ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 669/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României - Secretariatul General, Comuna Ponoarele prin Primar și Consiliul Local al comunei Ponoarele, au solicitat anularea parțială a dispozițiilor H.G. nr. 963/2002, Anexa 49, poziția 32, 1.6.2 publicată în M.O nr. 678 bis din 12 septembrie 2002, privind includerea în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Ponoarele jud. Mehedinți a "Școlii cu clasele l-IV Ceptureni, sc=180mp; sd=180mp. P; cărămidă; teren aferent: 500 mp; vecinii: N.S.V.E.-D.", repunerea părților în situația anterioară și obligarea la cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 259 din 10 iunie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului, Comuna Ponoarele, prin Primar și Consiliul Local al Comunei Ponoarele, având ca obiect anulare act administrativ, ca tardiv formulată.

Recursul Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanții A., B. și C. au formulat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenții-reclamanți au susținut că publicarea unui act administrativ individual în Monitorul Oficial nu oferă o concretă și sigură comunicare a actului individual către persoana căreia i se adresează, astfel că reclamanții, persoane fără studii juridice, nu au avut posibilitatea de a lua la cunoștință nici măcar de existența hotărârii de guvern, cu atât mai mult despre conținutul acesteia. Recurenții au invocat practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - decizia nr. 10/2013 și a Curții Constituționale - decizia nr. 1254/2011, potrivit căreia formalismul în comunicarea actelor emise de instituțiile publice nu reprezintă o comunicare efectivă a actelor emise de către acestea. De asemenea, recurenții au susținut că prin publicarea actului administrativ considerat individual, dar în același timp cu putere de lege, le este încălcat dreptul la apărare și accesul la justiție, iar actele emise de autoritățile locale și centrale sunt și rămân în vigoare fără posibilitatea efectivă de a le mai putea contesta și supune controlului de legalitate. Au mai susținut recurenții că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a început să curgă din luna august 2012 când Primăria le-a comunicat HCL nr. 23/1999 și H.G. nr. 963/2002, termen ce a fost întrerupt în luna septembrie 2012, când au înregistrat acțiunea având ca obiect constatare nulitate act juridic - procesul-verbal din data de 19.09.1980 încheiat între Consiliul local al comunei Ponoarele și D. și E., revendicare imobiliară și obligația de a face. În fine, recurenții au susținut că H.G. nr. 963/2002 este un act normativ, în sensul art. 11 alin. (4), putând fi contestat oricând.

Apărările intimaților Intimata Comuna Ponoarele a depus întâmpinare la data de 21.09.2015, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică. Intimatul Guvernul României a depus întâmpinare la data de 23.09.2015, prin care a invocat, ca o chestiune prealabilă, excepția lipsei calității de reprezentant, iar pe fondul recursului, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Procedura în fața instanței de recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 21 iunie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 20 septembrie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 20.02.2018. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Cu titlu prealabil, analizând excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată prin întâmpinare de către intimatul Guvernul României, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată. Astfel, în privința redactării și înregistrării recursului și a reprezentării recurenților în fața instanței de recurs, se constată că la dosarul de recurs a fost depusă împuternicire avocațială, înscris întocmit potrivit Legii nr. 51/1995, prin care se face dovada mandatului acordat pentru reprezentare avocatului F.. Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Susținerile recurenților referitoare la caracterul normativ al H.G. nr. 963/2002 sunt lipsite de temei, în condițiile în care, potrivit clasificării actelor administrative, actele administrative cu caracter normativ cuprind reglementări de principiu, formulate în abstract, și destinate unui număr nedeterminat de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual produc efecte juridice cu privire la persoane dinainte determinate. Astfel, contrar aserțiunilor cuprinse în cererea de recurs, Hotărârea Guvernului adoptată în temeiul art. 107 (devenit art. 108 după republicare) din Constituția României și art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, privind atestarea domeniului public al județului Mehedinți, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Mehedinți, este un act administrativ cu caracter individual, pentru că urmărește stabilirea unei situații juridice precise în raport cu un număr relativ restrâns și determinat de subiecți de drept. Totodată, în sensul că hotărârile Guvernului de atestare a bunurilor aparținând domeniului public sunt acte administrative cu caracter individual, Înalta Curte s-a pronunțat în mod constant, spre exemplu, prin deciziile nr. 1740 din 25 martie 2010, nr. 2459 din 12 mai 2010 și nr. 5702 din 29 noiembrie 2011, publicate pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în secțiunea de jurisprudență a secției de contencios administrativ și fiscal. În ceea ce privește criticile recurenților în privința tardivității acțiunii, Înalta Curte reține că acestea nu sunt de natură a combate corectitudinea aspectelor reținute și a argumentației primei instanțe. Astfel, H.G. nr. 963/2002 este un act administrativ cu caracter individual al cărei destinatar este județul Mehedinți (fiind realizată atestarea domeniului public al acestei unități administrativ-teritoriale). Recurenții - reclamanți sunt, astfel, terți, față de actul invocat. Or, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, terții pot ataca un act administrativ individual în termenul de 6 luni de la data comunicării actului sau de la data luării la cunoștință de acest act, neavând relevanță data publicării acestuia în Monitorul Oficial. Se au în vedere și considerentele Deciziei nr. 797/2007 a Curții Constituționale de interpretare a prevederilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 11 alin. (2) din aceeași lege. Or, așa cum reiese din cuprinsul sentinței civile nr. 35/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2012 de Judecătoria Baia de Aramă și precum chiar recurenții-reclamanți susțin prin însăși cererea de recurs, aceștia au luat cunoștință de H.G. nr. 963/2002 în luna august 2012 (înscris depus la dosarul cauzei mai sus amintite), dată de la care începe să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește întreruperea prevăzută de art. 2537 pct. 2 C. civ., invocată de recurenți, aceasta nu este incidentă, cât timp "cererea de chemare în judecată" avută în vedere de legiuitor trebuie să privească chiar actul administrativ în raport de care se calculează termenul de prescripție; or, litigiul ce a făcut obiectul dosarului amintit a avut ca obiect anularea altor acte, iar nu a H.G. nr. 963/2002. În subsidiar, chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că este aplicabil termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acesta ar începe să curgă tot în luna august 2012, iar potrivit art. 11 alin. (5) teza a II-a din lege fiind un termen de decădere, nici nu ar fi susceptibil de întrerupere. Or, prin introducerea acțiunii la data de 5 martie 2015, reclamanții nu au respectat termenul legal de introducere a acțiunii, în niciuna din variantele de mai sus. În același sens, se reține că, în raport cu circumstanțele cauzei și prevederile art. 11 alin. (2) și (5) din Legea nr. 554/2004, sancțiunea decăderii din dreptul de a exercita acțiunea în anulare este prevăzută și de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate". Pentru toate considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenți sub aspectul motivului de casare invocat, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C..