ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5599/2019

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.02.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 1: anularea Dispoziției nr. 397028/19.12.2013 emise de D.G.I.T.L. Sector 1 - Serviciul juridic soluționare contestații și anularea Deciziilor de impunere diferențe nr: 376896/31.10.2013, 376853/31.10.2013, 376909/31.10.2013, 376860/31.10.2013, 376865/31.10.2013, 376904/31.10.2013 emise de Municipiul București - Consiliul Local Sector 1 - D.G.I.T.L.; anularea Dispoziției nr. 410726/19.12.2013 emise de D.G.I.T.L. Sector 1 - Serviciul juridic soluționare contestații și anularea Deciziei nr. 398778/13.11.2013 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale emise de Municipiul București - Consiliul Local Sector 1 - D.G.I.T.L.; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2111 din 16 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale sector 1 București (D.G.I.T.L.) și a anulat: Dispoziția nr. 397028/19.12.2013 emisă de D.G.I.T.L. sector 1 București - Serviciul juridic și soluționare contestații; Deciziile de impunere diferențe nr: 376896/31.10.2013, 376853/31.10.2013, 376909/31.10.2013, 376860/31.10.2013, 376865/31.10.2013 și nr. 376904/31.10.2013 emise de Municipiul București - Consiliul local sector 1 - D.G.I.T.L.; Dispoziția nr. 410726/19.12.2013 emisă de D.G.I.T.L. sector 1 București - Serviciul juridic și soluționare contestații; Decizia nr. 398778/13.11.2013 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale emise de Municipiul București - Consiliul local sector 1 - D.G.I.T.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 1 București, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței și, în rejudecare, respingerea cererii formulate de S.C. A. S.R.L.

În motivarea recursului arată că sentința este nelegală, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003, coroborate cu disp. pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, precum și cu art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, având în vedere că în rejudecare, instanța de fond a reținut că baza de impunere folosită de pârâtă a fost valoarea denominată (6.761.569 RON Ron), care este egală cu valoarea de inventar rezultată din reevaluarea de la 31.12.2007, înregistrată în contabilitatea reclamantei, respectiv totalul de 6.761.569 RON Ron; baza de impunere ar fi trebuit să fie constituită din valoarea contabilă a clădirilor rezultată în urma ultimei reevaluări care, în speță, este cea din 2004, organul fiscal reținând valoarea din 2004 denominată. Prin urmare, consideră că nu sunt incidente disp. art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003, fiind aplicabile disp. art. 253 alin. (6)

1

din aceeași lege.

Cu toate acestea, opinia primei instanțe a fost în sensul că reclamanta a procedat la reevaluarea susținută probator de raportul din 31.12.2007, valoarea rezultată fiind înscrisă în contabilitate și aprobată de A.G.A. Astfel, din considerentele sentinței recurate rezultă o contradicție între cele reținute de instanță în sensul că, pe de o parte, organul fiscal a avut în vedere valoarea (în cuantum de 6.761.569 Ron) din 2004, aplicând denominarea, iar, pe de altă parte, reținând că reclamanta a procedat la reevaluarea din 31.12.2007, valoarea rezultată fiind înscrisă în contabilitate și aprobată de A.G.A.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în ianuarie 2009 intimata-reclamantă nu a invocat faptul că raportul de expertiză din dosarul nr. x/10.01.2008 ar avea o funcție juridică diferită, ci aceasta se contrazice susținând că acest raport și suplimentul la raport au fost întocmite în scopul stabilirii valorii de piață a clădirilor și a valorii de închiriere a terenului, iar pe de altă parte, în baza acestui raport și a suplimentului a declarat valoarea clădirilor la data de 31.12.2008, care a constituit baza de impunere pentru anul 2009. În consecință, organul fiscal, analizând documentația, a procedat la înregistrarea valorii de impunere în cuantum de 4.810.696 RON Ron în evidențele fiscale începând cu anul 2009. Pentru reevaluarea clădirilor legiuitorul nu face distincție cu privire la funcția juridică a raportului de reevaluare, fiind suficient ca raportul să fie întocmit în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, iar valoarea rezultată să fie aprobată de Hotărârea A.G.A. și înregistrată în contabilitate.

Critică faptul că instanța, analizând raportul de expertiză din dosarul nr. x/2008, a reținut că scopul întocmirii acestuia a fost stabilirea valorii de circulație a clădirilor proprietatea reclamantei și că cele două rapoarte (din 31.12.2007 și din 10.01.2008) au denumiri diferite tocmai pentru a releva și funcția juridică diferită a acestora, deși legislația fiscală nu distinge asupra funcției juridice a rapoartelor de reevaluare, astfel că pentru înregistrarea în evidențele fiscale a reevaluării clădirilor este necesară, dar și suficientă, prezentarea unui raport de reevaluare care să îndeplinească doar condițiile prevăzute de pct. 55 lit. b) din H.G nr. 44/2004.

Recurenta-pârâtă susține că pentru anul 2008, înscrisurile depuse la dosar sunt insuficiente pentru a proceda la calcularea cotei de impozit de 1,5% aplicabilă la valoarea de impunere a clădirilor înregistrate la rolul fiscal al S.C. A. S.R.L., astfel că organul fiscal a notificat societatea să prezinte declarațiile fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, însoțite de documente justificative care să ateste data efectuării reevaluărilor, iar prin adresa nr. x/03.10.2013, societatea reclamantă i-a transmis următoarele documente: declarația fiscală în care precizează valoarea de impunere a clădirilor aflate în patrimoniul reclamantei la suma de 5.142.200 Ron; raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert tehnic B., la 10.01.2008, cu o valoare actualizată a clădirilor de 5.142.200 Ron; hotărârea A.G.A. din 10.01.2008 privind aprobarea valorilor de inventar ale clădirilor; bilanț corectat potrivit adresei înregistrate la D.G.I.T.L. sub nr. x/03.10.2013 din decembrie 2008 în care este înscrisă valoarea de 5.142.200 Ron; întrucât valoarea de 5.142.200 Ron nu a fost cuprinsă în documentele contabile, prin adresa nr. x/02.10.2013, societatea reclamantă a solicitat corectarea erorilor din bilanțul contabil la data de 31.12.2007; copia facturii nr. x/14.01.2008 emise de expert tehnic judiciar și copie OP nr. x/15.01.2008; declarația fiscală nr. 341817/03.10.2013 prin care s-a declarat o valoare de impunere a clădirilor în sumă de 5.142.200 Ron.

Așadar, societatea reclamantă a încercat corectarea evidențelor contabile, însă prin adresa nr. x/09.10.2013, D.G.R.F.P. București i-a transmis că evidențele contabile nu pot fi modificate, returnând documentația societății. Mai critică faptul că instanța de fond nu s-a referit în considerentele sentinței la demersurile întreprinse de societatea reclamantă pentru corectarea evidențelor contabile.

Arată că prin adresa nr. x/27.11.2013, reclamanta a precizat că Raportul de evaluare din data de 04.01.2008 a fost depus din eroare la organul fiscal, cu toate că din Hotărârea A.G.A. din 10.01.2008, de aprobare a raportului, reiese că acesta a fost întocmit spre a fi depus la D.G.I.T.L. Sector 1.

Susține că din verificarea documentelor prezentate s-a constatat că acestea nu sunt întocmite în conformitate cu disp. art. 3 din H.G nr. 1553/2003 și pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004, documentele fiind incomplete întrucât lipsește Hotărârea A.G.A. de aprobare a raportului de evaluare întocmit la data de 31.12.2007, care prezintă o valoare a clădirilor în cuantum de 6.761.569 Ron.

Recurenta-pârâtă arată că ultima reevaluare întocmită cu respectarea prevederilor legale a fost efectuată în 2004, pentru anii fiscali 2005, 2006 și 2007, iar în lipsa altor documente care să probeze faptul că pentru anul 2008 a fost efectuată reevaluarea clădirilor în ultimii 3 ani anteriori, respectiv în anii 2007, 2006 sau 2005, cota de impozitare care trebuia aplicată era de 10%, potrivit Hotărârii Consiliul Local al Sectorului 1 nr. 111/2007, sens în care s-a procedat la aplicarea diferenței de cotă 8,5% asupra valorii de inventar a clădirilor, raportată la valoarea declarată de societate la ultima reevaluare, respectiv în anul fiscal 2004, fiind emise deciziile de impunere pentru diferență de impozit datorat.

Invocă prevederile alin. (5) și (6) ale art. 253 din Codul fiscal și ale pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 din care reies cele trei condiții pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ persoana juridică ce alege să-și reevalueze bunurile printr-un raport de reevaluare, respectiv: raportul de reevaluare să fie redactat cu maxim 3 ani înainte de anul de referință; valoarea reevaluată a clădirii să fie aprobată de Consiliul de Administrație al societății și valoarea la care a fost reevaluată o clădire să fie evidențiată și în contabilitatea societății contribuabile.

Consideră că susținerile intimatei-reclamante sunt neîntemeiate, deoarece Hotărârea A.G.A. din data de 25.02.2008 nu putea produce efecte în cadrul raporturilor juridice de drept fiscal stabilite între reclamantă și organul fiscal pârât decât prin înregistrarea acesteia la instituția publică pârâtă, dar Hotărârea A.G.A. din data de 25.02.2008, pentru aprobarea raportului de reevaluare din data de 31.12.2007, nu a căpătat dată certă, nefiind înregistrată la organul fiscal.

Precizează că din înscrisurile depuse la termenul din 09.06.2016 reiese faptul că bilanțul ce cuprinde valoarea de 6.761.569 RON, întocmit la data de 31.12.2007, a fost depus la Registrul Comerțului la data de 17.03.2008, însă în anul 2008 la organul fiscal au fost depuse documente care cuprind alte valori contabile. Procesul-verbal depus de reclamantă la termenul din 09.06.2016 nu face referire la Hotărârea A.G.A din 25.02.2008, ci la bilanțul contabil încheiat la data de 31.12.2007 privind profitul net al societății reclamante pe anul 2007 și repartizarea profitului, astfel că procesul-verbal are un alt obiect decât hotărârea A.G.A. întocmită la data de 25.02.2008.

Situațiile financiare au fost depuse la organul fiscal, dar a lipsit Hotărârea A.G.A. din 25.02.2008, motiv pentru care cerințele prevăzute de pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 nu au fost îndeplinite și, întrucât potrivit art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, pentru a fi opozabile terților, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerțului, hotărârea în discuție nu a fost depusă în acest termen la Oficiul Național al Registrului Comerțului pentru a fi opozabilă terților. De altfel, chiar recurenta a recunoscut că Hotărârea A.G.A. din data de 25.02.2008 a fost depusă direct la instanța de judecată și nici nu a făcut dovada (potrivit art. 249 din C. proc. civ.) publicării acesteia conform art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta mai precizează că nu a adus critici valorii probatorii a Hotărârii A.G.A. din 25.02.2008, ci a menționat că aceasta nu a fost adusă la cunoștința organului fiscal prin nicio cale prevăzută de lege.

În ceea ce privește Dispoziția nr. 397028/19.12.2013 emisă de D.G.I.T.L. sector 1 și Decizia nr. 398778/13.11.2013 referitoare la obligațiile accesorii, învederează că stabilirea majorărilor de întârziere aferente impozitului pe clădiri, stabilite în aceleași condiții ca și impozitul pe clădiri, reprezintă măsura accesorie în raport cu debitul (obligația principală ajunsă la scadență), conform principiului accesorium sequitur principale.

În raport cu disp. art. 255 alin. (1) coroborat cu art. 120 alin. (2) din Codul de procedură fiscală și cu art. 255 alin. (1) din Codul fiscal, pentru diferențe suplimentare de creanțe fiscale, începând cu data de 31 martie și 30 septembrie 2008, organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată accesorii, stabilind în termenul de prescripție prevăzut de art. 91 din Codul de procedură fiscală că impozitul pe clădiri este datorat încă din anul 2008, deoarece art. 120 alin. (2) din Codul de procedură fiscală impune ca în cazul rectificării unei declarații sau a unei decizii de impunere să se plătească și dobânzi din ziua următoare scadenței.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, că este neîntemeiat, deoarece considerentele la care face referire recurenta cuprind argumentele reținute de instanța de fond pentru soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, acestea nefiind contradictorii.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că prima instanță în mod corect a stabilit starea de fapt și a aplicat textele de lege, iar faptul că Hotărârea A.G.A. din 25.02.2008, de aprobare a Raportului de evaluare la 31.12.2007, nu a fost depusă la organul administrativ ci direct la instanța de judecată, nu înlătură forța probantă a înscrisului, intimata-reclamantă apreciind că a respectat art. 253 pct. 5 din Legea nr. 571/2003 referitor la obligativitatea reevaluării clădirilor și înregistrarea acesteia în contabilitate.

Mai susține că, față de inexistența debitului principal, nu sunt datorate nici penalități, ceea ce conduce la anularea Dispoziției nr. 410726/19.12.2013 a D.G.I.T.L. sector 1 - Serviciul juridic soluționare contestații și a Deciziei nr. 398778/13.11.2013 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale emisă de Municipiul București - Consiliul Local Sector 1 - D.G.I.T.L.

Arată că Raportul de evaluare din data de 04.01.2008 a fost întocmit de societate în scopul stabilirii valorii de piață a clădirilor și a valorii de închiriere a terenului în suprafață de 21.000 mp, teren ce nu aparține societății, fiind proprietatea unei persoane fizice, pentru stabilirea nivelului chiriei datorate de societate.

Cu privire la depunerea pentru prima dată în instanță a hotărârii A.G.A. din 25.02.2008 a invocat Decizia în interesul legii nr. 1/2002 a Curții Supreme de Justiție, pe care a apreciat-o aplicabilă și în prezenta cauză.

Recurenta pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pentru motivele de fapt și de drept menționate în cererea de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Pârâta, în calitate de organ fiscal, apreciind că reclamanta nu a realizat o reevaluare a clădirilor aflate în proprietatea sa, din București, str. x, în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referință 2008, a stabilit că aceasta datorează impozit pe clădiri prin aplicarea cotei de 10% la valoarea de inventar a clădirilor, iar nu de 1,5% cât achitase reclamanta. Prin urmare, pârâta a emis Deciziile de impunere diferențe nr. 376896/31.10.2013, nr. 376853/31.10.2013, nr. 376909/31.10.2013, nr. 376860/31.10.2013, nr. 376865/31.10.2013 și nr. 376904/31.10.2013. Contestația fiscală formulată de reclamantă, potrivit art. 205 Codul de procedură fiscală, a fost respinsă de pârâtă prin Dispoziția nr. 397028/19.12.2013.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ipoteza invocată de recurentă fiind cea a motivelor contradictorii.

Înalta Curte constată că este nefondat acest motiv de recurs, întrucât prima instanță nu a menționat în considerentele sentinței motive contradictorii. Astfel, pentru invocarea acestui motiv de casare, recurenta a avut în vedere considerentele sentinței potrivit cărora la nivelul anului 2004 s-a realizat o reevaluare, iar valoarea clădirilor pentru care se datora impozit a fost de 67.615.690.765 ROL. Prin urmare, pârâta a avut în vedere această valoare (denominată) drept bază de impunere pentru aplicarea cotei majorate de impozit de 10% - 6.761.569 RON. Această valoare denominată este într-adevăr egală cu valoarea de inventar rezultată din reevaluarea de la 31.12.2007 și înregistrată în contabilitatea reclamantei, respectiv totalul de 6.671.569 - potrivit deciziilor de impunere diferențe. Prin urmare, (așa cum a subliniat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare), în condițiile în care deciziile de impunere diferențe au fost emise în aplicarea art. 253 alin. (6) și (6)

1

Codul fiscal, baza de impunere ar fi trebuit să fie constituită din valoarea contabilă a clădirilor rezultată în urma ultimei evaluări care, în speță, ar fi fost cea din 2004 - organul fiscal a avut în vedere valoarea din 2004, aplicând denominarea.

A susținut recurenta că aceste considerente conțin o contradicție în sensul că, pe de o parte, instanța a reținut că organul fiscal a avut în vedere valoarea (în cuantum de 6.761.569 RON Ron) din 2004, aplicând denominarea, iar pe de altă parte, a reținut că reclamanta a procedat la reevaluarea de la 31.12.2007, valoarea rezultată fiind înscrisă în contabilitate și aprobată de A.G.A.

Înalta Curte constată că nu poate fi reținută această susținere, întrucât prima instanță a făcut două afirmații care nu vin în contradicție, respectiv a afirmat că pentru stabilirea impozitului pe clădiri organul fiscal s-a raportat la valoarea din 2004, denominată, iar la data de 31.12.2007 reclamanta a procedat la reevaluarea clădirilor, valoarea rezultată fiind înscrisă în contabilitate și aprobată de A.G.A.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu concluzia instanței potrivit căreia a avut loc reevaluarea clădirilor la 31.12.2007 nu este de natură să evidențieze vreo contradicție între această concluzie și afirmația vizând valoarea pe care organul fiscal a avut-o în vedere la stabilirea impozitului pe clădiri datorat de intimata reclamantă.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe care Înalta Curte îl consideră, de asemenea, nefondat, pentru că instanța de fond a aplicat în mod corect prevederile legale incidente în cauză, respectiv:

Potrivit art. 253 din Codul fiscal: (1) În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. (2) Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,5% și 1%, inclusiv. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București. (6) În cazul unei clădiri care a fost dobândită înainte de 1 ianuarie 1998 și care după această dată nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri este stabilită de consiliul local între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii, până la data primei reevaluări, înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice (alineat modificat prin O.U.G. nr. 30/2011, cu aplicabilitate de la 01.01.2012). (6

1

) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare (...).

Conform pct. 54 - (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice care nu au efectuat reevaluarea în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință se calculează pe baza cotei stabilite între 5% și 10% care se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Prin prima reevaluare se înțelege reevaluarea cea mai apropiată de anul fiscal 2002.

Pct. 55 din H.G. nr. 44/2004 prevede că pentru executarea prevederilor art. 253 alin. (6) din Codul fiscal se au în vedere următoarele: a) în cazul contribuabililor care nu au efectuat nici o reevaluare a clădirilor în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii de inventar a clădirii; b) în cazul clădirii care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului. După reevaluare, dacă în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, prin procesul-verbal încheiat în urma ședinței Consiliului de Administrație s-a aprobat noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării și aceasta a fost înregistrată în contabilitate, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 53 asupra valorii de inventar a clădirii. Sunt considerate ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de Administrație.

Recurenta pârâtă a făcut aplicarea Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 111/2007 privind stabilirea nivelurilor impozitelor și taxelor locale în Municipiul București, pentru anul 2008, potrivit căreia cota de impozitare aplicată clădirilor care au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință este 1,5%, iar cota de impozitare aplicată clădirilor care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință este 10%. Apreciind că reclamanta nu a realizat o reevaluare a clădirilor aflate în proprietatea sa, din București, str. x, în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referință 2008, a aplicat cota de impozitare de 10%.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că intimata reclamantă a procedat la reevaluarea clădirilor în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință 2008, cu respectarea prevederilor legale sus menționate.

Astfel, la dosar a fost depus raportul de evaluare la data de 31.12.2007 pentru imobilele situate în Bd. x, nr. 50 și 52-54, sector 1 București, întocmit de expertul B., în care se precizează că scopul acestui raport de evaluare este estimarea valorii juste a proprietății imobiliare pentru întocmirea situațiilor financiare, în conformitate cu cerințele IAS 16, cu OMFP nr. 1725/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene - IFRS și Codul fiscal. Raportul de evaluare va stabili valoarea justă în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare. Potrivit concluziilor raportului, evaluatorul a estimat valoarea proprietății la 6.761.569 RON.

La dosar a fost depusă, de asemenea, Hotărârea Adunării generale a asociaților S.C. A. S.R.L. din 25.02.2008 în care se menționează că ordinea de zi este următoarea: aprobarea raportului de evaluare a construcțiilor pentru întocmirea situațiilor financiare, întocmit de expert inginer B. din data de 31.12.2007, pentru valoarea de 6.761.569 RON; valoarea reactualizată de 6.761.569 RON va fi cuprinsă în balanța mijloacelor fixe la data de 31.12.2007 și bilanțul contabil la data de 31.12.2007; aprobarea bilanțului contabil întocmit la data de 31.12.2007; aprobarea raportului tehnic de expertiză privind valoarea de circulație a construcțiilor la data de 4.01.2008 și a valorii de închiriere a terenului în suprafață de 21.000 mp. pe care sunt amplasate construcțiile, întocmit de expert inginer B., din data de 4.01.2008; diverse. Conform mențiunilor din această hotărâre, ordinea de zi a fost aprobată cu unanimitate.

Se reține, totodată, din înscrisurile depuse la dosar, că a fost înregistrată în contabilitatea societății reclamante valoarea menționată în acest raport de evaluare, de 6.761.569 RON. Potrivit bilanțului reclamantei, balanței mijloacelor fixe existente în luna decembrie 2007, aceasta avea înregistrată în contabilitate la 31.12.2007 o valoare de inventar a construcțiilor de 6.773.651 RON (valoare compusă din valoarea impozabilă de 6.671.569 rezultată din reevaluare, plus valoarea de 12.082 RON a clădirii neimpozabile), iar potrivit declarației fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pe anul 2008, reclamanta a declarat o valoare impozabilă de 6.761.569 Ron.

Așa cum se menționează chiar în cererea de recurs, din disp. alin. (5) și (6) ale art. 253 din Codul fiscal și ale pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 reies cele trei condiții pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ persoana juridică ce alege să-și reevalueze bunurile printr-un raport de reevaluare, respectiv: raportul de reevaluare să fie redactat cu maxim 3 ani înainte de anul fiscal de referință; valoarea reevaluată a clădirii să fie aprobată de Consiliul de Administrație al societății și valoarea la care a fost reevaluată o clădire să fie evidențiată și în contabilitatea societății contribuabile.

Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite aceste condiții, astfel că aplicarea cotei majorate de impozit de 10% pentru anul 2008, conform Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 111/2007, nu se justifică.

Recurenta critică această constatare pe care a făcut-o și instanța de fond prin soluția pronunțată, invocând mai multe aspecte și anume:

Pe lângă raportul de evaluare din 31.12.2007 a mai fost întocmit un raport de evaluare de către același expert, în dosarul nr. x/10.01.2008, iar reținerile prin care instanța de fond apreciază că cele două rapoarte au denumiri diferite tocmai pentru a fi relevată și funcția juridică a acestora sunt eronate întrucât, pentru reevaluarea clădirilor, legiuitorul nu face distincție cu privire la funcția juridică a raportului de evaluare.

Înalta Curte reține că este vorba despre raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de același expert, în dosarul nr. x/10.01.2008, având următorul obiectiv: stabilirea valorii de circulație, la data efectuării expertizei, a următoarelor imobile situate în București, Bd. x, nr. 50 și nr. 52-54 din sectorul 1, proprietatea reclamantei: corp A (și sediu administrativ) cu destinație depozite; corp B - destinație depozite; corp C - clădire "la roșu" cu destinație sediu administrativ, precum și stabilirea valorii de închiriere a terenului în suprafață de 21.000 mp. pe care sunt amplasate corpurile de clădire de mai sus. Conform acestei expertize, valoarea de circulație este de 5.142.200 RON, iar valoarea de închiriere a terenului este de 693.000 RON/lună.

Referitor la susținerea că legiuitorul nu face distincție cu privire la funcția juridică a raportului de evaluare, instanța de recurs constată că recurenta nu a precizat dacă reclamanta a încălcat dispoziții legale prin întocmirea celor două rapoarte de expertiză care au avut obiective diferite, respectiv care este reglementarea ce nu permite unei societăți comerciale să solicite efectuarea unor rapoarte de expertiză cu privire la același imobil, care să stabilească diferite valori ale acestuia, cum ar fi: valoarea de circulație, valoarea impozabilă ce urmează a fi înregistrată în evidențele contabile.

În cauză a fost întocmit un singur raport de reevaluare a imobilelor pentru cei trei ani anteriori anului fiscal de referință 2008, în sensul art. 253 din Codul fiscal, respectiv cel din 31.12.2007, care a stabilit o valoare impozabilă de 6.761.569 RON, cel de-al doilea raport de evaluare, din ianuarie 2008, nefiind întocmit în scopul reevaluării imobilelor pentru stabilirea impozitului pe clădiri pe anul 2008.

A mai invocat recurenta faptul că Hotărârea A.G.A. din 25.02.2008 nu a fost depusă la organul fiscal, ci direct în instanța de judecată și că nu a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului apreciind că din aceste motive nu poate fi avută în vedere la soluționarea cauzei.

Referitor la aceste susțineri instanța de recurs reține că, într-adevăr, această hotărâre nu a făcut parte din documentația depusă de reclamantă la organul fiscal pentru calcularea impozitului pe clădiri. Acest fapt nu este însă de natură să înlăture valoarea probatorie a acestui înscris, chiar recurenta menționând în cererea de recurs că nu a adus critici valorii probatorii a hotărârii în discuție, ci doar a precizat că nu a fost adusă la cunoștința organului fiscal prin nicio cale prevăzută de lege.

Cu privire la această împrejurare, intimata a invocat prin întâmpinare Decizia în interesul legii nr. 1/2002 prin care Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și a stabilit că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin O.G. nr. 126/29.08.1998, prezentarea ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește proveniența licită a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul constatării contravenției, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenție, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate și restituirea mărfii confiscate.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că potrivit C. proc. civ., instanțele sunt datoare să încuviințeze administrarea tuturor dovezilor susceptibile de a duce la dezlegarea pricinii (...) și că a nu se admite luarea în considerare a unor astfel de dovezi ar însemna să se contravină principiului aflării adevărului și să nu se pronunțe o soluție dreaptă, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.

În răspunsul la întâmpinare recurenta invocă disp. art. 521 alin. (1) C. proc. civ. susținând că efectul acestei decizii se aplică stricto sensu la disp. art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin O.G. 126/29.08.1998. Obiectul prezentei cauze nu antamează aceleași probleme de drept dezlegate prin această decizie, motiv pentru care argumentele intimatei privind încălcarea unui proces echitabil nu sunt întemeiate.

Referitor la aceste susțineri ale recurentei, Înalta Curte reține, pe de o parte, că Decizia nr. 1/2002 a fost pronunțată sub imperiul vechiul C. proc. civ. care nu reglementa procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel că nu sunt incidente disp. art. 521 alin. (1) din noul C. proc. civ.. Pe de altă parte, se constată că instanța supremă a invocat în considerentele deciziei un principiu fundamental în desfășurarea procesului civil, cel al aflării adevărului. Acest principiu era consacrat atât în vechiul C. proc. civ., în art. 130 alin. (2), care stabilea că judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor (...), dar este reglementat și de noul C. proc. civ., în art. 22 alin. (2), care prevede că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, (...) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Se constată așadar că își păstrează valabilitatea considerentele Deciziei nr. 1/2002 și în condițiile intrării în vigoare a noului C. proc. civ., în sensul că principiul aflării adevărului impune administrarea tuturor probelor pe care judecătorul le apreciază necesare pentru dezlegarea pricinii.

Prin Decizia nr. 235/3.02.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - SCAF a fost casată sent. civ. nr. 1823/10.06.2014 a Curții de Apel București - SCAF prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei, instanța de control judiciar dispunând că, pentru stabilirea caracterului real sau pro causa al hotărârii invocate de reclamantă, prin care s-a aprobat reevaluarea și înregistrarea în contabilitate la 31.12.2007 a noilor valori contabile ale clădirilor, se impune verificarea înscrierii procesului-verbal al ședinței în registrul ținut de societate, precum și a împrejurării dacă această hotărâre a fost depusă la Oficiul Registrului Comerțului.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond s-a conformat celor dispuse de instanța de control judiciar, iar reclamanta a depus la dosar dovada menționării în registrul ținut de societate a procesului-verbal al A.G.A din 25.02.2008, deci a respectării disp. art. 131 alin. (3) Legea nr. 31/1990, și a precizat că hotărârea A.G.A. din 25.02.2008 nu a fost depusă la Oficiul Registrului Comerțului.

Înalta Curte apreciază că această împrejurare nu constituie un argument în soluționarea favorabilă a recursului câtă vreme publicarea unei hotărâri a adunării generale a asociaților în registrul comerțului asigură doar opozabilitatea mențiunilor pe care actul de voință societară le cuprinde, fără a avea caracter constitutiv de drepturi și fără a afecta valabilitatea acestui act care își produce efectele în plan intern, în cadrul entității juridice în care a fost adoptată. Mai mult, din înscrisurile de la dosar rezultă că reclamanta a depus la Oficiul Registrului Comerțului situațiile financiare aferente anului 2007, în care este menționată valoarea imobilelor în discuție.

În consecință, în mod corect prima instanță a apreciat că nu poate fi reținută întocmirea pro causa a raportului de evaluare din 31.12.2007 și nici a Hotărârii A.G.A. din 25.02.2008, căci valoarea rezultată din reevaluare a fost înregistrată în contabilitate, a fost adusă la cunoștința organului fiscal odată cu depunerea bilanțului, a fost aprobată de Hotărârea A.G.A. care a fost înscrisă în Registrul Asociaților.

Referitor la neaducerea la cunoștința organului fiscal a acestei hotărâri se mai invocă în cererea de recurs disp. art. 278 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. privind momentul de la care data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit. Acest text de lege vizează tot opozabilitatea, or, așa cum s-a arătat, cerința publicității în Registrul Comerțului (conform art. 131 alin. (4) din Legea 31/1990) - ca modalitate în care devine dată certă data hotărârii A.G.A. - nu afectează valabilitatea acestei hotărâri pe care instanța nu are temei legal să o lipsească de valoare probatorie.

Recurenta mai arată că reclamanta a depus la D.G.I.T.L. sector 1 raportul de evaluare întocmit în luna ianuarie 2008 și nu pe cel din 31.12.2007 prin care, susține reclamanta, s-a realizat reevaluarea imobilelor.

Sub acest aspect, instanța de control judiciar reține că raportul de evaluare întocmit în luna ianuarie 2008 a fost depus ca urmare a primirii notificării nr. x/23.09.2013 din partea D.G.I.T.L. sector 1 prin care i se solicita depunerea declarației fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice, pentru clădirea situată în Bd. x, și care a fost dobândită și/sau a avut modificări ale masei impozabile începând cu data de 1.01.2008, până la data prezentei.

Față de conținutul acestei notificări, ce poate fi înțeles în sensul solicitării de documente privind perioada 1.01.2008 - data emiterii notificării, reclamanta a depus la organul fiscal raportul de evaluare întocmit în luna ianuarie 2008 și suplimentul la acesta, având în vedere că valoarea stabilită prin acestea - 4.810.696 RON - a fost înregistrată în contabilitate prin bilanțul contabil la 31.12.2008, ce a reprezentat baza de impunere pentru anul 2009. Valoarea menționată în raportul de evaluare din 4.01.2008 nu a fost înregistrată în bilanțul contabil al anului 2007 și, în consecință, nu produce efecte juridice cu privire la valoarea înregistrată în contabilitate în temeiul raportului de evaluare din 31.12.2007. De asemenea, a depus hotărârile A.G.A. din datele de 3.01.2008, 10.01.2008 și 12.12.2008.

După primirea acestor documente, organul fiscal a comunicat reclamantei, prin adresa nr. x/31.10.2013, că avea obligația reevaluării clădirilor în discuție în cei trei ani anteriori anului fiscal de referință 2008, respectiv anul 2007, 2006 sau 2005 în care societatea trebuia să facă reevaluarea clădirilor rezultând că, de fapt, organul fiscal a avut în vedere perioada 1.01.2005-31.12.2007. Prin urmare, reclamanta a transmis documentele care dovedeau reevaluarea clădirilor în cei trei ani anteriori anului fiscal de referință 2008.

În cererea de recurs se mai arată că instanța de fond nu s-a referit în considerentele sentinței la demersurile întreprinse de societatea reclamantă pentru corectarea evidențelor contabile, respectiv a valorii clădirilor înregistrată în bilanțul contabil pe anul 2007, prin adresa nr. x/09.10.2013, D.G.R.F.P. București comunicându-i faptul că evidențele contabile nu pot fi modificate, motiv pentru care i-a returnat documentația.

Înalta Curte apreciază că nemenționarea în considerentele sentinței a acestor demersuri nu este de natură să afecteze legalitatea sentinței, din moment ce valoarea clădirilor evidențiată în bilanțul contabil la 31.12.2007, înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București și la A.N.A.F. este cea care reiese din raportul de evaluare întocmit la data de 31.12.2007, și anume 6.761.569 RON.

Critica privind anularea Deciziei nr. 398778/13.11.2013 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale emise de Municipiul București - Consiliul local sector 1 - D.G.I.T.L. și a dispoziției de soluționare a contestației este nefondată în condițiile în care au fost anulate actele administrativ fiscale prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligațiile fiscale principale.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 1 împotriva sentinței civile nr. 2111 din 16 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2019.