ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3571/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08 august 2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Prim-ministrul Guvernului României, a solicitat: (i) aplicarea asupra pârâtului Prim-ministrul Guvernului României/sancționarea acestuia, în calitate de conducător al autorității publice, reprezentant/conducător al pârâtului debitor Guvernul României, a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care urmează a se face venit la bugetul de stat, începând cu data de 09.06.2019 și până la executarea obligației stabilită prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal; (ii) obligarea pârâtului debitor Guvernul României la plata unor penalități în cuantum de 1000 de RON pe zi întârziere și, în consecință, acordarea către reclamanta creditoare a unor penalități în cuantum de 1000 de RON pe zi întârziere, în condițiile stabilite de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la dispozițiile art. 906 din C. proc. civ., începând cu data de 09.06.2019 și până la îndeplinirea/executarea obligației stabilită prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație si Justiție, secția de contencios administrativ si fiscal; (iii) obligarea pârâților debitori Guvernul României și Prim-ministrul Guvernului României la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu, conform înscrisurilor justificative care vor fi depuse la dosarul cauzei.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2002 din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția necompetenței materiale, ca neîntemeiată; (ii) a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; (iii) a admis excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată de pârâți prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Prim-ministrul României, ca prescrisă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2002 din 9 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În motivarea recursului, reclamanta susține că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că, întrucât în cuprinsul hotărârii judecătorești ce constituie titlu executoriu nu s-a prevăzut un termen de îndeplinire a obligației de către debitor, atunci obligația de a face ar fi trebuit executată chiar în ziua pronunțării deciziei nr. 2370/08.05.2019. Instanța de fond a făcut o confuzie între obligația de a face instituită prin titlul executoriu, care constă în adoptarea unei hotărâri de guvern și cu privire la care nu a fost stabilit un termen de executare și obligația adiacentă de plată a penalităților, în cazul neexecutării benevole a obligației, reținând în considerente că, atât timp cât penalitățile se aplică de la momentul pronunțării, atunci și obligația de a adopta hotărârea de guvern trebuie executată tot la data pronunțării deciziei. Susține recurenta-reclamantă că, în condițiile în care termenul de executare a obligației de a face nu este stipulat în cuprinsul deciziei nr. 2370/2019, atunci se aplică dispozițiile art. 24 alin. (1) din legea nr. 554/2004, care stabilesc scadența obligației de executat la 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Întrucât decizia nr. 2370 a rămas definitivă la 08.05.2019, aceasta trebuia executată până la 08.06.2019, iar de la această dată începea să curgă termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită prevăzut de art. 706 C. proc. civ. Mai arată recurenta-reclamantă că termenul de prescripție a fost suspendat pentru 60 de zile, în intervalul 16.03.2020 – 15.05.2020, conform Decretului Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență și Decretului Președintelui României nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgență, astfel că termenul de prescripție s-a împlinit la 08.08.2022. Cum cererea introductivă de instanță a fost depusă prin poștă, la data de 05.08.2022, acțiunea este formulată în interiorul termenului de prescripție.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimații-pârâți au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că soluția de constatare a prescripției dreptului la acțiune este întemeiată, în raport de data înregistrării la instanță a cererii de chemare în judecată, chiar și în condițiile suspendării curgerii termenului de prescripție pe durata stării de urgență.

Alte aspecte procesuale Excepția nulității recursului pentru nemotivare a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul de judecată din 28 iunie 2023, pentru motivele înfățișate în cuprinsul practicalei prezentei decizii. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, pentru următoarele considerente: Prin sentința recurată, prima instanță a constatat că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, reținând că obligația stabilită prin titlul executoriu – decizia nr. 2370 din 8 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, trebuia executată de la momentul pronunțării, de la această dată începând să curgă și termenul de prescripție de 3 ani, care, luând în calcul și perioada în care curgerea termenului s-a suspendat ca urmare a instituirii stării de urgență pe teritoriul României, s-a împlinit la data de 08.07.2022, iar acțiunea a fost depusă ulterior împlinirii termenului, la 05.08.2022. Înalta Curte constată că această soluție este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 706 C. proc. civ. Cererea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, având ca obiect dispunerea măsurilor de constrângere la executarea obligației stabilite în titlul executoriu, constând în aplicarea amenzii și stabilirea de penalități, poate fi formulată "în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită". În lipsa unor dispoziții speciale contrare, termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită aplicabil în cauză este cel de drept comun, prevăzut de art. 706 alin. (1) C. proc. civ., respectiv de 3 ani și curge, conform alin. (2) teza întâi a aceluiași articol, "de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită". În cauză, titlul executoriu reprezentat de decizia ÎCCJ–SCAF nr. 2370/08.05.2019 nu prevede un anumit termen pentru executarea obligației stabilite în cuprinsul său astfel că, în temeiul art. 24 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, executarea trebuia efectuată în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, acesta fiind și momentul la care se naște dreptul creditorului de a obține executarea silită. În acest sens sunt și considerentele deciziei interpretative nr. 21/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul cărora s-a arătat, la pct. 62: "Astfel, procedura specială de executare reglementată de Legea nr. 554/2004 se declanșează la cererea creditorului, care poate acționa în cadrul termenului de prescripție a executării silite de 3 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) din C. proc. civ., termen care începe să curgă de la data stabilită în hotărâre pentru executarea acesteia sau, în lipsa unei astfel de dispoziții, în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii". Prin urmare, în speță termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită este de 3 ani și a început să curgă la expirarea a 30 de zile de la data rămânerii definitive a titlului executoriu. Deoarece titlul executoriu este reprezentat de decizia ÎCCJ–SCAF nr. 2370/08.05.2019, care este definitivă de la data pronunțării sale, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) C. proc. civ., cele 30 de zile în care debitorul Guvernul României trebuia să execute voluntar obligația stabilită de instanța judecătorească au început să curgă la data de 08.05.2019 și au expirat la data de 08.06.2019. Pe cale de consecință, termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a început să curgă la data de 09.06.2019 și, în lipsa vreunei cauze de întrerupere sau suspendare, ar fi expirat în data de 09.06.2022. Înalta Curte reține că în cauză a operat suspendarea termenului de prescripție, în baza art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul Președintele României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență și art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul Președintele României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, pentru intervalul temporal 16.03.2020-14.05.2020, iar conform art. 708 C. proc. civ., prescripția se reia după încetarea suspendării, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare. Concluzionând, termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă de la data de 09.06.2019, a fost suspendat în perioada 16.03.2020-14.05.2020, și-a reluat cursul la data de 15.05.2020 și s-a împlinit la data de 08.08.2022. Deoarece acțiunea introductivă a fost depusă la serviciul poștal la data de 05.08.2022, Înalta Curte constată că actul procesual a fost formulat în interiorul termenului de prescripție, astfel că în mod greșit către instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. În consecință, odată invalidat acest fine de neprimire al acțiunii, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu observația că, întrucât în recurs nu au fost criticate soluțiile pronunțate asupra excepției necompetenței materiale a instanței de fond și excepției lipsei calității procesuale active, acestea au căpătat caracter definitiv și nu mai pot fi repuse în discuție în rejudecarea cauzei. Pentru toate aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată în privința soluției de respingere a acțiunii ca prescrisă și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.