ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4304/2019

Ședința publică din data de 27 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin Administrația Finanțelor Publice Contribuabili Mijlocii, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/11.12.2018, emisă în temeiul Raportului de inspecție fiscală nr. x/11.12.2018, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 211 din 22 ianuarie 2019, a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin Administrația Finanțelor Publice Contribuabili Mijlocii și a suspendat executarea deciziei de impunere nr. x/11.12.2018 până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (8) C. proc. civ.).

În ceea ce privește condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, recurenta consideră că, în mod eronat, instanța de fond a constatat că acestea ar fi îndeplinite în prezenta cauză.

Referitor la existența unui caz bine justificat, arată că reclamanta nu a făcut dovada că acestă primă condiție, prevăzută de lege, este îndeplinită.

Din actele aflate la dosarul cauzei nu se poate reține existența unei asemenea îndoieli, întrucât motivele invocate de reclamantă prin cererea de suspendare și reținute de către instanța de fond reprezintă susțineri care necesită o analiză pe fond a însăși raportului juridic dedus judecății.

Aspectele invocate de reclamantă în cererea de suspendare și reținute de instanța de fond, țin de legalitatea în sine a actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

În ceea ce privește a doua condiție, respectiv prevenirea unei pagube iminente, recurenta consideră că îndeplinirea acesteia presupune administrarea de dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanță simplele afirmații făcute în acțiunea formulată de reclamantă și reținute de către instanța de fond.

În opinia recurentei, argumentele reclamantei, aduse în susținerea cererii de suspendare, nu sunt de natură să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiții prevăzute de lege, acestea neputând fi reținute în soluționarea favorabilă a cauzei.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și este invocată practică judiciară în materie a Înaltei Curțide Casație și Justiție.

Intimatul A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere următoarele considerente.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia de impunere nr. x/11.12.2018 s-a stabilit în sarcina reclamantei GTS obligația suplimentară de plată în cuantum de 10.683.229 RON reprezentând acciză gaz petrolier.

Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, prin actele depuse, reclamanta a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actului administrativ contestat.

Din raportul de inspecție fiscală nr. x/11.12.2018 rezultă că obligația suplimentară de plată a accizelor în cuantum de 10.461.288 RON a fost stabilită reținându-se că în perioada decembrie 2011-03.07.2017 reclamanta a achiziționat prin operațiuni proprii de import produse accizabile prevăzute de art. 355 alin. (2) Codul fiscal, respectiv butan, n-butan și izobutan cu codul NC 2901.10.00.00, fără a deține autorizație de utilizator final. Operațiunile de import s-au realizat prin Biroul Vamal de Interior Râmnicu Vâlcea care nu era înscris ca loc de import, conform autorizației de expeditor înregistrat nr. x din data de 24.11.2010 deținută de reclamantă, iar deplasarea produselor accizabile de la Biroul Vamal de Interior Râmnicu Vâlcea la antrepozitul fiscal deținut de către operatorul economic în jud. Vâlcea, sat Bucșani, Comuna Ionești, la Balastiera nu au fost însoțite de Documentul Administrativ Electronic (e-DA).

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea Deciziei de impunere nr. x/11.12.2018 în privința sumei de 10.461.288 RON, în condițiile în care, Biroul Vamal Râmnicu Vâlcea a dat reclamantei liberul de vamă, iar potrivit adresei emise de Direcția Regională Vamală Craiova rezultă că prin declarațiilor vamale de import depuse și înregistrate de societatea reclamantă la Biroul Vamal Râmnicu Vâlcea, mărfurile au fost plasate în regimul vamal 07 - punere în liberă circulație și plasarea, în mod simultan, sub un regim de antrepozit altul decât un regim de antrepozit vamal. Astfel, organele vamale au concluzionat că prin documentul administrativ unic(declarație vamală de import) depusă la Biroul Vamal Râmnicu Vâlcea, mărfurile au fost plasate în antrepozitul fiscal de producție deținut de societate în localitatea Bucșani, jud. Vâlcea.

De asemenea, în mod corect a s-reținut că există o îndoială serioasă asupra legalității Deciziei de impunere, în condițiile în care nivelul accizelor pentru produsul energetic cu codul NC 2901.10.00.00 a fost stabilit la nivelul unitar de accize prevăzut pentru motorină.

În aceste condiții, în mod temeinic a reținut instanța de fond că există o îndoială serioasă asupra legalității Deciziei de impunere nr. x/11.12.2018 și în privința sumei de 139.045 RON, având în vedere că și de această dată organele fiscale au avut în vedere nivelul unitar de accize prevăzut pentru motorină, reținând lipsa autorizației de utilizator final în privința reclamantei, fără a ține cont însă de calitatea acesteia de producător de produse energetice accizabile, pentru care deține autorizație de antrepozit fiscal de producție.

Înalta Curte apreciază că în mod legal s-a reținut că există o îndoială serioasă asupra legalității Deciziei de impunere nr. x/11.12.2018 și în privința sumei de 82.896 RON, având în vedere că organele fiscale au avut în vedere nivelul unitar de accize prevăzut pentru motorină, reținând lipsa autorizației de utilizator final în privința clienților reclamantei, fără a specifica însă în ce scopuri au fost utilizate produse energetice livrate.

Deci, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

De asemenea, instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului.

În ceea ce privește condiția "pagubei iminente", se constată că aceasta este dovedită, având în vedere că executarea creanței fiscale stabilite prin intermediul deciziei de impunere ar afecta în mod semnificativ echilibrul financiar al societății, raportat la situația financiară a acesteia astfel cum rezultă din documentele contabile atașate(potrivit datelor înscrise în raportul de inspecție fiscală, reclamanta a realizat profit net în valoare de 1.061.561 RON - în timp ce obligația fiscală stabilită în sarcina sa este de 10.683.229 RON).

De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinței civile nr. 211 din 22 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 septembrie 2019.