ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2028/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâți Guvernul României și prim-ministrul României a solicitat: (1) să se constate că debitorul Guvernul României nu a executat de bună voie în termen de cel mult 30 de zile, Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015; (2) să se aplice Primului Ministru al Guvernului României, în calitate de conducător al executivului, amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, având în vedere că nu a pus în executare decizia anterior indicată, la expirarea termenului de cel mult 30 de zile, care se calculează de la data de 08.06.2019; (3) să se fixeze cuantumul penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere, ce vor fi calculate de la expirarea termenului de 30 zile, care i-au fost acordate prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015; 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1451 din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile lipsei de obiect, lipsei de interes și a prescripției, ca neîntemeiate. Totodată, s-a admis excepția de inadmisibilitate a capătului 3 de cerere și, în consecință, s-a respins capătul 3 de cerere, ca inadmisibil. S-a respins, în rest, acțiunea formulată de creditorul A., ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1451 din 20 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În principal, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În subsidiar, a solicitat rejudecarea cauzei și schimbarea sentinței civile, în sensul admiterii cererii de executare silită, amendării prim-ministrului și fixării cuantumului penalităților în valoare de 1000 RON/zi de întârziere. În dezvoltarea motivului de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că prima instanță a făcut confuzie între solicitarea sa de a se acorda penalitățile pe zi de întârziere, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, și stabilirea penalităților definitive, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. A arătat că, prin cererea de chemare în judecată, din modul de redactare a petitului nr. 3, s-a solicitat acordarea penalităților pe zi de întârziere, ca primă etapă a executării silite în cadrul procedurii prevăzute de legea contenciosului administrativ. În opinia sa, admiterea excepției inadmisibilității este nelegală și netemeinică. Prin urmare, în condițiile în care instanța de judecată nu a înțeles petitul acțiunii, nici motivarea acesteia nu putea să se raporteze la raportul juridic dedus judecății, hotărârea judecătorească cuprinzând doar motive străine de natura cauzei. În subsidiar, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că excepția inadmisibilității nu este întemeiată, întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat acordarea penalităților de întârziere conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanților le-au fost stabilite penalități în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 08.05.2019 și în continuare, până la executarea titlului. Cum pârâtul nu a executat de bună voie titlul executoriu, recurentul-reclamant a considerat admisibilă această cerere și, în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a solicitat să se acorde cuantumul penalităților în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, ce vor fi calculate de la 08.05.2019, data pronunțării deciziei civile nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și până la executarea obligației, așa cum s-a stabilit și prin Decizia ÎCCJ nr. 12/2018 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. al României nr. 418/16.05.2018. În cazul în care s-ar considera executată obligația intimaților-pârâți prin emiterea Hotărârii de Guvern nr. 746/08.06.2022, a solicitat ca penalitățile să fie acordate pentru intervalul cuprins între 08.05.2019 - 08.06.2022. 1.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind temeinică și legală. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate și motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Cu titlu prealabil, examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat formal de către recurentul-reclamant. Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar potrivit prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Înalta Curte constată însă, că, prin criticile formulate de către recurent, nu se evocă niciuna dintre ipotezele reglementate de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., fiind reluată aceeași argumentație prezentată și în susținerea motivului de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol, respectiv faptul că excepția inadmisibilității nu este întemeiată, întrucât acordarea penalităților de întârziere a fost solicitată conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate analiza hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată cuprinde doar motive străine de natura cauzei, deoarece prima instanță nu a înțeles petitul acțiunii, făcând confuzie între solicitarea de a acorda penalitățile pe zi de întârziere, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și stabilirea penalităților definitive, conform art. 24 alin. (4) din același act normativ. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile aduse sentinței primei instanțe, din perspectiva existenței motivelor străine de natura pricinii. Din cuprinsul cererii introductive, reiese cu evidență faptul că reclamantul a solicitat, prin petitul nr. 3, fixarea cuantumului penalităților în valoare de 1.000 RON/zi întârziere, calculate de la expirarea termenului de 30 zile, acordate prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, acest petit a fost întemeiat pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ și nu pe dispozițiile alin. (3) al art. 24 din același act normativ. În speță, recurentul-reclamant deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, respectiv decizia nr. 2370 din 08 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, prin care pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV Petrom S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Legea nr. 554/2004 prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalități de întârziere: - pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) și (6), odată cu soluționarea acțiunii sau a recursului, la cererea părții interesate (reclamantul); - pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Se constată că stabilirea penalităților în baza art. 18 alin. (5) din lege este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeași lege, cel puțin ca și cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18, se reține de către instanță o neexecutare a unei obligații legale, la aplicarea art. 24 se constată o neexecutare a unei obligații stabilite pe cale judecătorească și devenită executorie. În mod evident, stabilirea penalităților conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea cuantumului penalităților conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, deoarece executarea hotărârii judecătorești în ipotezele date se face de instanța de contencios administrativ. Așadar, în cazul obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și exercițiul autorității publice, dacă obligațiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (5) nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24, însă, în succesiunea prestabilită în mod obligatoriu de către legiuitor, respectiv cu parcurgerea obligatorie a primei etape prevăzută de alin. (3). Este esențial de reținut faptul că obiectul executării silite nu constă în penalitățile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligația de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și, implicit, exercițiul forțat al autorității publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări. Penalitățile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanța de executare (care este instanța de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligația de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului și, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalități și de despăgubire. Prin urmare, având în vedere aspectele teoretice prezentate anterior, care au fost raportate la speța de față, Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect și legal a admis excepția inadmisibilității capătului 3 al cererii de chemare în judecată. Cât privește soluția dată primelor două capete de cerere, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a combătut în niciun mod argumentele instanței de fond prin care s-a reținut că debitorul Guvernul României, prin emiterea H.G. nr. 746/2022 și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin titlu executoriu, motiv pentru care nu mai subzistă necesitatea constrângerii acestuia în sensul aplicării amenzii. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.