptul la o activitate și carieră profesională (hotărârea Mateescu c. România, 14.01.2014, cererea 1944/10). De asemenea, în cauza Bigaeva c. Grecia, 28.05.2009, cererea 26713/05, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include și dreptul de acces la diferite profesii, precum aceea de avocat.

S-a reținut că "viața privată" este o noțiune largă, ce nu se pretează unei definiții exhaustive (Sidabras et Dziautas c. Lituania, cererile 55480/00 și 59330/0.0, parag. 43), că nu există nicio rațiune să se considere că "viața privată" ar exclude activitățile profesionale.

Or, respingerea cererii revizuentei nr. 18823/DRUO/2017, prin care, invocând motive de ordin profesional, în baza art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a solicitat eliberarea din funcția de procuror și de numire în funcția de judecător la Judecătoria Pitești, Judecătoria Costești, Judecătoria Curtea de Argeș, Judecătoria Câmpulung, Judecătoria Brezoi, Judecătoria Răcari sau Judecătoria Ploiești, a fost apreciată ca fiind o ingerință în dreptul la viață privată, garantat de art. 7 din Cartă și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai arătat revizuenta că o asemenea ingerință nu a fost justificată, în primul rând, întrucât criteriul proporționalității nu este respectat, deoarece nici prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1090/26.10.2017, nici prin Decizia civilă nr. 1311/28.03.2018 nu au fost invocate argumente coerente.

Totodată nu s-a arătat de ce anume admiterea a două cereri nu ar fi "oportună", deși exista avizul favorabil al instituției, iar două persoane funcționau peste schemă. Nu s-a arătat de ce anume criteriile prevăzute de art. 23 alin. (1

1

) din Regulament ar putea fi interpretate discreționar, într-o ordine stabilită de CSM.

De asemenea, s-a arătat că ingerința este nejustificată, deoarece nu este prevăzută de o lege clară și previzibilă textul art. 23 alin. (1

1

) din Regulament neîndeplinind condițiile de claritate și previzibilitate, lăsând la latitudinea Plenului CSM alegerea criteriului pe care îl aplică prioritar.

În aceste condiții, de vreme ce ingerința în exercitarea dreptului revizuentei la viață privată nu este prevăzut de o lege previzibilă și nici nu îndeplinește criteriul proporționalității, a considerat că rezultă evident că a fost încălcat art. 7 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și, prin aceasta, principiul priorității dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Conform art. 513 alin. (3) noul C. proc. civ., a solicitat să se constatate admisibilitatea cererii de revizuire și să se dispună schimbarea Deciziei nr. 1311/28.03.2018 și admiterea contestației Hotărârii Plenului CSM nr. 1090/26.10.2017, așa cum este formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1311 din 28 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017 au fost respinse, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a lipsei de interes, în formularea contestației împotriva Hotărârii nr. 1070/26.10.2017, invocate de intimatul B.

S-a respins, ca nefondată, contestația formulată de A. împotriva Hotărârilor nr. 1070 și nr. 1090 din 26 octombrie 2017 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Pentru a pronunța această soluție s-a arătat că art. 23 alin. (1

1

) din Hotărârea CSM nr. 193/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror precum și a procurorilor în funcția de judecător astfel cum a fost modificat și completat prin Hotărârea CSM nr. 355/26.05.2011, instituie o serie de criterii privind numirea în funcția de judecător.

S-a reținut că adoptarea hotărârii secției pentru Judecători privind îndeplinirea condițiilor legale pentru numirea în funcția de judecător nu creează în mod automat un drept la numire și nu conduce de plano la admiterea cererii de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în acest caz contestatoarea având doar o vocație și nu un drept efectiv cu privire la numirea în altă funcție, reprezentând atributul exclusiv al intimatului CSM în a lua măsurile ce se impun pentru ocuparea posturilor vacante, raportat la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, stabilitatea în sistem precum și parcurgerea etapelor de formare, perfecționare, promovare, numire a procurorilor în funcția de judecător și a judecătorilor în funcția de procuror, fără să se poată susține excesul de putere în adoptarea unei hotărâri.

Totodată, s-a reținut faptul că art. 23 alin. (1

1

) din Regulament enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere la soluționarea cererilor de numire în funcția de judecător, fără a institui o ordine de preferință sau o pondere a acestora, în acest sens fiind și jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În cauză, urmare a examinării acestor criterii, s-a ajuns la concluzia respingerii cererii formulate de contestatoare, justificat de necesitatea asigurării bunei funcționări a unității de parchet la care funcționează, vechimea în funcție mai mică decât cea a intimatului B., considerându-se oportună admiterea unei singure solicitări, respectiv a celui cu vechime în funcție mai mare - 7 ani și 11 luni.

În examinarea criticilor privind oportunitatea soluției administrative, Înalta Curte a reținut principiul proporționalității măsurilor individuale dispuse de autoritățile publice și interesul public pe care acestea au misiunea de a-l aduce la îndeplinire, astfel că aprecierea ca prioritară a cererii intimatului B. nu a fost constatată ca fiind discreționară.

Examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac prin prisma prevederilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte reține următoarele:

Asupra excepției tardivității cererii de revizuire excepție invocată de intimatul CSM prin întâmpinare, Curtea o apreciază pentru următoarele motive ca neîntemeiată urmând a o respinge ca atare.

Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună și începe să curgă de la data comunicării Deciziei nr. 1311/28.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2017, ca hotărâre supusă revizuirii.

Din actele dosarului rezultă că Decizia nr. 1311/2018 a fost comunicată revizuentei la data de 17.09.2018 și a fost depusă la data de 15 octombrie 2018 conform dovezii de comunicare (plic) aflată la dosar revizuire.

În raport de cele constatate cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este formulată în termen excepția tardivității urmând a fi respinsă.

Analizând cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 2 alin. (12) din Legea nr. 554/2004 Curtea o apreciază pe următoarele considerente ca nefondată, admisibilitatea nefiind o veritabilă excepție în raport de dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. față de motivul de revizuire invocat.

Conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "constituie motiv de revizuire care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ. pronunțarea hotărârilor definitive și irevocabile prin încălcarea priorității dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Cazul de revizuire reglementat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost acceptat ca ultim remediu intern menit că asigure prioritatea aplicării reglementărilor cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene în lumina jurisprudenței jurisdicțiilor Uniunii Europene. În sens larg atât a jurisprudenței și principiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în măsura în care această jurisprudență are legătură cu litigiul soluționat definitiv de instanța națională.

Cererea de revizuire formulată în prezenta cauză întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin care se invocă încălcarea priorității dreptului comunitar de către instanță prin pronunțarea Deciziei nr. 1311/28.03.2018 privește în concret pretinsa încălcare a principiilor și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului respectiv a dispozițiilor art. 47 și 7 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege", iar conform art. 7 din Cartă, "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor".

În raport de dispozițiile art. 47 din Carta în raport de decizia care formează obiect al revizuirii, revizuenta invocă încălcarea dreptului la o cale efectivă și la un proces echitabil pe considerentul că Decizia atacată nr. 1311/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nu este motivată.

Prin Decizia nr. 1311/28.03.2011 s-a respins ca nefondată contestația revizuentei A. formulată în baza art. 29 alin. (7) din legea nr. 317/2004, contestație având ca obiect hotărârile pronunțate de Plenul CSM prin care i-a fost respinsă cererea revizuentei procuror de numire a sa ca judecător și corelativ hotărârea prin care unui alt coleg procuror i-a fost admisă, în aceeași ședință numirea ca judecător.

Revizuenta invocă în prezentă cere de revizuire faptul că hotărârea pronunțată de instanța competentă în soluționarea contestației nu este motivată nefiind arătate ordinea de preferință a criteriilor luate în considerare de instanță la momentul analizării celor două hotărâri contestate.

Curtea apreciază că acest aspect pretins încălcat al încălcării principiului echității procedurii nu este fondat în cauză prin decizia din 28.03.2018 realizându-se o reală verificare a legalității hotărârilor contestate. Analiza comparativă vizând toate criteriile avute în vedere de intimat și care a respectat dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și Regulamentul aprobat prin Hotărârea CSM nr. 193/2006 în raport de circumstanțele personale și profesionale atât ale revizuentei cât și al celuilalt procuror-intimat.

Concluzia la care s-a ajuns prin Decizia nr. 1311 din 26.03.2018 în sensul legalității hotărârilor contestate și a faptului că nu există un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 este motivată neputându-se reține că soluționarea contestației revizuentei a fost formală de natură a-i fi încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 47 din Cartă.

În ceea ce privește argumentul invocat privind nemotivarea privind ierarhizarea prevăzută de art. 23 alin. (1) din Regulament aceasta reprezintă o cerere care nu are temei în condițiile în care norma aplicabilă respectiv Regulamentul nu prevede o ordine de preferință a criteriilor luate în considerare la analizarea comparativă a mai multor cereri având obiect similar, respectiv cereri de transfer sau cereri analizate în prezenta cauză având ca obiect numirii ca judecător - cereri formulate de procurori.

În raport de obiect Curtea în prezenta cauză apreciază că Decizia nr. 1311/28.03.2018 nu este pronunțată cu încălcarea art. 47 din Cartă în cauză în raport de obiect neputându-se reține ca fiind aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de către revizuentă în cererea de revizuire.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 7 din Cartă respectiv dreptul la respectarea vieții private și de familie această încălcare nu poate fi reținută în raport de obiectul pe fond al contestației revizuentei.

Faptul că prin decizia supusă revizuirii i-a fost respinsă motivat contestația formulată împotriva unor hotărâri emise de CSM, hotărâri prin care i-a fost respinsă cererea sa de numire ca judecător și a fost admisă cererea unui coleg procuror de numire ca judecător nu este de natură a prezuma că revizuentei i-a fost încălcat într-un fel dreptul la respectarea vieții private și de familie.

Dreptul de a fi numit din procuror-judecător (sau invers) reprezintă o vocație consacrată de art. 60 din Legea nr. 303/2004, drept care are legătură cu cariera profesională a magistratului și care nu privește drepturile ocrotite prin art. 7 din Carta în sensul respectării dreptului la viață privată și de familie.

Criteriile profesionale și personale au fost analizate de intimatul CSM prin hotărârile contestate, legalitatea lor fiind cenzurată prin Decizia nr. 1311/28.03.2018 în care s-a concluzionat că nu există un exces de putere al autorității în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Nu se poate aprecia că respingerea unei cereri a unui procuror/judecător de numire a sa ca judecător (respectiv) procuror ar fi de natură a reprezenta o încălcare a unui drept prevăzut de art. 7 din Cartă respectiv dreptul la viața privată și de familie.

În cauză în raport de obiect nu poate fi aplicat și analizat încălcarea art. 8 din Convenție în sensul solicitat de revizuentă, dispozițiilor art. 8 din Convenției Europene a Drepturilor Omului având un sens larg și o jurisprudență care nu este incidentă în cadrul prezentei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Față de cele expuse mai sus, Curtea pentru îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 va respinge cererea de revizuire ca nefondată în cauză neputându-se reține că prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat s-a încălcat vreunul din principiile dreptului comunitar invocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității ca neîntemeiată.

Respinge cererea de revizuire declarată de A. împotriva Deciziei nr. 1311 din 28 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV