ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2007/2023

Ședința publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 10 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și Prim-ministrul României, a solicitat instanței să constate că pârâtul Guvernul României nu a executat de bună voie în termen de cel mult 30 de zile, decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015; să se aplice Primului Ministru al Guvernului României, în calitate de conducător al executivului, amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, având în vedere că nu a pus în executare decizia anterior indicată, la expirarea termenului de cel mult 30 de zile, care se calculează de la data de 08.06.2019 și să se fixeze cuantumul penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere, ce vor fi calculate de la expirarea termenului de 30 zile, care i-au fost acordate prin titlul executoriu reprezentat decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1182 din 24 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității, a admis excepția lipsei de obiect și a respins cererea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Prim-Ministrul României, ca lipsită de obiect în ceea ce privește aplicarea amenzii civile și ca neîntemeiată în ceea ce privește fixarea cuantumului penalităților de întârziere.

Împotriva sentinței civile nr. 1182 din 24 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de executare silită, amendarea prim-ministrului și fixarea cuantumului penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că debitorul nu a pus în aplicare dispozițiile art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, pentru că, în primul rând, nu a reglementat prin H.G. vânzarea a 8% din acțiunile B. către salariații B., așa cum dispunea legea, ci doar a unui procent de 1%.

De altfel, în opinia recurentei-reclamante, Guvernul României, în calitate de organ al administrației, nici nu avea competența de a modifica partea din capitalul social care să fie vândută salariaților B., stabilită prin lege, de 8% din capitalul social al B. S.A., în acest sens fiind prevederile art. 4 alin. (3) și art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant a arătat că prin hotărârea de guvern pe care trebuia să o adopte conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2370/08.05.2019, Guvernul României trebuia să stabilească procedurile, termenele și condițiile în care cei care aveau calitatea de salariați ai B. S.A. la data privatizării societății pot să exercite dreptul pe care li l-a conferit Legea privatizării B. de a dobândi acțiuni ale societății.

Or, prin H.G. nr. 746/08.06.2022, Guvernul României nu a stabilit procedurile, termenele și condițiile în care salariații B. pot cumpăra acțiunile B. care li se cuvin, mulțumindu-se să dispună că aceste proceduri, termene și condiții vor fi stabilite ulterior, prin ordin al ministrului energiei.

Astfel, hotărârea de guvern anterior menționată nu este o executare a obligației impuse Guvernului prin decizia nr. 2370/08.05.2019, ci doar o promisiune că această executare va fi efectuată în viitor.

Ca urmare, debitorul Guvernul României nu a executat obligația stabilită în sarcina sa prin hotărârea supusă executării silite sau a executat-o neconform, executarea silită nu a rămas fară obiect și excepția lipsei de obiect/lipsei de interes este neîntemeiată.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a susținut că recursul este întemeiat și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 ultima teză C. proc. civ. întrucât instanța de fond s-a pronunțat și asupra unei cereri pe care nu a formulat-o în prezenta cauza sau în orice altă cauză, respectiv: "fixarea unei sume definitive cu titlu de penalități de întârziere și obligarea Guvernului României la plata acestora".

Conform petitului acțiunii, a solicitat amendarea prim-ministrului și aplicarea de penalități de 1.000 RON/zi de întârziere. Solicitarea de stabilire a penalităților definitive nu se regăsește printre cererile deduse judecății. În aceste condiții, a solicitat să se caseze în parte hotărârea judecătorească în ceea ce privește respingerea cererii de fixare a sumei definitive, întrucât acest lucru nu a fost cerut.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 noiembrie 2022, intimații-pârâți Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și Prim-ministrul României au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. a invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., ce vizează încălcarea autorității de lucru judecat, în condițiile în care nu a indicat hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în favoarea sa, cu același obiect și aceeași cauză, a cărei autoritatea de lucru judecat ar fi fost încălcată în cauză.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că argumentele expuse prin motivele de recurs sunt comune și anume, neîndeplinirea obligației impuse prin dispozitivul deciziei nr. 2370/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015.

Astfel cum au fost dezvoltate criticile aduse sentinței primei instanțe, Înalta Curte constată că acestea se încadrează numai la cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin urmare, soluția instanței de recurs se raportează la normele de drept material încălcate, în opinia recurentei-reclamante, de judecătorul fondului.

Recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 din Anexa la O.U.G. nr. 49/1997 și a dispozițiilor art. 4 alin. (3) și art. 78 din Legea nr. 24/2000.

Potrivit prevederilor art. 9 din Anexa la O.U.G. nr. 49/1997, Guvernul României urma să stabilească cota procentuală ce va fi achiziționată de salariați, deoarece aceștia au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare, precum și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor.

Prin H.G. nr. 746/08.06.2022, s-a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni, reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, iar vânzarea se va realiza cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023.

S-a prevăzut la art. 2 din H.G. nr. 746/2022, că în termen de 180 zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020, ministrul energiei aprobă prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor.

Din cuprinsul normelor sus-menționate, reiese faptul că salariații au dreptul să achiziționeze acțiunile până la limita de 8% din capitalul social, neexistând un procent fix de 8%, astfel cum susține recurenta-reclamantă.

Intimatul-pârât Guvernul României, prin adoptarea H.G. nr. 746/2022 a stabilit procentul și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor, de către salariați, iar emiterea de către ministrul energiei a unui ordin prin care să se aprobe procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor se realizează strict în cadrul stabilit prin hotărârea de guvern și în executarea acesteia, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) și art. 78 din Legea nr. 24/2000.

Față de acestea, Înalta Curte reține că intimatul-pârât a executat obligația dispusă prin hotărârea judecătorească reprezentată de decizia nr. 237/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, astfel că nu se justifică aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ.

Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, deoarece nu a formulat în dosar cerere de fixare a unei sume definitive cu titlu de penalități de întârziere și obligarea Guvernului României la plata acestora, ci doar amendarea Prim-ministrului și aplicarea de penalități de 1.000 RON/zi întârziere, cereri întemeiate pe dispozițiile art. 24 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile aduse sentinței primei instanțe, din perspectiva existenței unor motive străine de natura pricinii, avându-se în vedere că judecătorul fondului nu a afirmat în considerentele sentinței că reclamanta a formulat o cerere de fixare a unei sume definitive cu titlu de penalități de întârziere, ci s-a limitat doar să răspundă la petitul formulat prin cererea de chemare în judecată, reiterat inclusiv prin cererea de recurs, respectiv "fixarea cuantumului penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere", întemeiat pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum reiese din pagina 5 a acțiunii, respectiv dosarul instanței de fond.

În orice caz, pentru a fi incident acest motiv de recurs în ipoteza indicată de recurenta-reclamantă și pentru a se dispune casarea unei hotărâri este necesar ca această să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinței prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1182 din 24 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.