ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1922/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 5 august 2022 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Prim Ministrul României, să se constate că pârâtul Guvernul României nu a executat de bună voie, în termen de cel mult 30 de zile, decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015. Totodată, reclamanta a solicitat aplicarea, în sarcina Prim Ministrului Guvernului României, în calitate de conducător al executivului, a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, întrucât nu a pus în executare decizia anterior indicată la expirarea termenului de cel mult 30 de zile, calculată de la data de 08.06.2019, precum și fixarea cuantumului penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere, calculate de la expirarea termenului de 30 zile acordate prin titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 2370/08.05.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2015.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1401 din 9 septembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de obiect, dar și cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Prim-Ministrul României, ca neîntemeiate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate la punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamanta A., prin care, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea în fond a procesului, admiterea cererii de executare silită, amendarea prim-ministrului și fixarea cuantumului penalităților în valoare de 1000 RON/zi de întârziere. Urmare unei succinte prezentări a obiectului cauzei și aspectelor statuate prin hotărârea atacată, recurenta a învederat, în esență, că soluția pronunțată de instanța de fond este rezultatul unei erori în care aceasta s-ar fi aflat, când a apreciat că obligația stabilită prin titlul executoriu (decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) a fost executată prin emiterea H.G. nr. 746/2022, în condițiile în care această hotărâre de guvern încalcă procentul stabilit prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispunând vânzarea de acțiuni în procent de 1%, iar nu de 8% din capitalul social. În opinia recurentei, în virtutea prevederilor art. 4 alin. (3) și art. 78 din Legea nr. 24/2000, limita de 8%, prevăzută de dispozițiile art. 9 din anexa O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, trebuia înțeleasă în sensul că salariații B. nu pot cumpăra, la prețul de privatizare cu care a cumpărat și B., mai mult de 8% din capitalul social al B., iar nu că Guvernul, drept organ al administrației, avea căderea să stabilească discreționar orice procent inferior celui de 8%. Printr-un alt set de critici, recurenta a arătat că, prin hotărârea pe care trebuia să o adopte conform deciziei nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Guvernul României trebuia să stabilească procedurile, termenele și condițiile în care cei care aveau calitatea de salariați ai B. S.A., la data privatizării societății, puteau să exercite dreptul ce le-a fost conferit de legea privatizării B., mai precis cel de a dobândi acțiuni ale societății. Or, în opinia recurentei, prin H.G. nr. 746/08.06.2022, Guvernul României nu a stabilit astfel de proceduri, termene și condiții, mulțumindu-se să dispună că acestea vor fi reglementate ulterior, prin ordin al ministrului energiei, în termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută de art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică. Din această perspectivă, recurenta, făcând trimitere și la întâmpinarea depusă în dosarul nr. x/2022, a argumentat că, prin H.G. nr. 746/08.06.2022, Guvernul României nu a organizat punerea în executare a dispozițiilor din lege privind vânzarea de acțiuni către salariații B., nereprezentând o executare a obligației impuse Guvernului prin decizia nr. 2370/08.05.2019, ci doar o promisiune că această executare va fi efectuată în viitor. În legătură cu penalitățile de întârziere, recurenta a apreciat că simplul fapt al neexecutării obligației în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este suficient pentru stabilirea acestora, premisele și situația de fapt fiind aceleași și în data de 08.06.2019 și în data de 08.06.2022, în contextul în care intimații au întârziat emiterea hotărârii de guvern fără vreo justificare, prin chiar nota de fundamentare a unui astfel de act fiind indicat faptul că hotărârea a fost emisă pentru limitarea penalităților de întârziere.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului și Prim-Ministrul României au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că în mod corect și legal, instanța de fond a constatat că, la data de 8 iunie 2022, pârâtul Guvernul României a adoptat H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560/08.06.2022, prin care s-a aprobat vânzarea, de către Ministerul Energiei, a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B. B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1 % din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. În opinia intimaților, emiterea antereferitei hotărâri reprezintă demers de executare, în sensul art. 24 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care instanța de fond a reținut corect că, la momentul pronunțării hotărârii judecătorești contestate pe calea recursului, nu se mai justifica aplicarea mijloacelor de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, mai exact aplicarea unei amenzi conducătorului autorității publice centrale pârâte și obligarea Guvernului României la plata penalităților prevăzute de art. 906 C. proc. civ.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 24 noiembrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente și de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. au fost invocate doar formal de către recurentă. Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar potrivit prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. De asemenea, potrivit pct. 6 al aceluiași text normativ casarea se poate cere și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Înalta Curte constată însă, că, prin criticile formulate de către recurentă, aceasta nu a evocat niciuna dintre ipotezele reglementate de pct. 5 și pct. 6 ale alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., astfel că instanța de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din această perspectivă. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că prin decizia civilă nr. 2370 din 8 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată și completată prin încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale B. B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere, de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Este de reținut că, potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997:"Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va ține evidența acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații B. - S.A. București au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului." Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în condițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, constrângerea pârâților la executarea deciziei nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin stabilirea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere, aplicată conducătorului Guvernului României și plata penalităților de 1000 de RON/zi de întârziere. Prima instanță a constatat că cererea este neîntemeiată, dată fiind adoptarea de către Guvernul României a H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-au stabilit următoarele: "ART. 1 - (1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B. B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. (2) Vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023. ART. 2 - În termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I." În recurs, reclamanta a susținut, în esență, că emiterea H.G. nr. 746/2022 nu reprezintă o îndeplinire a obligației stabilite prin decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așadar, problema de drept dedusă judecății în calea de atac este aceea a verificării aplicării, de către prima instanță, a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport de obligația instituită prin titlul executoriu. Din analiza dispozitivului deciziei nr. 2370/2019, în raport de prevederile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, Înalta Curte reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească, pe de-o parte, cota procentuală ce urma a fi achiziționată de salariați, iar pe de altă parte, momentele la care s-ar fi realizat achiziționarea acțiunilor. Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023, iar cota procentuală ce urma a fi achiziționată de salariați este de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, dispoziții care corespund obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească. În sprijinul afirmației neexecutării titlului executoriu, recurenta-reclamantă a susținut că H.G. nr. 746/2022 stabilește că va fi vândută o cotă de 1%, iar nu de 8% din acțiunile B., astfel cum s-a dispus prin titlul executoriu și că hotărârea de guvern nu detaliază, în întregime, modalitatea de punere în executare a obligației, care este delegată altei autorități publice (Ministerul Energiei). Având în vedere că, prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale B. B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, iar prin H.G. nr. 746/2022 s-a aprobat vânzarea unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B. B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că pârâtul debitor a respectat obligațiile stabilite prin titlul executoriu. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prin decizia Înaltei Curți nu s-a stabilit că hotărârea de guvern trebuie să dispună vânzarea de acțiuni într-un procent fix de 8% din capitalul social, ci, în acord cu art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, procentul de acțiuni urma a fi stabilit prin hotărârea de guvern până la limita de 8%. Acest text de lege recunoaște autorității publice dreptul de a stabili cota procentuală din capitalul social, în raport de care se pot vinde acțiunile, până la limita de 8%, iar această marjă de apreciere a fost reținută și în dispozitivul titlului executoriu, fiind exercitată prin adoptarea H.G. nr. 746/2022. Nu se poate reține, astfel, o greșită aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 4 alin. (3) și art. 78 din Legea nr. 24/2000, din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost acesta modificat prin O.G. nr. 55/2003, câtă vreme o atare interpretare a fost realizată prin chiar decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că ar viza o obligație de vânzare de până la 8% din capitalul social (iar nu de 8%), iar în cauza pendinte instanța a fost învestită cu verificarea punerii în executare a unei astfel de hotărâri, iar nu cu legalitatea soluției astfel pronunțate. Totodată, H.G. nr. 746/2022 prevede și termenul limită până la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariații B. – 31 decembrie 2023. Cum prin sus indicata hotărâre, Guvernul României a stabilit atât cota procentuală în care se vor vinde acțiunile, cât și termenul până la care acestea se vor vinde, obligația prevăzută de titlul executoriu a fost îndeplinită, iar împrejurarea că hotărârea de guvern nu cuprinde totalitatea procedurilor ce ar trebui urmate în vederea vânzării efective ori data la care va începe procedura de vânzare nu poate fi interpretată ca o neexecutare a hotărârii judecătorești. Câtă vreme titlul executoriu și dispozițiile art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 nu impun obligația reglementării, prin hotărâre de guvern, a întregii proceduri de vânzare a acțiunilor și nu impun ca procedura să se desfășoare nemijlocit de către Guvernul României, pârâtul a avut posibilitatea de a aproba prin hotărâre de guvern doar cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și termenul până la care se va face vânzarea, urmând ca restul procedurilor să fie stabilite ulterior, în speță, prin ordin de ministru (emis de Ministerul Economiei). Toate acest aspecte au fost valorificate de instanța de fond prin sentința recurată, care, contrar susținerilor din recurs, cuprinde detaliat motivele pentru care s-a apreciat că obligația din titlul executoriu a fost îndeplinită. Înalta Curte mai reține că răspunderea reglementată prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 funcționează ca un mijloc de constrângere pentru obținerea executării hotărârii, respectiv cu titlu de garanție a realizării dreptului de către subiecții cărora le incumbă o anumită obligație. Prin reglementare, caracter și scop, aplicarea acestui text de lege presupune, cu necesitate, ipoteza neexecutării hotărârii judecătorești definitive până la momentul epuizării tuturor fazelor procesuale în litigiul ce urmărește obligarea la executarea titlului executoriu și sancționarea conducătorului autorității publice. Or, în cauza de față, la momentul soluționării cererii de către prima instanță nu se justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere, având în vedere adoptarea H.G. nr. 746/2022 anterior introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că, în mod corect, prima instanță a reținut că cererea este neîntemeiată, întrucât obligația stabilită prin titlul executoriu a fost executată înainte ca reclamanta să promoveze acțiunea. Aceleași rațiuni justifică și neacordarea penalităților de întârziere, nefiind suficient simplul fapt al neexecutării obligației în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.