ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1540/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. "A." S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, a solicitat instanței să dispună următoarele:

Soluția primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 136 din 22 ianuarie 2016 a admis, în parte, cererea introductivă formulată de contestatoarea S.C. "A." S.A. București, în contradictoriu cu intimata Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică.

A obligat intimata să emită o dispoziție de plată către petentă pentru diferența de achitat raportat la titlul executoriu deținut.

A respins cererea de anulare a adresei nr. x/31.01.2014, ca nefondată.

Recursul formulat în cauză

Împotriva sentinței nr. 136 din 22 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă arată că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 și a OMFP nr. 2336/2011.

Recurenta arată că are calitatea de terț poprit și nu este debitor al B. ci prin intermediul Activității de Trezorerie și Contabilitate Publică, debitorul este alimentat cu fonduri de la bugetul de stat, DGRFPB-ATCP fiind doar un administrator al AAAS.

Conform informațiilor transmise de ATCP, terțul poprit a efectuat plăți la primirea actelor de executare silită în dosarul nr. x/2010, prin măsura alimentării conturilor de către AAAS.

Față de probatoriul administrat din care rezultă că plățile au fost făcute pe măsura alimentării conturilor debitoarei, în mod greșit a reținut instanța de fond că intimata a refuzat plata sau a tergiversat emiterea unei decizii de plată, încălcând astfel dispozițiile art. 460 C. proc. civ.

Este evident că Trezoreria, în calitate de recurentă, nu poate achita sumele stabilite în urma validării din conturile proprii ci din conturile AAAS ce le deține la terțul poprit conform OMFP nr. 116/2012.

Prin dispozițiile O.U.G. nr. 22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, iar potrivit art. 1 din actul normativ evocat "Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă".

O.G. nr. 92/2002, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul că acestea nu se pot face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugetul instituției respective.

Susținerea reclamantei, în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 10

1

din Ordinul nr. 2336/2011, astfel cum a fost introdus prin Ordinul nr. 161/2012, nu are un fundament legal, având în vedere că validarea popririi a fost dispusă în baza sentinței nr. 5400/26.07.2011 a Judecătoriei Sectorului 4 București, care a rămas definitivă și irevocabilă la data de 4.04.2013 prin Decizia nr. 611/2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, dispozițiile art. 10

1

din Ordinul nr. 2336/2011 sunt aplicabile, ordinul fiind emis cu mult înainte de pronunțarea definitivă și irevocabilă a hotărârii de validare a popririi.

De asemenea, dispozițiile imperative ale O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 456 și 460 C. proc. civ., ce reglementează materia executării silite prin popriri.

Apărările formulate în cauză

Intimata S.C. A. S.A., a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică prin care a solicitat în principal să se constate nulitatea recursului în raport cu dispozițiile art. 489(1) C. proc. civ. iar în subsidiar să se dispună respingerea recursului ca nefondat.

Intimata arată, în esență, că susținerile recurentei sunt nefondate, Ordinul nr. 2336/2011 nefiind aplicabil în cauza de față în condițiile în care a intrat în vigoare la mai bine de două luni de la înființarea popririi. Dispozițiile Ordinului nr. 2336/2011 au fost invocate și în cadrul contestației la executare în dosarul nr. x/2013 de Judecătoria Sectorului 1 București, contestație ce a fost respinsă prin sentința 14001/2014.

În temeiul sentinței de validare a popririi, recurenta are calitatea de debitor și nu terț poprit, criticile recurentei urmând a fi respinse.

În ceea ce privește suma în conturile AAAS deschise la DGRFP MB- ATCP se arată că recurenta a avut la dispoziție în conturile AAAS sumele necesare acoperirii creanței A., fapt ce rezultă din Anexa 3 din dosarul de fond.

Somația de executare a fost emisă la data de 20.05.2011 înainte de publicarea Ordinului nr. 2336/2011, nefiind aplicabil nici Ordinul MFP nr. 161/2012, calitatea de debitor direct al reclamantei intervenind prin validarea popririi astfel că susținerea recurentei în sensul că este doar un "administrator" al conturilor AAAS urmează a fi respinsă, având în vedere că prin pronunțarea sentinței civile nr. 5400/2011 a Judecătoriei Sectorului 4, recurentul a devenit debitorul direct al S.C. A. S.A.

De asemenea, nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile O.G. nr. 22/2002, executarea silită împotriva AAAS fiind efectuată conform C. proc. civ.

Aplicabilitatea dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 a fost analizată în dosarul nr. x/2013 iar pentru a beneficia de dispozițiile legale evocate trebuia să facă dovada că neexecutarea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu s-a datorat lipsei de fonduri.

Mai mult, recurenta nu a demonstrat obligațiile statuate la art. 1 și 4 din O.G. nr. 22/2002, respectiv nu a depus documente din care să rezulte includerea creanței S.C. A. S.A. în bugetul de venituri și cheltuieli al instituției. Conform dispozițiilor art. 371

1

alin. (1) C. proc. civ., obligațiile stabilite prin titluri executorii se aduc la îndeplinire de bună voie dar recurenta nu și-a executat obligațiile invocând dispoziții legale inaplicabile. În concluzie, pentru aceleași argumente expuse și prin cererea de chemare în judecată, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru a recursului

În procedura de filtru a recursului reglementată de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., pe baza motivelor de recurs și a apărărilor expuse, raportat la dispozițiile legale incidente, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ. s-a verificat îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute sub sancțiunea nulității și dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., raport ce a fost comunicat părților.

Prin încheierea de ședință din data de 2 februarie 2018 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză fiind dispusă citarea părților conform dispozițiilor art. 493(7) C. proc. civ.

Hotărârea instanței de recurs

Analizând sentința recurată în raport de criticile și apărările expuse, ținând cont de dispozițiile legale incidente se constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente.

Astfel, intimata-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ să dispună anularea actului administrativ, respectiv adeverința nr. 11107/31.01.2014 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică ca fiind nelegală și ca urmare să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții de plată direct către reclamantă asupra sumei rămasă de achitat conform titlului executoriu deținut.

Instanța de fond prin sentința recurată a constatat că adresa nr. 11107/31.01.2014 nu este un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004 dar a obligat pe intimată să emită o dispoziție de plată către reclamantă pentru diferența de achitat, raportat la titlul executoriu deținut (sentința civilă), fără a arăta prin considerentele hotărârii situația de fapt reținută în raport de probatoriul administrat, precum și motivele de fapt și drept pe care se întemeiază soluția dată, încălcând astfel dispozițiile art. 425 lit. b C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților dar potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să stabilească situația de fapt și drept în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, având obligația să pună în discuția părților calificarea juridică exactă a acțiunii și în raport de obiectul acțiunii astfel stabilit să verifice competența materială de soluționare ținând cont de emitentul actului a cărei anulare se solicită.

Spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul juridic al cererii (cauza petentei) nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru ocrotirea drepturilor și intereselor juridice ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă.

Chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, indică dispozițiile C. proc. civ. vizând executarea silită, dar și dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Este adevărat că dispozițiile Legii nr. 554/2004 se completează cu dispozițiile C. proc. civ. în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raportului de putere dintre autoritatea publică și persoana vătămată în drepturile și interesele legitime dar compatibilitatea aplicării normelor de procedură se stabilesc de instanță cu prilejul soluționării cauzei.

Instanța de fond a soluționat cauza, apreciind prin considerentele sentinței că "nu se poate substitui autorității publice în exercitarea competențelor legale" dar prin dispozitivul sentinței "obligă intimata să emită o dispoziție de plată" situație în care se constată o vădită contradicție între considerente și dispozitiv, motivarea hotărârii fiind contradictorie, fapt ce atrage casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța va stabili obiectul acțiunii cu respectarea dispozițiilor art. 22(2) C. proc. civ., iar în funcție de obiectul acțiunii astfel stabilit va verifica competența materială de soluționare a cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 494 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică București, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică București împotriva sentinței nr. 136 din 22 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 aprilie 2018.