ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 548/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 noiembrie 2013, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a (fostă secția a IX-a) contencios administrativ și fiscal, reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H., a solicitat: - obligarea pârâților la plata sumei de 13.841.204,92 RON, compusă din: 4.437.934,74 RON redevență neachitată, 67.297,71 RON reprezentând T.V.A., 7.756.428,01 RON reprezentând penalități de întârziere și 1.219.544,46 RON dobânzi de întârziere în baza contractului de concesiune nr. x; - obligarea pârâților la plata penalităților prevăzute de art. 5.4 din contractul de concesiune nr. x, calculate de la data de 24.04.2012 până la data stingerii debitului. Prin sentința civilă nr. 626 din 29 ianuarie 2015, Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 martie 2015.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1311 din 11 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâți și a respins cererea formulată de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H., ca inadmisibilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1311 din 11 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta Agenția Domeniilor Statului, criticând ca nelegală și netemeinică hotărârea atacată, întemeindu-și recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. republicat, solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii de fond. În susținerea recursului, reclamanta arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță cu încălcarea prevederilor aplicabile în materia răspunderii civile delictuale. Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că sunt întrunite cumulativ cele patru condiții prevăzute de dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ., respectiv: a) prejudiciul produs reclamantei, astfel cum a fost detaliat prin acțiune; b) fapta ilicită a membrilor Asociației I., ce constă în faptul solicitării intrării în insolvență a persoanei juridice, pentru a evita îndestularea creditorilor, implicit și a Agenției Domeniilor Statului; c) legătura de cauzalitate între faptul ilicit și prejudiciu, constând în faptul că dizolvarea asociației a dus la imposibilitatea recuperării debitului rezultat din nerespectarea obligațiilor contractuale; d) vinovăția membrilor asociației, ce îmbracă cel puțin forma celei mai simple culpe, în sensul că aceștia nu au prevăzut rezultatul păgubitor al faptelor lor, deși puteau și trebuiau să-l prevadă. Deși izvorul pretențiilor recurentei îl constituie contractul de concesiune nr. x, încheiat în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, dreptul material la acțiune îl constituie răspunderea civilă delictuală, și nu răspunderea civilă contractuală, care ar antrena incidența dispozițiilor Codului de procedură fiscală. În aprecierea recurentei-reclamante, instanța de fond a comis o gravă eroare prin luare în considerare a dispozițiilor Codului de procedură fiscală și a nesocotit prevederile O.U.G. nr. 64/2012 privind necesitatea recuperării în timp cât mai scurt a creanțelor datorate și neachitate la termen, creanțe ce izvorăsc din contracte de concesiune, arendă și din alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă încheiate de Agenția Domeniilor Statului. Recurenta-reclamantă susține că O.U.G. nr. 64/2012 prevede doua tipuri de creanțe pe care are obligația să le recupereze și anume sume de bani pentru care nu a început procedura de recuperare prin executare silită, reglementate prin art. I pct. 4, art. III alin. (1) și (2) și art. IV din Ordonanță, și sume de bani pentru care s-a început executarea silită și care sunt reglementate conform art. V din Ordonanță. Prin urmare, O.U.G. nr. 64/2012 clarifică modalitatea de recuperare a sumelor de bani indicate în cuprinsul său, dar în prezenta cauză instanța a fost învestită cu souționarea unei cereri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, și pe răspunderea contractuală, contractul de concesiune fiind încetat și concesionarul dizolvat și radiat.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14.09.2015, intimații-pârâți G. și H. au invocat excepția nulității recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 03 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 01 noiembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, invocată de intimații-pârâți G. și H. prin întâmpinare, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului este fondat, pentru următoarele considerente: Principala critică formulată de reclamanta Agenția Domeniilor Statului în raport de hotărârea instanței de fond privește greșita aplicare a prevederilor art. 27-28 Codul de procedură fiscală, care reglementează procedura de contestare a actelor administrativ fiscale, la obiectul cererii de chemare în judecată, care este întemeiat pe prevederile art. 1357 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală. Înalta Curte constată că această critică este fondată, instanța de fond făcând o greșită aplicare a normelor de procedură fiscală, în raport de temeiul de drept al acțiunii și motivele invocate în susținerea acesteia, nesocotind, astfel, limitele învestirii sale, trasate prin cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a înțeles să se îndrepte cu acțiune în pretenții împotriva pârâților persoane fizice, foști membri ai Asociației I., conform normelor răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 1357 C. civ. În motivarea cererii, reclamanta a învederat, în esență, că membrii asociației au decis desființarea persoanei juridice, înainte ca autoritatea să poată recupera debitul pe care îl înregistra împotriva acesteia. Astfel, susține reclamanta, ca urmare a faptei ilicite a pârâților, constând în dizolvarea și radierea asociației, în patrimoniul său a fost produs un prejudiciu, reprezentat de sumele datorate de debitoare cu titlu de redevență, T.V.A. aferent, penalități de întârziere și dobânzi de întârziere, calculate conform contractului de concesiune nr. x, începând cu data de 24.04.2012, până la data stingerii debitului. Prin urmare, acțiunea promovată de reclamantă urmărește, în mod evident, atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, în raport de fapta ilicită a acestora și de prejudiciul invocat, instanței de judecată revenindu-i obligația de a analiza îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 1357 C. civ. și de a stabili temeinicia pretențiilor reclamantei. Instanța de fond a confundat pretențiile exhibate de reclamantă împotriva asociației, generate de nerespectarea contractului de concesiune nr. x, cu prejudiciul produs de pârâți prin fapta ilicită a desființării asociației debitoare, apreciind în mod greșit că acțiunea reclamantei este fondată pe dispozițiile Legii nr. 219/1998, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, referitoare la stabilirea caracterului fiscal al creanței, precum și ale art. 27-28 din același act normativ, privind procedura administrativă de recuperare a acestui tip de creanțe. În realitate, reclamanta a învederat, în cuprinsul acțiunii și pe parcursul judecății, inclusiv prin motivele de recurs, că antrenarea răspunderii pârâților persoane fizice nu rezultă din aplicarea prevederilor Legii nr. 219/1998, respectiv din răspunderea contractuală stabilită conform contractului de concesiune, întrucât contractul de concesiune a fost încheiat între reclamantă și Asociația I.. Răspunderea pârâților este una de tip delictual, generată de decizia acestora de a desființa asociația debitoare, care a avut drept consecință imposibilitatea reclamantei de a recupera creanța datorată de persoana juridică. În concluzie, deși pretențiile reclamantei au fost generate de nerespectarea, de către asociație, a dispozițiilor contractului de concesiune nr. x, încheiat în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, dreptul material la acțiune împotriva pârâților din prezenta cauză îl constituie răspunderea civilă delictuală, și nu răspunderea civilă contractuală, care ar antrena incidența dispozițiilor Codului de procedură fiscală. Chiar dacă creanța invocată de recurenta Agenția Domeniilor Statului împotriva debitoarei Asociației I. ar avea caracter fiscal, creanța invocată împotriva pârâților persoane fizice, foști membri ai asociației, are caracter civil, aceștia nefiind părți în contractul de concesiune. Pe de altă parte, critica formulată de recurenta-reclamantă cu privire la nerespectarea, de către instanța de fond, a dispozițiilor O.U.G. nr. 64/2012, este nefondată, întrucât acest act normativ reglementează modalitatea de recuperare a creanțelor fiscale de la beneficiarii contractelor de concesiune, arendă și a altor contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, or, în cauza de față, litigiul nu se poartă în contradictoriu cu beneficiarii unor astfel de contracte și nu privește o creanță fiscală, ci o creanță de natură civilă, întemeiată pe dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Pentru aceste considerente, constatându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea sentinței civile nr. 1311 din 11 mai 2015 și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.