ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 830/2018

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 noiembrie 2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat:

La data de 23 noiembrie 2015, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a depus la dosar cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cererea de intervenție accesorie a fost admisă în principiu prin încheierea de ședință de la data de 07 decembrie 2015 .

Prin sentința civilă nr. 3324 din 14 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, obligând pârâtul la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 1000 de RON, cu titlu de penalitate pe zi de întârziere, până la executarea obligației dispusă prin sentința nr. 3928/10.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013. Instanța de fond a respins, în rest, cererea principală și a admis, în parte, cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Împotriva sentinței civile nr. 3324/14.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamanta A. S.A, pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

3.1. Prin recursul său, întemeiat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a solicitat casarea în parte a hotărârii de fond, în sensul admiterii capetelor 3 și 4 din cererea de chemare în judecată și respingerii cererii de intervenție accesorie.

În susținerea recursului, reclamanta arată că, deși prin sentința nr. 3928/10.12.2013, pârâtul nu a fost obligat la plata sumei de 3.506.176,32 RON, dispozițiile art. 24 alin. (3) corelate cu dispozițiile art. 906 alin. (7) din C. proc. civ. permit obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 C. proc. civ.

Solicitarea de plată a despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. (7) C. proc. civ., este diferită de solicitarea de obligare a pârâtului la plata penalităților, întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârile judecătorești anterioare au stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că, atât recurenta-reclamantă, cât și Ministerul Agriculturii și-au îndeplinit obligațiile legale, iar despăgubirile stabilite de Ministerul Agriculturii, pe care recurenta-reclamantă trebuie să le primească pentru seceta produsă în anul agricol 2008-2009 sunt în sumă de 3.506.176,32 RON, sumă ce nu a fost încasată din cauza nerespectării, de către Guvernul României, a obligațiilor legale ce-i reveneau.

În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie, recurenta-reclamantă consideră că aceasta trebuia respinsă întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă, chiar dacă numai în parte. Totodată, admiterea cererii de intervenție accesorie nu este motivată, iar Ministerul Agriculturii este autoritatea care a sesizat Guvernul României cu propunerea de emitere a hotărârii de guvern, fiind obligat în acest sens, prin hotărâre judecătorească.

3.2. Prin recursul său, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., pârâtul Guvernul României solicită casarea hotărârii recurate și respingerea cererii de chemare în judecată.

În susținerea recursului arată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu există un refuz nejustificat al Guvernului României de a pune în executare sentința nr. 3928/10.12.2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Expunând parcursul administrativ al formalităților derulate ulterior pronunțării sentinței civile nr. 3928/10.12.2013, recurentul-pârât consideră că dispozitivul hotărârii judecătorești a fost pus în executare prin includerea, pe ordinea de zi a ședinței de Guvern din data de 02.09.2015, a Notei nr. 211.301/17.08.2015 emisă de M.A.D.R., împreună cu documentația prevăzută de art. 14 din Legea nr. 381/2002. Dovada în acest sens o constituie un extras al stenogramei ședinței Guvernului din data de 02.09.2015, comunicat instanței de fond, ce cuprinde dezbaterile asupra Notei nr. x.

Se învederează că, din dispozitivul sentinței civile nr. 3928/10.12.2013, nu reiese că instanța de fond ar fi stabilit în sarcina Guvernului României obligația de a comunica reclamantei soluția motivată cu privire la cererea sa, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu permit instanței de executare să interpreteze și să extindă aplicarea dispozitivului hotărârii judecătorești ce se solicită a fi executată, iar instanța de fond nu a fost investită cu o cerere vizând lămurirea dispozitivului.

3.3. Prin recursul său, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., intervenientul accesoriu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale solicită casarea hotărârii recurate și respingerea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-intervenient consideră că instanța de fond nu a motivat asupra înlăturării susținerilor sale referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-intervenient, reluând argumentele expuse în cuprinsul cererii de intervenție accesorie, susține, în esență, că acordarea unei sume de bani ce reprezintă despăgubiri - ajutor de stat - este inadmisibilă, ca urmare a abrogării Legii nr. 381/2002. Începând cu anul 2010, orice ajutor de stat ce nu corespunde reglementărilor comunitare (Regulamentul nr. 1857/2006) trebuie modificat sau oprit a mai produce efecte, iar normele comunitare sunt primordiale față de legislația națională.

Recurentul-intervenient arată că nu se poate dispune nici calcularea unei penalități pe zi de întârziere, întrucât pretențiile formulate de reclamantă cu privire la plata sumei de 3.506.176,32 RON au fost respinse de toate instanțele de judecată. Așadar, reclamanta nu deține un titlu executoriu prin care instanța să fi stabilit o sumă certă, lichidă și exigibilă în favoarea acesteia.

4.1. La data de 09.03.2016, a depus întâmpinare recurentul-intervenient Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Prin întâmpinare nu s-au invocat excepții și s-a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

Instanța de fond în mod temeinic și legal a respins capetele 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată, având în vedere că primele două capete ale cererii au fost întemeiate pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 906 alin. (2) și (3) C. proc. civ., iar prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 3928/2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nu este stabilită nicio sumă în favoarea recurentei-reclamante. Prezenta cerere este supusă jurisdicției instanței de contencios administrativ, cadrul legal fiind stabilit de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

4.2. La data de 15.03.2016, a depus întâmpinare recurenta-reclamantă A. S.A., prin care a invocat excepția inadmisibilității recursurilor formulate de pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în raport de dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și de decizia Curții Constituționale a României nr. 898/17.12.2015, precum și excepția nulității recursurilor, ca urmare a neîncadrării motivelor dezvoltate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ca nefondate.

Prin sentința nr. 3928/2013 a fost obligat Guvernul României să dispună motivat cu privire la declararea stării de calamitate. Finalitatea acestui demers nu poate fi decât comunicarea rezultatului analizei asupra cererii administrative către titulara cererii, A.. Împrejurarea că în Guvern s-a dezbătut problema reclamantei nu valorează punere în executare a sentinței, în lipsa comunicării rezultatului analizei.

Pe aspectul aplicării dispozițiilor Legii nr. 381/2002, există autoritate de lucru judecat. Prin decizia civilă nr. 2862/2012, ICCJ a reținut îndreptățirea reclamantei la acordarea despăgubirilor în raport de cadrul legal în vigoare la data formulării cererii, adică sub imperiul Legii nr. 381/2002.

4.3. La data de 18.03.2016, a depus întâmpinare recurentul-pârât Guvernul României, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat, arătând că în mod legal, prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004, instanța de fond a reținut că art. 24 din actul normativ menționat prevede o altă procedură de acordare a despăgubirilor, ulterioară celei din prezenta cauză, astfel că s-a impus respingerea capetelor 3 și 4 ale cererii principale. În plus, recurenta-reclamantă își probează pretenția acordării sumei de 3.506.176 RON prin invocarea unui presupus calcul al M.A.D.R., afirmație combătută de intervenient. De altfel, potrivit apărărilor intervenientului, instanțele care au soluționat litigiile anterioare dintre părți au respins pretențiile referitoare la acordarea sumei anterior menționate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 31 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

La data de 18 iulie 2018, recurentul-intervenient Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a depus la dosar concluzii scrise. Celelalte părți nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din data de 06 decembrie 2017, constatând că toate cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate, completul de filtru a respins excepția inadmisibilității și excepția nulității recursurilor pârâtului Guvernul României și intervenientului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, a declarat recursurile formulate în cauză ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecarea lor pe fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

1.1. Recursul declarat de reclamantă privește respingerea de către instanța de fond a capetelor 3 și 4 ale cererii introductive, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului, în temeiul art. 906 alin. (7) C. proc. civ., la plata sumei de 3.506.176 RON cu titlu de despăgubiri (reprezentând paguba suferită de reclamantă ca urmare a calamităților naturale din anul agricol 2008-2009), precum și la plata dobânzii legale aferente sumei anterior menționate.

Instanța de fond a considerat neîntemeiate aceste pretenții, reținând că prin sentința nr. 3928/2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care reprezintă hotărârea judecătorească nepusă în executare, pârâtul a fost obligat să analizeze și să dispună motivat cu privire la declararea sau nu a stării de calamitate naturală în agricultură pentru anul agricol 2008-2009, iar nu la plata sumei pretinse de reclamantă. Astfel, a apreciat că obligația stabilită în sarcina Guvernului și nepusă în executare este neevaluabilă în bani, motiv pentru care a admis numai cel de-al doilea capăt al cererii, referitor la plata în favoarea reclamantei a unei penalități de 1000/zi de întârziere, până la executarea obligației dispuse prin sentința nr. 3928/2013.

Criticile recurentei-reclamante se subsumează cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susținând că temeiul capătului 3 al cererii îl reprezintă dispozițiile art. 906 alin. (7) C. proc. civ., care stabilesc expres că acordarea de penalități în condițiile art. 906 alin. (1) - (4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 C. proc. civ. sau ale dreptului comun.

Cu alte cuvinte, prin recurs, se invocă distinctivitatea temeiurilor în drept ale capetelor 2 și 3 de cerere și aplicabilitatea, în speță, a prevederilor art. 906 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate.

Art. 24 din Legea nr. 554/2004, care are caracter de normă specială în raport cu norma generală reprezentată de art. 906 C. proc. civ., prevede două etape distincte în procedura de executare a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în materia contenciosului administrativ, care constituie titluri executorii.

Prima etapă este cea reglementată de art. 24 alin. (3), care se declanșează la cererea creditorului, în scopul constrângerii autorității publice la executare, prin aplicarea unei amenzi pentru neexecutare conducătorului autorității publice și acordarea în favoarea creditorului a unor penalități pentru întârzierea în executare, în condițiile art. 905 C. proc. civ.

A doua etapă este cea la care se referă art. 24 alin. (4) și (5), care se declanșează la cererea creditorului sau din oficiu, în cazul neexecutării obligației prevăzută în titlul executoriu în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților.

Conform art. 24 alin. (4), abia în această etapă, instanța poate stabili, în condițiile art. 891 C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

În raport de dispozițiile legale anterior menționate, cuprinse în Legea nr. 554/2004, este evident că cererea de despăgubiri (capătul 3 al cererii introductive) și cererea accesorie de plată a dobânzilor (capătul 4 al cererii introductive) nu pot fi formulate odată cu cererea de stabilire a penalității pentru întârzierea în executare (capătul 2 al cererii introductive).

De altfel, și prevederile art. 906 C. proc. civ. prevăd o procedură similară în materie civilă, alin. (4) stabilind că, după trecerea unui termen de 3 luni de data comunicării încheierii de aplicare a penalității, debitorul care nu execută obligația prevăzută în titlu poate fi obligat la o sumă definitivă, generată de aplicarea penalității. În acest context, alin. (7) stabilește că acordarea de penalități în condițiile alin. (1) -(4) nu exclude obligarea la plata de despăgubiri, în condițiile art. 892 (care se referă la echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligației de a face) sau ale dreptului comun.

Cererea reclamantei referitoare la punerea în executare a sentinței nr. 3928/2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin primele două capete de cerere se referă la prima etapă a procedurii de executare, motiv pentru care, în mod legal, instanța de fond a respins capetele 3 și 4 ale cererii introductive.

1.2. Recursul pârâtului Guvernul României este întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă, raportat la conținutul criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât susține, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, când a apreciat, pe baza probatoriului administrat, că ar exista un refuz nejustificat al Guvernului României de a pune în executare sentința nr. 3928/2013.

Recurentul a invocat, prin cererea de recurs, similar apărărilor formulate în fond, că hotărârea menționată a fost pusă în executare prin analizarea cererii de declarare a stării de calamitate în ședința de Guvern din 02.09.2015 și că, potrivit dispozitivului titlului executoriu, obligația Guvernului a fost de analiză și de decizie cu privire oportunitatea acordării despăgubirilor către reclamantă, iar nu de declarare a stării de calamitate, cu consecința acordării unor despăgubiri. Or, concluzia analizei a fost că nu sunt îndeplinite condițiile imperative prevăzute de Legea nr. 381/2002 și de Ordinul MADR nr. 419/2002, motiv pentru care s-a decis să nu se declare starea de calamitate naturală pe suprafețele vizate, neputându-se stabili valoarea concretă a prejudiciului.

Pe parcursul judecării recursului, pârâtul Guvernul României a învederat că în Monitorul oficial nr. 381/19.05.2016, partea I, a fost publicată H.G. nr. 364/2016 privind punerea în executare a sentinței nr. 3928/2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin această hotărâre, Guvernul a declarat starea de calamitate naturală pentru suprafața de 4.377.86 ha din județul Vaslui, respectiv pentru suprafața de teren arabil de 2.842,01 ha din județul Galați, afectate de secetă în anul 2008-2009, aflate în exploatarea Societății A. S.A.

Art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 reglementează măsuri constrângătoare la executare care pot fi dispuse față de autoritatea publică obligată (printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în temeiul Legii nr. 554/2004) să efectueze anumite operațiuni administrative. În condițiile în care, pe parcursul judecării cererii creditorului de aplicare a acestor măsuri constrângătoare la executare, hotărârea judecătorească este executată, măsurile de constrângere la executare nu mai au rost.

Prin sentința nr. 3928/2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Guvernul României a fost obligat, la cererea reclamantei A. S.A., ca, în raport de prevederile legale statuate la art. 14 din Legea nr. 381/2002, să analizeze și să dispună motivat cu privire la declararea sau nu a stării de calamitate naturală în agricultură pentru anul agricol 2008-2009.

Hotărârea de Guvern nr. 364 din 18.05.2016, în raport de conținutul său, este, în mod clar, un act administrativ care atestă îndeplinirea de către Guvernul României a obligațiilor instituite prin titlul executoriu anterior menționat.

Pe cale de consecință, măsura constrângătoare la executare, a stabilirii unei penalități pe fiecare zi de întârziere în executarea obligației, nu se mai impune.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României, reținând că nu mai există o obligație stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pe care autoritatea menționată să refuze să o pună în executare.

Dată fiind adoptarea și publicarea H.G. nr. 364/2016, Înalta Curte constată că nu mai este necesar să fie analizate celelalte motive de recurs, care susțineau greșita aplicare a prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, față de executarea titlului încă din data de 2 septembrie 2015 (în sensul analizării cererii de declarare a stării de calamitate și luării hotărârii de respingere, pe motiv că nu s-a putut stabili valoarea concretă a prejudiciului, în lipsa documentelor justificative care să ateste efectuarea cheltuielilor concrete pe suprafața de teren afectată de calamitate).

1.3. Cât privește recursul declarat de intervenientul accesoriu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Înalta Curte constată că o primă critică a acestui recurent se referă la nemotivarea de către instanța de fond a înlăturării apărărilor sale, formulate în sprijinul Guvernului României, prin care a susținut incidența autorității de lucru judecat cu privire la petitul referitor la acordarea despăgubirilor în sumă de 3.152.665,96 RON, pretinse de reclamantă. Apărarea s-a întemeiat pe chiar considerentele titlului executoriu - Sentința nr. 3928/2013, pe care intervenientul le-a invocat, arătând că s-a statuat deja în sensul că Guvernul României nu poate fi obligat să emită actul administrativ în sensul pretins de reclamantă, respectiv acela al declarării stării de calamitate și plății despăgubirilor corespunzătoare.

Instanța de fond, conform încheierii de amânare a pronunțării din 07.12.2015, a respins excepția autorității de lucru judecat, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele art. 430 și urm. C. proc. civ., adică pentru neîndeplinirea triplei identități, de obiect, părți și cauză juridică.

Rezultă că, printr-o motivare succintă, instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile reținerii autorității de lucru judecat.

Această motivare este corectă, dat fiind că cererea de aplicare a penalității și, respectiv, de plată cu titlu de despăgubiri (în temeiul art. 906 alin. (7) C. proc. civ.) a sumei de 3.506.176 RON are o altă cauză juridică decât cererea soluționată prin sentința nr. 3928/2013, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2630/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, nu se poate reține o încălcare de către prima instanță a obligației de motivare a înlăturării apărării menționate.

Cât privește celelalte critici din recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în mod similar recursului declarat de pârât, intervenientul susține, în esență, că sentința nr. 3928/2013 a fost executată. Desigur, intervenientul susține că obligația de executat era aceea de analiză și decizie, decizia fiind atributul exclusiv al Guvernului României și că acesta a hotărât în sensul nedeclarării stării de calamitate.

Raportat la adoptarea H.G. nr. 364/2016, Înalta Curte reține ca fiind corectă aserțiunea potrivit căreia sentința nr. 3928/2013 a fost executată, motiv pentru care se impune și admiterea recursului intervenientului accesoriu. Măsurile de executare din 2015, invocate atât de către recurentul-pârât, cât și de către recurentul-intervenient a fi fost luate, nu vor mai fi analizate, având în vedere că însăși autoritatea administrativă obligată la executare a revenit, luând noi măsuri de punere în executare a sentinței, concretizate în adoptarea în 2016 a hotărârii nr. 364.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârât și de intervenient, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, admițând cererea de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de intervenientul accesoriu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Guvernul României și de intervenientul accesoriu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva sentinței civile nr. 3324 din data de 14 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ca neîntemeiată.

Admite cererea de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de intervenientul accesoriu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.