ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 577/2020

Ședința publică din data de 5 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016 din 17.05.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea deciziei nr. 240-16-3363/17.03.2016 emisă de pârâtă cu ocazia soluționării contestației fiscale formulată de reclamantă;

- anularea, în parte, a actelor administrative reprezentate de decizia de impunere nr. x/04.01.2016 și raportul de inspecție fiscală nr. x/04.01.2016;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1575 din 3 mai 2017, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 București, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamanta A. S.A., în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Invocând ca temei al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin argumentele prezentate în susținerea motivelor de nelegalitate, recurenta a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 286 alin. (6), art. 250 alin. (1) pct. 9, art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 44-45, art. 86 alin. (1), art. 90 alin. (1)-(3) din Codul de procedură fiscală, solicitând în principal, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecare.

După prezentarea detaliată a contextului raportului juridic fiscal litigios, recurenta-pârâtă a punctat îndeosebi aspectele care vizează nelegalitatea sentinței, susținând că instanța de fond a încălcat normele de drept material, respectiv dispozițiile legale care reglementează acordarea ajutoarelor de stat.

Se arată, în esență, prin motivele de recurs amplu înfățișate în contextul unui "expozeu" al recurentei asupra intervalului de timp cuprins în perioada 01. 10. 2010- 31 .12. 2014, în care s-a judecat dosarul (22 pagini) au fost menționate următoarele critici în raport cu sentința atacată:

-prima instanță a înlăturat, fără a mai analiza efectiv argumentul recurentei bazat pe interpretarea gramaticală, din perspectiva folosirii verbului "a datora" la timpul prezent:

"nu se datorează", iar nu la timpul condițional optativ "ar beneficia". Recurenta a arătat că numai în aceasta ultima situație textul legal ar fi permis existența unei/unor condiții subsecvente (prevăzute de legea speciala) ce ar trebui îndeplinite de către titularului dreptului de proprietate asupra unor clădiri sau terenuri aparținând Parcului Industrial, pentru a beneficia de scutire.

- nici concluzia primei instanțe în sensul ca poziționarea sintagmei "potrivit teșii" la finalul textului legal nu ar echivala cu lipsirea acesteia de vreo semnificație, în contextul interpretării date prin soluție, nu are vreun suport legal.

- singura condiție pe care o impune Codul fiscal pentru a exista scutirea de la plata impozitului pe imobile este statutul (legal) de parc industrial ("parcuri industriale, potrivit legii").

Considerentul privind depășirea plafonului de 711.720 RON stabilit prin Decizia nr. 12/2004 emisă de Consiliul Concurenței este nelegal

- deși a înlăturat critica vizând greșita raportare a autorității fiscale la plafonul stabilit de Consiliul Concurenței prin Decizia nr. 12/2004, Curtea de Apel nu a făcut o analiză efectivă a argumentelor Societății, ci s-a limitat să aprecieze că nu ar fi favorabile acesteia.

- Decizia nr. 12/2004, din care rezultă că s-a autorizat un ajutor de stat pentru dezvoltare regională în baza art. 7 din O.G. nr. 65/2001, ce prevedea, printre măsuri, deducerea din profitul impozabil a unei cote de 20% din valoarea investițiilor realizate în parcul industrial

14

;

- Decizia Consiliului Concurenței nr. 101/30.05.2005 (ulterioară Deciziei nr. 12/2004). în cuprinsul acesteia, la pct. 4 (27) se menționează:

"[pentru etapa I a proiectului de dezvoltare propus de societate, valoarea ajutorului de stat autorizat a fost de 7.112.700.000 iei

15

, având o intensitate de 5,7%. Ajutorul de stat primit efectiv, în 2004, de către A. a fost de 1.945.969.000 tei'

6

, respectiv deducerea din profitul impozabil a unei cote de 20% din valoarea investițiilor realizate în parcul industrial";

Considerentele pe baza cărora au fost înlăturate argumentele Societății privind caracterul definitiv al deciziilor de impunere anuale emise de intimată sunt nelegale

- menționează recurenta că argumentele în discuție au fost invocate în susținerea criticii de nelegalitate bazată pe conduita anterioară a intimatei care a confirmat, prin actele emise (inclusiv prin deciziile anuale de impunere), tratamentul fiscal de aplicabil clădirilor și terenurilor localizate în Parcul Industrial.

- în esență, prima instanță a înlăturat aceste critici, apreciind că DITL sector 6 ar fi îndreptățită să emită o nouă decizie de impunere întrucât ne-am afla în ipoteza reglementată de art. 86 alin, (1)

î0

și art. 90 alin. (1) - (3) Codul de procedură fiscală

21

, respectiv ar fi intervenit o modificare a bazei de impunere.

- în opinia instanței, recurenta ar da un sens greșit noțiunii de bază de impunere, ceea ce in opinia acestei raționamentul primei instanțe este greșit, întrucât baza impozabilă reprezintă valoarea de impunere a bunurilor, evidențiată ca atare în deciziile emise de către DITL sector 6, căreia i se aplică un anumit tratament fiscal: scutire parțială sau totală, plată integrală. Prin urmare, raționamentul primei instanțe se bazează pe o confuzie între două elemente care nu se suprapun: valoarea contabilă (în cazul clădirilor) - adică baza impozabilă și tratamentul fiscal aplicabil acesteia.

Considerentul pe baza căruia au fost înlăturate criticile de nelegalitate a actelor contestate prin raportare la încălcarea unor principii este nelegal

- prin Contestația fiscală, recurenta a arătat că principiile privind certitudinea și eficiența impunerii sunt consacrate în art. 3 din Codul fiscal și au rolul de a asigura stabilitatea pe termen lung a contribuabilului din perspectiva aplicării și interpretării legislației fiscale,

- în cauză încălcarea acestui principiu de către DITL sector 6 este confirmată de conținutul următoarelor acte emanate de la această autoritate publică locală:

- adresele nr. x/18.07.2014 prin care DITL sector 6 a comunicat societăților rezidente în Parcul industrial răspunsul privire la anumite clarificări legate de aplicarea regimului de scutire la impozitul pe clădiri în contextul introducerii impozitului pe construcții, solicitate cu adresele nr. x,

- concret, prin adresele nr. x, DITL sector 6 a comunicat in sesnul că: art. 250 alin. (9) din Codul fiscal se referă la clădirile din parcurile industriale. Atât timp cât construcțiile declarate întrunesc elementele unei clădiri, în sensul Codul fiscal și a normelor metodologice de aplicare ale acestuia, ele vor fi menținute la rolul fiscal și vor fi în continuare scutite de la plata impozitului pe clădiri,

- pe de altă parte, susține recurenta, a arătat în fața primei instanțe că prin conduita adoptată intimata a încălcat principiul încrederii legitime aplicabil la nivel comunitar și recunoscut in cadrul jurisprudenței CJUE, ca fiind unul fundamental inclusiv în materia actelor administrative,

- facilitățile fiscale acordate parcurilor industriale în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal au natura juridică de ajutoare de stat, întrunind cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 107 par. 1 TFUE, respectiv: sunt acordate din resurse de stat, există un avantaj economic pentru beneficiar, sunt selective și au efect potențial asupra concurenței și comerțului între statele membre,

- art. 107 par. 3 enumeră la lit. a)-f) o serie de facilități care pot fi considerate compatibile cu Piața internă, iar art. 108 din TFUE atribuie Comisiei Europene competența specifică de a decide asupra compatibilității ajutoarelor de stat cu piețe comune, atunci când examinează ajutoarele de stat existente, când adoptă decizii privind ajutorul nou sau ajutorul modificat.

Considerentul pe baza căruia a fost înlăturată critica subsidiară privind scutirea de la plata impozitului pe cădiri a construcției punct de alimentare energie electrică, în baza art. 250 alin. (1) pct. 16 Cod fiscale este nelegal

- prima instanță a considerat ca fiind neîntemeiată critica în discuție întrucât, pe de o parte, construcția menționată este parte dintr-o clădire de birouri, situație în care ar fi supusă aceluiași tratament fiscal ca și aceasta din urmă. Pe de altă parte, s-a mai reținut ca atunci când legiuitorul a dorit ca anumite încăperi dintr-o construcție să fie impozitate diferit față de cele care constituie destinația principală a clădirii a prevăzut acest aspect și că în cauză nu este o astfel de situație de reglementare;

Considerentul privind nelegalitatea stabilirii de majorări de întârziere în lipsa comunicării anterioare a unui titlu de creanță care să individualizeze creanța principală este lipsit de suport

- prima instanță nu a analizat cum se determină scadența obligațiilor fiscale. Dacă ar fi efectuat această operațiune, ar fi constatat că scadență este indisolubil legată de comunicarea titlului,

Hotărârea instanței de fond este parțial nemotivată fiind incident art. 488 alin. (1) pct, 6 C. proc. civ.

- instanța de fond a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând că instanța nu a analizat în concret susținerile recurentei, abordarea instanței echivalând practic cu lipsa unei motivări.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 București, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La rândul său, recurenta- reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 19 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 5 februarie 2020,constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins,în temeiul art. 496 C. proc. civ.

În prealabil, Înalta Curte constată că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanței de recurs presupune examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta- reclamantă S.C. A. S.A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ decizia de impunere nr. x/04.01.2016, prin care i-au fost stabilite obligații către bugetul local, constând în impozit pe clădiri și teren și accesorii pentru anii 2010-31.12.2014 și Decizia nr. 240-16-3363 din 17 03. 2016 prin care Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 București a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere.

Recurenta a arătat faptul că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material și procedural, motivele reținute în considerentele hotărârii fiind contradictorii și lipsite de fundament. Solicită să se aibă în vedere motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat doar formal, Înalta Curte arată că instanța de judecată nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 4 88 alin. (1) pct. 6 raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată, motivare care să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, arătând motivele pentru care au fost respinse cererile părților, iar nu fiecare susținere a acestora.

Or, în speță, această cerință este, evident, îndeplinită, din examinarea considerentelor sentinței rezultând că instanța de fond a analizat și motivat, în fapt și în drept, soluția pronunțată.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă prin raportare, în special, la dispozițiile Codul fiscal și la cele de drept comunitar referitoare la ajutorul de stat, Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, este necontestat în cauză faptul că facilitățile fiscale constând în scutirea de impozitul pe clădiri și de impozitul pe terenuri, prevăzute pentru parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal constituie măsuri de ajutor de stat.

În acest context, în mod evident, acordarea facilităților este supusă obligației de notificare conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, la care face trimitere art. 1 alin. (5) din Codul fiscal.

Astfel, nu poate fi ignorat faptul că societatea administrator a parcului industrial "A." S.A. a primit titlul de parc industrial prin Ordinul MAI nr. 130 din 4 februarie 2014, emis în aplicarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002, acte normative anterioare aderării la Uniunea Europeană.

Titlul de parc industrial a fost acordat deci la o dată la care era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, act normativ care - în art. 2 alin. (8)- califica exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor drept măsuri de ajutor de stat.

La rândul lor, Instrucțiunile de acordare și anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul MDP nr. 264/2002, prevedeau la art. 11 că facilitățile prevăzute pentru parcurile industriale sunt ajutoare de stat regionale ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională din România.

La 1 ianuarie 2007, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, în temeiul căreia competențele de decizie în materia autorizării stopării sau recuperării ajutoarelor de stat s-au transferat de la Consiliul Concurenței la Comisia Europeană, prevederile art. 87 - 89 din TCE fiind direct aplicabile.

Având în vedere că facilitățile fiscale în discuție constituie măsuri de ajutor de stat, iar art. 1 alin. (5) din Codul fiscal impune ca orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat să fie acordată potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007, devine evident că sintagma "potrivit legii" utilizată în art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din Codul fiscal pentru acordarea beneficiului scutirii de impozit pe clădiri și pe terenuri include, atât legislația fiscală și cea care instituie regimul parcurilor industriale, cât și normele naționale și comunitare aplicabile în materia ajutorului de stat.

Conform art. 3 din O.U.G. nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligației de notificare către această instituție europeană sau, în situația exceptărilor, fără a îndeplini condițiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.

Scutirea reclamantei de la plata impozitului pe clădiri și impozitului pe teren aferente imobilelor situate în incinta Parcului Industrial reprezintă un ajutor de stat care, împreună cu celelalte componente ale schemei de ajutor de stat, nu poate depăși valoarea estimată a ajutorului de stat stabilită prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 12/09.01.2004 în sumă de 711.270 RON (RON).

Argumentul recurentei cu privire la faptul că plafonul de 711.720 RON stabilit prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 12/2004 ar fi aferent investițiilor, fără a avea vreo influență asupra scutirilor de impozit pe clădiri și teren aplicabile pentru rezidenții parcului industrial în perioada 2010 - 2014, nu poate fi reținut.

Punctul de vedere al Consiliul Concurenței asupra calificării măsurilor de sprijin prevăzute în art. 250 și art. 257 din Codul fiscal drept ajutoare de stat, pentru considerentele care au stat și la baza avizării Schemei de ajutor de stat regional acordat pentru investițiile realizate în parcurile industriale a fost aprobată prin Ordinul nr. 296/2007 al Ministrului Administrației și Internelor. Această schemă a fost transmisă Comisiei Europene spre informare, fiind înregistrată cu nr. x/2007 și consemnată în jurnalul Oficial al Uniunii Europene cu nr. 251/26.10.2007.

Consiliul Concurenței a adus lămuriri suplimentare și în ceea ce privește caracterul de ajutor existent al acestor măsuri de sprijin, în sensul că Tratatul de aderare a României la UE precizează că schemele de ajutor și ajutoarele individuale implementate de România înainte de data aderării și aplicabile și după această dată, sunt considerate ajutoare existente dacă:

(a) sunt măsuri de ajutor implementate înainte de 10 decembrie 1994;

(b)sunt măsuri de ajutor enumerate în apendicele la Anexa din Tratat;

(b) sunt măsuri de ajutor care, înainte de data aderării, au fost evaluate de către Consiliul Concurenței, considerate compatibile cu acquis-ul comunitar și față de care Comisia nu a ridicat nicio obiecție în temeiul unor rezerve serioase privind compatibilitatea măsurii cu piața comună, în conformitate cu procedura de examinare.

Cu alte cuvinte, se consideră ajutoare existente, măsurile care au fost fie implementate înainte de 10 decembrie 1994, fie cele pentru care Consiliul Concurenței a emis o decizie de autorizare (înainte de anul 2007), iar Comisia nu a avut nicio obiecție, în temeiul unor rezerve serioase privind compatibilitatea măsurilor cu Piața Comună. Toate măsurile de ajutor de stat care își produc efecte și după data aderării și care nu îndeplinesc condițiile stabilite mai sus sunt considerate drept un ajutor nou după aderare, așa cum sunt și măsurile de sprijin prevăzute la art. 250 și 257 din Codul fiscal.

Ținând cont de cele de mai-sus, se poate concluziona că aceste măsuri de sprijin reprezintă ajutor de stat, iar acordarea acestora trebuie sa se facă în concordanță cu regulile aplicabile în domeniu.

Aceste elemente noi vin în sprijinul tezei, în sensul că decizia de impunere contestată nu constituie o măsură de stopare a unui ajutor de stat existent, care să fi încălcat competența Comisiei Europene, ci un act administrativ - fiscal emis în limitele de competență stabilite prin art. 35 din Codul de procedură fiscală.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că nu "există îndoieli cu privire la calificarea" măsurii de sprijin ca fiind ajutor de stat în sensul prevederilor pct. 13 din "Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale (2009/C85/01).

De altfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal "prezentul cod stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora".

Art. 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 571/2003 prevăd că "în materie fiscală dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codul fiscal. Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat".

Aceste dispoziții se regăsesc și în art. 148 alin. (2) din Constituția României.

În art. 1 alin. (5) din Codul fiscal se prevede faptul că "orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006, privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007".

Ajutorul de stat a fost definit în art. 2 din Legea 143/1999 ca fiind "orice măsură de sprijin acordată de stat sau de către unitățile administrative-teritoriale, din resurse de stat sau ale unităților administrativ-teritoriale…. sau ale colectivităților locale, indiferent de formă, care distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi, fiind considerat incompatibil cu mediul concurențial normal".

Ajutorul de stat poate fi acordat prin mai multe modalități, printre care în art. 2 alin. (8) se enumeră exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor. Ajutorul de stat se concretizează prin urmare, în cazul recurentei reclamante, în exceptarea de la aceste impozite și taxe pentru terenuri și clădiri, asigurându-se acesteia un beneficiu de natură economică și financiară, pe care nu l-ar fi obținut în absența acestor măsuri. Prin urmare recurenta- reclamantă intră în categoria persoanelor juridice cărora, li se putea acorda ajutorul de stat, însă, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/1999 și ulterior după parcurgerea procedurii instituită de O.U.G.117/2006.

Or, cât timp se percep taxe și impozite pe clădiri și terenuri ale altor întreprinderi, rezultă că aceste scutiri acordate parcurilor industriale trebuie să fie supuse modalităților de autorizare legală a ajutorului de stat.

Este adevărat că în art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal se prevede faptul că nu se datorează impozit, pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale, potrivit legii.

Însă, aceste dispoziții nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Codul fiscal, cât și cu dispozițiile din Legea 143/1999 și ulterior ale O.U.G. nr. 117/2006, cât timp exceptările de la plata taxelor și impozitelor pe clădiri și terenuri reprezintă ajutor de stat.

Facilitățile fiscale ce își au temeiul în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reprezintă ajutor de stat în sensul art. 87 și 88 din Tratatul C.E.

Sintagma "potrivit legii" nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea și funcționarea parcurilor industriale, ci vizează și dispozițiile legale referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale și prevederile legale în materia ajutorului de stat, astfel cum acesta a fost definit în art. 2 din Legea 143/1999, precum și actualele dispoziții privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat prevăzute în O.U.G.117/2006, dispoziții la care dealtfel face trimitere art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.

Mai mult, prevederile art. 286 alin. (6) din Codul fiscal impun o condiție suplimentară ce trebuie îndeplinită în cazul ajutoarelor de stat date sub forma scutirii de la plata impozitului pe construcții și teren, și anume aprobarea unor astfel de scutiri de către consiliul local, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Susținerea recurentei în sensul că noțiunea de bază de impunere, ar fi reprezentată doar de valoarea clădirii sau a terenului iar, atâta timp cât valoarea imobilelor a fost menținută nu se mai impunea emiterea unei noi decizii în condițiile în care baza de impunere nu s-a modificat, nu poate fi primită.

Așa cum în mod corect a reținut instanța fondului, baza de impunere este reprezentată de valoarea clădirilor și terenurilor pentru care se calculează impozitul. În condițiile în care în primele decizii nu s-a calculat vreun impozit pentru aceste clădiri și terenuri rezultă că organele fiscale nu le-au considerat ca făcând parte din baza impozabilă.

În urma inspecției fiscale, organele fiscale au concluzionat că aceste clădiri și terenuri situate în parcul industrial sunt supuse impozitului pe clădiri și terenuri, astfel că valoarea lor a fost inclusă în baza impozabilă și asupra lor a fost calculat impozitul pe construcții și teren nefiind astfel încălcat principiului încrederii legitime, atâta timp cât există o legislație clară care susține decizia de impunere ulterioară emisă de organele fiscale.

Cu privire la criticile referitoare la faptul că Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 6 nu ar fi competență să constate pretinsa acordare nelegală a ajutoarelor de stat, acesta nu poate fi reținută, în contextul în care prin decizia contestată, nu s-a constatat vreo acordare nelegală a ajutoarelor de stat și nu s-a dispus vreo recuperare a acestora, ci s-a constatat că recurentei-reclamante i-a fost aplicat greșit regimul scutirii de la plata impozitului pe construcții și teren pentru imobilele situate în parcul industrial, aspecte ce intră în competența pârâtei ca organ fiscal competent cu administrarea impozitelor locale aferente imobilele aflate în circumscripția sa teritorială, fiind o decizie de impunere emisă de organul fiscal competent.

Susținerile recurentei cu privire la faptul că acesta ar fi scutită de la plata impozitului pe clădiri a construcției punct alimentare energie electrică, nu au un suport legal, în condițiile în care acesta este o parte componentă a unei clădiri de birouri, aspect ce rezultă din autorizația de construire, procesul-verbal de recepție și documentația cadastrală depuse la dosarul cauzei, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 16 din Codul fiscal "Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: …16. construcțiile speciale situate în subteran, indiferent de folosința acestora și turnurile de extracție".

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate identificate a fi deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea deciziei, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1575 din 3 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 februarie 2020.