ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3550/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată, la data de 17.05.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 București,

- anularea Deciziei nr. 240-16-3363/17.03.2016 emisă de pârâtă cu ocazia soluționării contestației fiscale formulate de reclamantă;

- anularea, în parte, a actelor administrative reprezentate de Decizia de impunere nr. x/04.01.2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/04.01.2016;

cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1575 din 3 mai 2017, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

1.3. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

1.4. Prin decizia civilă nr. 577 din 5 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul, ca nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488, a apreciat instanța de recurs că instanța de fond a analizat și motivat, în fapt și în drept, soluția pronunțată, fiind îndeplinite cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a reținut, în esență, că facilitățile fiscale în discuție constituie măsuri de ajutor de stat, iar art. 1 alin. (5) din Codul fiscal impune ca orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat să fie acordată potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007. Sintagma "potrivit legii" utilizată în art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din Codul fiscal pentru acordarea beneficiului scutirii de impozit pe clădiri și pe terenuri include atât legislația fiscală și cea care instituie regimul parcurilor industriale, cât și normele naționale și comunitare aplicabile în materia ajutorului de stat.

Conform art. 3 din O.U.G. nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligației de notificare către această instituție europeană sau, în situația exceptărilor, fără a îndeplini condițiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.

Scutirea reclamantei de la plata impozitului pe clădiri și impozitului pe teren aferente imobilelor situate în incinta Parcului Industrial reprezintă un ajutor de stat care, împreună cu celelalte componente ale schemei de ajutor de stat, nu poate depăși valoarea estimată a ajutorului de stat stabilită prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 12/09.01.2004 în sumă de 711.270 RON.

Se consideră ajutoare existente măsurile care au fost fie implementate înainte de 10 decembrie 1994, fie cele pentru care Consiliul Concurenței a emis o decizie de autorizare (înainte de anul 2007), iar Comisia nu a avut nicio obiecție, în temeiul unor rezerve serioase privind compatibilitatea măsurilor cu Piața Comună. Toate măsurile de ajutor de stat care își produc efecte și după data aderării și care nu îndeplinesc condițiile stabilite mai sus sunt considerate drept un ajutor nou după aderare, așa cum sunt și măsurile de sprijin prevăzute la art. 250 și 257 din Codul fiscal.

Se poate concluziona că aceste măsuri de sprijin reprezintă ajutor de stat, iar acordarea acestora trebuie sa se facă în concordanță cu regulile aplicabile în domeniu.

Este adevărat că în art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal se prevede faptul că nu se datorează impozit, pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale, potrivit legii, însă, aceste dispoziții nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Codul fiscal, cât și cu dispozițiile din Legea 143/1999 și ulterior ale O.U.G. nr. 117/2006, cât timp exceptările de la plata taxelor și impozitelor pe clădiri și terenuri reprezintă ajutor de stat.

Facilitățile fiscale ce își au temeiul în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reprezintă ajutor de stat în sensul art. 87 și 88 din Tratatul C.E.

Sintagma "potrivit legii" nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea și funcționarea parcurilor industriale, ci vizează și dispozițiile legale referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale și prevederile legale în materia ajutorului de stat, astfel cum acesta a fost definit în art. 2 din Legea 143/1999, precum și actualele dispoziții privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat prevăzute în O.U.G. nr. 117/2006, dispoziții la care de altfel face trimitere art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.

Mai mult, prevederile art. 286 alin. (6) din Codul fiscal impun o condiție suplimentară ce trebuie îndeplinită în cazul ajutoarelor de stat date sub forma scutirii de la plata impozitului pe construcții și teren, și anume aprobarea unor astfel de scutiri de către consiliul local, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Baza de impunere este reprezentată de valoarea clădirilor și terenurilor pentru care se calculează impozitul. În condițiile în care în primele decizii nu s-a calculat vreun impozit pentru aceste clădiri și terenuri rezultă că organele fiscale nu le-au considerat ca făcând parte din baza impozabilă.

În urma inspecției fiscale, organele fiscale au concluzionat că aceste clădiri și terenuri situate în parcul industrial sunt supuse impozitului pe clădiri și terenuri, astfel că valoarea lor a fost inclusă în baza impozabilă și asupra lor a fost calculat impozitul pe construcții și teren nefiind astfel încălcat principiului încrederii legitime, atâta timp cât există o legislație clară care susține decizia de impunere ulterioară emisă de organele fiscale.

Împotriva Deciziei nr. 577 din 5 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenta a arătat în esență următoarele:

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

În legătură cu admisibilitatea acestui nou caz de revizuire, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 45/2016 (ANEXA NR. 1), a soluționat sesizarea Curții de Apel Cluj-Napoca privind emiterea unei hotărâri prealabile, stabilind că:

- "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie răspunsul legislativ al României, față de obligațiile impuse statelor membre prin tratate, iar totodată Instrumentul prin intermediul căruia se asigură echilibrul între principiul securității juridice a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003.

Cererea de revizuire este admisibilă:

Cererea de revizuire este formulată împotriva unei hotărâri judecătorești definitive -Decizia civilă nr. 577/05.02.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2016, prin care s-a rejudecat fondul și s-a respins acțiunea în anulare formulată de revizuente;

Cererea de revizuire este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ raportat la dispozițiile art. 509 și urm. C. proc. civ.

- revizuenta a avut calitatea de reclamantă în dosarul nr. x/2016;

- Cererea de revizuire este formulată în termenul de o lună prevăzut de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, dat fiind faptul că Decizia revizuită a fost comunicată prin poștă la data de 18.11.2021.

Cererea de revizuire este întemeiată:

Încă din start trebuie subliniat, prin raportare la scopul legii, că nicăieri, niciodată, intimata sau instanțele care au pronunțat hotărâri în prezenta cauză nu au reținut că, revizuenta nu ar fi avut dreptul să beneficieze de scutirea de la plata impozitului pe imobile, întocmai ca alți rezidenți ai parcului industrial A., ci doar că nu s-ar fi făcut dovada parcurgerii unei procedurii la capătul căreia să se acorde în concret aceste facilități.

Tocmai din acest motiv - pentru că legea nu a fost interpretată prin raportare la scop - s-a ajuns la această interpretare și aplicare neunitară în timp și spațiu a unei facilități reglementate printr-o lege - organică - Legea 571/2003, privind Codul fiscal (inițial-toți rezidenții au beneficiat de scutire, pentru ca apoi DITL Sector 6 să impoziteze pe toți rezidenții, iar ulterior, unii dintre aceștia să câștige în instanță dreptul la scutire, iar alții nu).

Încălcarea competentei exclusive a Comisiei europene de a declara nelegal și a dispune recuperarea unui ajutor de stat:

Dacă instanța de recurs a considerat că suntem în situația unui ajutor de stat nou, care ar fi trebuit să fie notificat Comisiei Europene și pentru care trebuie parcursă procedura de autorizare prevăzută de legislația specială (O.U.G. nr. 117/2006 și actele subsecvente, respectiv prevederile TFUE), legea și consecvența ar fi obligat-o să rețină și ca, pentru recuperarea ajutorului de stat considerat nelegal, este necesară o decizie din partea Comisiei Europene care să declare ajutorul de stat nelegal și care să dispună recuperarea sa. această autoritate fiind singura competentă să dispună astfel.

Cu toate acestea, instanța de recurs, de o manieră contrară atât legislației interne, cât și celei comunitare, reține că "decizia de impunere nu constituie o măsură de stopare a unui ajutor de stat existent, care să fi încălcat competența Comisiei Europene, ci un act administrativ - fiscal emis în limitele de competență stabilite de art. 35 din Codul de procedură fiscală" .

În aceste condiții, instanța de fond era datoare să aplice textul de lege în integralitatea sa, iar nu trunchiat, urmărind scopul vizat de legiuitor. Avem în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, aplicabile începând cu 01.01.2007 și în vigoare la momentul acordării facilității, potrivit cărora beneficiarul unui ajutor de stat este obligat să ramburseze suma reprezentând echivalentul ajutorului de stat a cărui recuperare a fost dispusă de Comisia Europeană. Furnizorul de ajutor de stat transmite beneficiarului de îndată o copie a deciziei Comisiei Europene și înștiințează beneficiarul ajutorului de stat cu privire la obligația de rambursare sau recuperare a ajutorului de stat ilegal sau utilizat abuziv, care rezulta din decizia Comisiei Europene.

Or, în speța de față DITL Sector 6 nu a depus nicio decizie emisă de Comisia Europeană și, mai mult, a inițiat demersurile împotriva subscriselor în anul 2015 întrucât anterior Curtea de Conturi a României ar fi dispus recuperarea acestor facilități acordate societăților care dețineau imobile în parcurile industriale.

Sub un al doilea aspect, în conformitate cu dispozițiile art. 25 din O.U.G. nr. 117/2006, furnizorii de ajutor sunt obligați să pună la dispoziția Consiliului Concu renței toate datele și informațiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat sau de minimis la nivel național. Consiliul Concurenței poate solicita date și informații de la furnizor atunci când, din informațiile deținute, rezultă că nu au fost respectate condițiile de acordare a ajutoarelor de stat sau de minimis, iar în situația în care datele și informațiile transmise de furnizor nu clarifică aspectele sesizate, Consiliul Concurenței poate dispune o acțiune de control la întreprinderea beneficiară a măsurii de sprijin, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Echipa de control a Consiliului Concurenței va fi însoțită de reprezentanții furnizorului. Concluziile acțiunilor de control ale Consiliului Concurenței se consemnează într-un raport prin care, dacă este cazul, se va solicita furnizorului să întreprindă măsurile ce se impun pentru a fi asigurată respectarea legislației în domeniul ajutoarelor de stat.

Consiliul Concurenței emite decizii de stopare sau recuperare a ajutoarelor de minimis. Deciziile emise de Consiliul Concurenței reprezintă titlu executoriu. Decizia Consiliului Concurenței se transmite, împreună cu confirmarea de primire de către beneficiari, în vederea recuperării ajutoarelor de minimis, organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Or, în speța de față, DITL Sector 6 nu a prezentat nicio decizie a Consiliului Concurenței din care să rezulte obligația de rambursare, deși decizia de impunere este bazată exclusiv pe pretinsul caracter de ajutor de stat ilegal al sumelor reprezentând impozit pe teren și pe clădiri de care revizuenta a fost scutită, în baza art. 257 și 250 alin. (1) din Codul fiscal 2003.

Fată de aceste considerente, instanța de recurs ar fi trebuit să constate, mergând pe raționamentul utilizat, că DITL Sector 6 nu se poate substitui nici Comisiei Europene si nici Consiliului Concurentei în emiterea deciziei prin care se stabilește caracterul legal sau ilegal al ajutorului, rolul DITL Sector 6 fiind acela de a comunica beneficiarului ajutorului decizia organului competent din care rezultă acest caracter, respectiv de a prezenta Consiliului Concurentei informațiile solicitate si de a implementa măsurile eventual dispuse de acesta.

Încălcarea principiilor proporționalitații, securității si încrederii legitime (întemeiată pe aplicarea unitară și predictibilitatea normei) reglementate la nivel european si confirmate prin deciziile CJUE

Sub un prim aspect, a arătat pe parcursul judecății în fond, dar și în faza recursului că este neîntemeiată critica DITL Sector 6 referitoare la interpretarea si aplicarea pretins eronată a dispozițiilor art. 250 si 257 din Codul fiscal 2003, desprinsă din înțelegerea și aplicarea sintagmelor "prin efectul legii" și "potrivit legii", deoarece:

În primul rând, sintagma "potrivit legii" inserată la finalul pct. 9 al art. 250 alin. (1) Codul fiscal 2003, respectiv la lit. l) a art. 257 alin. (1) din Codul fiscal 2003 are semnificația că scutirea se aplică imobilelor situate în parcurile industriale, constituie, potrivit legii, iar nu că scutirea prevăzută de Codul fiscal 2003 (ca o excepție, fără alte limitări) ar fi condiționată de alte acte normative sau proceduri, astfel că s-ar acorda potrivit legii, cum a reținut instanța de recurs.

În al doilea rând, contrar raționamentului DITL Sector 6 care consideră că interpretarea acesteia este cea care face ca textul de lege să producă un efect, ar însemna că sintagma "prin efectul legii" din cuprinsul art. 250 alin. (1) din Codul fiscal 2003, adică de drept, nu ar mai avea nicio aplicabilitate, din moment ce scutirea s-ar acorda doar dacă s-ar face dovada îndeplinirii altor condiții, prevăzute în alte acte normative, iar nu exclusiv în baza dovedirii situării imobilului în incinta unui parc industrial. Or, o normă trebuie interpretată în sensul ca aceasta produce un efect, iar nu în sensul în care nu ar produce niciunul.

În al treilea rând, contrar susținerilor DITL Sector 6 și ale instanței de recurs, interpretarea intimatelor a fost confirmată de jurisprudența instanțelor naționale. Exemplificăm în acest sens cu extrase atât din perioada anterioară perioadei controlate (2008-2009), cât și de dată foarte recentă (2020-2021):

Sub un al doilea aspect, cu privire la cadrul legal existent, din perspectiva predictibilității normei, la momentul constituirii parcului industrial A., detaliat anterior, se impun cel puțin 2 precizări:

În primul rând, faptul că în Codul fiscal 2003, legiuitorul român a legiferat scutirea totală de la plata impozitului pe imobilele din parcurile industriale, fără vreo condiționare din partea autorităților locale;

În al doilea rând, faptul că în O.G. nr. 65/2001, erau reglementate doar reduceri de impozite locale și alte facilități, însă doar dacă acestea erau acordate de autoritățile locale; altfel spus, autoritatea locală trebuia să aprobe aceste facilități, în urma parcurgerii unei proceduri administrative, circumstanțiere pe care nu o regăsim în Codul fiscal.

Revizuenta a mai arătat că, din moment ce scutirea s-a aplicat unitar si celorlalți rezidenți ai Parcului industrial A., pentru perioada 2004-2014, pentru ca apoi DITL Sector 6 să revină și să stabilească obligații fiscale suplimentare și majorări de întârziere pentru trecut, pentru ca apoi instanțele de cel mai înalt rang din țară să aibă interpretări diferite asupra aceleiași probleme de drept, este evident că acesta este un exemplu de manual pentru încălcarea principiului aplicării unitare a legislației fiscale, precum și proporționalitatea, securitatea juridică și încrederea legitimă.

Față de toate aceste aspecte, solicită admiterea cererii de revizuire.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la disp. Art. 509 și urm. C. proc. civ. .

Intimata Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 6 București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire, solicitând respingerea acesteia, întrucât cererea de revizuire nu întrunește condițiile de admisibilitate, întrucât se tinde la o critică pe fond a soluției care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Examinând decizia a cărei revizuire se solicită, prin prisma criticilor invocate prin cerere, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunțate de instanțele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

Interpretarea și aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să țină seama de jurisprudența obligatorie a instanței supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

În consecință, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existența unei incompatibilități între raționamentul juridic aplicat de hotărârea revizuită și necesitatea preeminenței dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituției României, preeminență raportată atât la conținutul tratatelor și al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât și la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Noțiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" și "implementare a dreptului UE" au un înțeles autonom care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudență a CJUE.

Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situația juridică din litigiu și dreptul european. Apropierea situației de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudență CJUE.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că, revizuenta susține prin argumentele invocate, cel puțin parțial, că instanța de recurs ar fi pronunțat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, astfel că, revizuirea este admisibilă.

Din considerentele deciziei a cărei revizuire se solicită, reiese că, problema de drept, care a determinat soluția pronunțată de ÎCCJ se referă la legislația internă, într-un domeniu care excede aplicării TFUE, și anume impozitarea terenurilor și construcțiilor și îndeplinirea condițiilor referitoare la scutirea de la această impozitare, respectiv, aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 9 din Codul fiscal 2003. Compatibilitatea unui eventual ajutor de stat, odată acordat, cu dreptul UE nu a făcut obiectul preocupării instanței decât în mod subsidiar, sub aspectul procedurii, chestiunea de fond neavând, de altfel, nicio pertinență privind soluționarea cauzei.

Sunt neîntemeiate criticile privind încălcarea competențelor Comisiei Europene de a declara și a dispune recuperarea unui ajutor de stat. În speță, în mod corect instanța de recurs a reținut că, organul fiscal a emis o decizie de impunere, și nu o decizie de recuperare a unui ajutor de stat, întrucât un asemenea ajutor nu a fost acordat.

Un ajutor de stat nu poate fi acordat, deci nu poate exista, decât cu parcurgerea unei proceduri legal reglementate.

Atât timp ajutorul de stat nu a fost acordat, reiese astfel că, organul fiscal nu a încălcat competențele Comisiei Europene.

Așadar, instanța de recurs, în mod corect a reținut că, prin emiterea deciziei de impunere nu s-a constatat vreo acordare nelegală a ajutoarelor de stat și nu s-a dispus vreo recuperare a acestuia, așa cum susține revizuenta, ci s-a efectuat o impunere în conformitate cu art. 35 din O.G. nr. 92/2003 în limita termenului de prescripție de 5 ani, conform art. 91 alin. (1) din același act normativ (în vigoare la momentul emiterii deciziei), ca urmare a neplății impozitului.

Concluzionând, reiese că, motivul de revizuire referitor la nerespectarea competențelor exclusive ale Comisiei europene de a declara nelegal un ajutor de stat și de a dispune recuperarea acestuia este nefondat.

Referitor la susținerile revizuentei, cu privire la corecta interpretare a prevederilor Codul fiscal, Înalta Curte reține că sunt lipsite de pertinență pentru calea de atac a revizuirii, la fel cum este și argumentul referitor la substituirea DITL Sector 6 în atribuțiile Consiliului Concurenței, întrucât nu constituie argumente pertinente, pentru cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, susținerile referitoare la neaplicarea corectă a prevederilor de drept intern sau cele referitoare la greșita apreciere a situației de fapt.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, sunt neîntemeiate susținerile revizuentei referitoare la nerespectarea principiilor proporționalității, securității și încrederii legitime reglementate la nivelul UE în raport de interpretarea dispozițiilor art. 250 și art. 257 Codul de procedură fiscală 2003.

Aceste principii ale dreptului UE, în caz de nerespectare, pentru a constitui motive de natură să conducă la revizuirea deciziei instanței de recurs, trebuie invocate prin raportare la o materie în care competența statului membru este cel puțin partajată cu cea a Uniunii. Or, materia reglementării impozitului pe clădiri și terenuri ține de suveranitatea fiscală a statului membru.

Mai mult, Înalta Curte observă că, nu au fost încălcate principiile securității juridice și încrederii legitime. Principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile uniunii, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercită prerogativele conferite de directivele comunitare.

Acest principiu este asociat cu principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenței CJUE, principiul încrederii legitime impune ca legislația să fie clară, predictibilă, unitară și coerentă. Potrivit interpretării CJUE, principiul securității juridice nu trebuie înțeles ca opunându-se unei practici administrative a autorităților fiscale naționale, care constă în revocarea unei decizii prin care acestea au recunoscut persoanei impozabile un drept solicitându-i, în urma unei noi inspecții o anumită taxă și majorări de întârziere.

Prin urmare, în lipsa dovedirii prealabile a unui element care să atragă incidența dreptului UE, invocarea principiilor proporționalității, securității și încrederii legitime este lipsită de pertinență în calea de atac a revizuirii întemeiate pe prevederile art. 21 din Legea 554/2004.

Temeiul legal al soluției adoptate în revizuire

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 577 din 5 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.