ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1501/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, anularea Deciziei de impunere înregistrate sub nr. MBS2_AIF 251/31.01.2017 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în baza raportului de inspecție fiscala nr. MBS2_AIF 250/31.01.2017.

Totodată, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 143/04.05.2017 privind soluționarea contestației înregistrate la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala sub nr. x/04.04.2017 și anularea raportului de inspecție fiscala nr. MBS2 AIF 250/31.01.2017 emis de către intimată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2908 din 20 iunie 2018, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând în principal casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar casarea hotărârii iar în rejudecarea admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința anulării actelor administrativ- fiscale contestate.

În motivarea căii de atac exercitate reclamanta a susținut următoarele:

Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se învederează că instanța de fond a omis să analize un motiv principal invocat de către reclamantă, referitor la faptul nu exista cadrul legislativ, înainte de anul 2009, întrucât prevederile O.U.G. nr. 109/2009 au avut aplicabilitate începând cu 1 ianuarie 2010, acesta constituind cadrul care a născut posibilitatea emiterii actelor contestate, chestiune de drept privită prin prisma prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, care consacra principiul neretroactivității legii, fiind nerespectate astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată nu conține o analiză a motivului principal invocat de către reclamantă referitoare la inexistența cadrului legal înainte de anul 2009, care să prevadă obligația acesteia, persoana fizică neînregistrată ca plătitor de TVA, de a plăti TVA pentru acest tip de tranzacții, hotărârea fiind lipsită de o motivare pertinentă a acestui aspect deosebit de important, cu consecințe directe asupra soluției dispuse în cauza.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se pretinde că la pronunțarea hotărârii s-a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 (actualmente art. 110 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 207/2015), ale art. 98 din O.G. nr. 92/2003 și ale art. 279 alin. (7) coroborat cu art. 129 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin hotărârea atacată s-a respins argumentul reclamantei conform căruia termenul de prescripție a dreptului organelor fiscale de a stabili creanțe fiscale în sarcina sa pentru perioada 01.01.2006 - 31.12.2008, s-a împlinit în anul 2014.

Pentru a pronunța aceasta soluție instanța de fond a apreciat ca sunt incidente în speță dispozițiile art. 279 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în sensul că refacerea inspecției fiscale trebuie să respecte perioadele fiscale menționate în decizie, chiar dacă la data refacerii controlului termenul de prescripție ar fi împlinit. Prin urmare, instanța a apreciat că refacerea inspecției fiscale s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legale și ale Deciziei nr. 161/27.06.2016 emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală, fără să se poată reține că dreptul organelor fiscale de a stabili creanțe fiscale pentru perioada 01.01.2006-31.12.2008 era prescris.

Deși instanța invoca art. 279 alin. (7), pentru a argumenta legalitatea refacerii inspecției fiscale efectuate, în condițiile în care termenul general de prescripție pentru aceste obligații fiscale ar fi împlinit, aceasta susținere este complet eronată, întrucât în speța este aplicabil vechiul Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003 și nu Noul Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), prescripția începând sa curgă sub imperiul vechiul Codul de procedură fiscală la data de 01.01.2009, iar art. 279 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 nu avea corespondent în vechea legislație, aplicabilă situației deduse judecății, prin urmare acest articol se aplică prescripțiilor ce au început sa curgă sub imperiul Noului Codul de procedură fiscală.

Operațiunile de vânzare pentru care organele fiscale au apreciat necesară stabilirea în sarcina sa a cotei de TVA, au fost efectuate în totalitate în anul 2008, astfel că prescripția dreptului organelor fiscale de a stabili creanța fiscala a început să curgă în data de 01.01.2009 și s-a împlinit la 01.01.2014.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 98 din O.G. nr. 92/2003, valabil până la 01.01.2016, inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale. În temeiul acestor prevederi legale, se pretinde că atât timp cât termenul de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale în sarcina reclamantei era împlinit la data emiterii deciziei contestate, și dreptul organelor fiscale de a inspecta modalitatea în care s-au stabilit contribuțiile fiscale anterioare anului 2009 este prescris.

Raportat la art. 104 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, precum și la data începerii curgerii termenului de prescripție, rezultă că prescripția dreptului organelor fiscale de a stabili creanța fiscala a început să curgă în data de 01.01.2009 și s-a împlinit la 01.01.2014, iar posibilitatea refacerii inspecției fiscale prevăzută de art. 279 alin. (7) coroborat cu art. 129 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 nu exista, întrucât aceasta dispoziție a fost introdusă abia la apariția Noului Codul de procedură fiscală și se aplica prescripțiilor ce au început să curgă sub imperiul Noului Codul de procedură fiscală.

Mai mult decât atât, se apreciază ca în cauză nu sunt aplicabile prevederile legale referitoare la suspendarea sau întreruperea termenului de prescripție, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 92 din O.G. nr. 92/2003, întrucât deși decizia de impunere nr. x/12.02.2010 a fost emisă înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale, aceasta a fost desființată conform Deciziei nr. 161/27.06.2016.

În privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, se mai pretinde că la pronunțarea hotărârii s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2), art. 431 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., referitoare la existența puterii de lucru judecat, în raport de sentința civila nr. 5178/19.09.2017, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2017.

Cu privire la această apărare, instanța de fond a reținut că "instanța care a anulat Decizia nr. x/21.11.2016 privind înregistrarea reclamantei, din oficiu, în scopuri de TVA a statuat asupra calității de persoană impozabilă a acesteia, apreciind însă că nelegalitatea deciziei care a făcut obiectul judecății provine din inexistența cadrului legislativ" însă, ulterior, în mod neîntemeiat a concluzionat în sensul că "acest aspect nu este de natura să atragă anularea deciziilor contestate".

Se reiterează de recurentă susținerile referitoare la existența puterii de lucru judecat în ceea ce privește analiza legalității înregistrării contestatoarei, din oficiu, în scopuri de TVA. Întrucât prin sentința civila nr. 5178/9.09.2017, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2017, a fost anulată decizia nr. x/21.11.2016 privind înregistrarea contestatoarei, din oficiu, în scopuri de TVA, instanța reținând ca pertinent argumentul reclamantei referitor la lipsa cadrului legislativ, înainte de anul 2009, cu privire la obligația de a fi înregistrată ca persoana fizică plătitoare de TVA și respectiv de a plăti acest impozit.

Astfel, instanța de judecată a reținut în motivarea sa faptul că "prevederile O.U.G. nr. 109/2009 au avut aplicabilitate începând cu 1 ianuarie 2010 astfel încât aplicarea acestora pentru perioada 2006-2008, supusă inspecției fiscale, contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României care consacra principiul neretroactivității legii. Prevederile alin. (2) din art. 127 Codul fiscal, prin care s-a prevăzut ca persoanele fizice devin plătitoare de TVA în cazul unor tranzacții imobiliare, au fost introduse prin pct. 98 din O.U.G. nr. 109/2009, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010 (art. III), deci ulterior efectuării operațiunilor economice vizate de actele fiscale, iar aplicarea lor ar încălca principiul constituțional menționat mai sus"., iar aceste considerente sunt considerente decisive, prin care se rezolva chestiuni litigioase pe care se sprijină soluția cuprinsa în dispozitiv, contrar celor reținute de către instanța de fond.

Așadar, Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal) nu a reglementat expres până la 01.01.2010 obligativitatea persoanelor fizice care înstrăinează imobile din patrimoniul personal de a plăti TVA aferent acestor operațiuni. A menționat că, prin O.U.G. nr. 109/2009, s-a introdus art. 127

1

, care precizează următoarele:

"situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme", norme care au intrat în vigoare de la 01 ianuarie 2010.

De vreme ce aceasta problema dedusă judecății într-un litigiu (anularea unei decizii privind înregistrarea, din oficiu, în scopuri de TVA justificată de lipsa cadrului legislativ, înainte de anul 2009, cu privire la obligația reclamantei de a fi înregistrată ca persoană fizică plătitoare de TVA și respectiv de a plăti acest impozit) a fost analizată și soluționată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă ca acest aspect reținut de instanța, a dobândit putere de lucru judecat și trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.

Se mai susține incidența art. 488 alin. (1) pct. 8, respectiv la pronunțarea hotărârii din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor celei de a șasea Directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 și a dispozițiilor Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, cu referire la considerente reținute de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene in Cauza-392/16 (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 6 iulie 2017) referitoare la condițiile de aplicare a mecanismului taxării inverse, argumente ce confirma lipsa cadrului legislativ național, pentru adoptarea unor măsuri fiscale legale.

În această privință instanța de fond a făcut o analiza sumară, nerelevantă și nespecifică/generală față de speța dedusă judecății, fără să analizeze argumentul principal al reclamantei referitor la lipsa cadrului legislativ național, pentru adoptarea unor masuri fiscale legale.

Recurenta a încheiat un număr de 12 contracte de vânzare cu persoane juridice plătitoare de TVA, fiind înscrisă din oficiu de organele fiscale ca plătitor de TVA. În situația în care s-ar fi aplicat mecanismul taxării inverse, TVA solicitată de organele fiscale ar fi trebuit diminuat cu TVA aferent acestor contracte, ceea ce face să dispară caracterul cert al creanței pretinse, deoarece se pretinde o suma mai mare decât cea care ar fi datorată dacă ar fi înlăturate orice alte argumente arătate în cuprinsul contestației. Astfel, lipsa cadrului legislativ, înainte de anul 2009, cu privire la obligația reclamantei de a fi înregistrată ca persoană fizică plătitoare de TVA, produce consecințe directe asupra imposibilității aplicării mecanismul taxării inverse.

Întrebarea preliminară adresata Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza-392/16, a fost formulată în cadrul unui litigiu in legătura cu cererea de anulare a deciziei prin care reclamantul B. a fost obligat la plata retroactivă a taxei pe valoare adăugata (TVA) aferente unor operațiunii imobiliare și prin care acestuia i se refuza aplicarea mecanismului taxării inverse, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă în baza considerentului că "în al treilea rând, trebuie să se arate că Comisia Europeană are îndoieli cu privire la utilitatea răspunsului la întrebarea preliminară pentru soluționarea litigiului principal și, prin urmare, cu privire Ia admisibilitatea cererii de decizie preliminară. Astfel, nu ar fi cert că domnul B. poate fi calificat drept "persoană impozabilă" în sensul articolului 9 din Directiva 2006/112, în calitatea sa de vânzător de terenuri și de apartamente care fac parte din patrimoniul său personal. Or, dacă o astfel de calificare nu ar trebui reținută în ceea ce îl privește pe domnul B., ar fi necesar, potrivit Comisiei, să se anuleze decizia de impunere în discuție în litigiul principal fără a trebui adresată întrebarea transmisă Curții."

De asemenea, s-a mai reținut că "Numai atunci când statul membru interesat a ales să acorde persoanelor impozabile opțiunea prevăzută la articolul 137 din Directiva 2006/112, iar una dintre aceste persoane impozabile a exercitat opțiunea respectivă pentru operațiuni care intră sub incidența articolului 135 alin. (1) literele (j) și (k) din această directivă, mecanismul taxării inverse poate fi aplicat acestor operațiuni în temeiul articolului 199 alin. (1) litera (c) din directiva menționată".

"Cu toate acestea, presupunând, în primul rând, că operațiunile în discuție în litigiul principal vizează bunuri imobile, în sensul articolului 135 alin. (1) literele (j) și (k) din Directiva 2006/112, ar mai trebui ca România să fi prevăzut în legislația sa posibilitatea, consacrată la articolul 137 din această directivă, de a acorda persoanelor impozabile dreptul de a opta pentru impozitarea livrărilor de astfel de bunuri imobile. Or, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, nu rezultă din decizia de trimitere că România a aplicat în legislația sa posibilitatea menționată."

În consecință, se apreciază că aspectele reținute de către instanța de judecată referitoare la obligativitatea ca atât furnizorul cât și beneficiarul să fie înregistrați în scopuri de TVA sunt greșite pentru aplicarea mecanismului taxării inverse, de vreme ce nu exista cadrul legislativ, înainte de anul 2009, cu privire la obligația de a fi înregistrată ca persoană fizică plătitoare de TVA. Tocmai acest argument este relevant si hotărâtor, fiind redat la pct. 49 din Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza-392/16.

În continuare reclurenta mai susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, și din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 126 alin. (1) și art. 127 alin. (2) din Legea nr. 573/2003 referitoare la interpretarea noțiunii de "continuitate", în sensul încadrării greșite a operațiunilor desfășurate de reclamantă în categoria activităților economice pe care legea le reglementează ca fiind operațiuni impozabile, precum și a dispozițiilor normei metodologice aferente art. 127 din Legea nr. 571/2003 republicată, astfel cum a fost aprobată prin H.G. nr. 44/2004.

Instanța de judecată în motivarea sa, a făcut aplicarea definiției din limbajul comun al noțiunii de "continuitate", sens în care a stabilit că "aceasta continuitate implică o permanență a obținerii acelor venituri, adică înlăturarea caracterului de unicitate sau accidentalitate", ori în speță, înstrăinarea apartamentelor s-a realizat în decursul unei luni calendaristice și nu în temeiul unei înțelegeri economice, părțile acționând ca persoane fizice independente, în calitate de coproprietari. Modalitatea în care s-a realizat vânzarea nu poate imprima caracter de continuitate acestei activități, deoarece a avut un caracter sporadic, neorganizat, nefiind efectuată în vederea constituirii unei ritmicități a obținerii veniturilor. Se menționează faptul că nu a existat intenția de desfășura o activitate cu caracter profesional astfel cum erau acestea definite de art. 127 alin. (2) din Codul fiscal.

În acest sens, se precizează faptul că reclamanta împreună cu C. și D. au edificat în aprilie 2005, un imobil unic compus din mai multe apartamente în scopuri care să satisfacă nevoi personale.

Data fiind intervenția unor nevoie personale independente de înțelegerea economică a părților, a fost necesară vânzarea imobilului, care constituie un tot unitar. Având în vedere dimensiune imobilului precum și compartimentarea sa în apartamente s-a optat pentru vânzarea fracționată a acestuia.

Înstrăinarea apartamentelor s-a realizat in decursul unei luni calendaristice și a fost finalizată în totalitate în anul 2008. Aceasta operațiune nu s-a desfășurat în temeiul unei înțelegeri economice, ci părțile au acționat ca persoane fizice independente, respectiv în calitate de coproprietari.

Având în vedere aceste dispoziții legale, precum și faptul că reclamanta a executat o singura activitate cu caracter singular, care nu a fost precedată și nici urmată de o altă activitate similară, rezultă că nu a desfășurat nicio activitate economică, precum nu se poate reține nici caracterul de continuitate, astfel cum este acesta definit de lege.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, apreciind în esență că hotărârea instanței de fond este motivată și este pronunțată cu intepretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Critica reclamantei referitoare la nemotivarea hotărârii atacate în privința motivului motivului principal invocat de către reclamantă referitor la inexistența cadrului legal înainte de anul 2009, care să prevadă obligația acesteia, persoana fizică neînregistrată ca plătitor de TVA, de a plăti TVA pentru tranzacții cu imobile, este nefondată.

Analiza acestui motiv de nelegalitate rezultă implicit din considerentele prin care instanța de fond a cercetat natura activităților economice derulate de reclamantă, caracterul acestora de continuitate și relevanța lor din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată, unde în raport de legislația fiscală în vigoare la momentul derulării activităților în observație a apreciat că acesta sunt supuse taxei pe valoare adăugată.

Prin urmare, contrar aserțiunilor reclamantei, instanța de fond a apreciat că la momentul operațiunilor supuse analizei exista un cadrul legislativ, care a fost analizat corespunzător, în conținutul căruia legiutorul a prevăzut regimul juridic al taxei pe valoare adăugată pentru persoanele fizice care derulează operațiuni economice cu caracter de continuitate având ca obiect imobile.

Însă în privința acestui motiv de nelegalitate sunt fondate criticile reclamantei referitoare la nevalorificarea puterii de lucru judecat al dezlegărilor date de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 5178/2017 definitivă prin decizia nr. 1518/2018 a Curții de Apel București.

Aceasta întrucât, așa cum s-a reținut în practica constantă a instanței supreme, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Puterea de lucru judecat, în forma prezumției, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești, principiul puterii de lucru judecat împiedicând infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Sub acest aspect, este de subliniat că prin sentința civilă nr. 5178/2017 pronunțată de Tribunalul București, în același cadru procesual cu cel din prezenta cauză, sub aspectul părților litigante, s-a dispus anularea Deciziei nr. x/21.11.2016 privind înregistrarea reclamantei A., din oficiu, în scopuri de TVA, și a Deciziei privind soluționarea contestației nr. 203254/19.01.2017 emise de Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut în considerentele acesteia lipsa cadrului legislativ, înainte de anul 01.01.2010, cu privire la obligația persoanelor fizice care înstrăinează imobile din patrimoniul personal de a fi înregistrată ca persoană fizică plătitoare de TVA și de a plăti taxa aferentă acestor operațiuni.

Lipsa oricărui temei juridic pentru înregistrarea reclamantei în scop de TVA și pentru colectarea acestei taxe în contextul operațiunilor economice derulate erau dezlegări obligatorii și fapte dovedite pentru instanța de fond, care nu puteau fi contrazise prin hotărârea pronunțată în urma analizei fondului impunerii suplimentare a reclamantei, în condițiile în care litigiul se purta între aceleași părți litigante, contravenind astfel puterii de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 5178/2017 pronunțată de Tribunalul București.

Puterea de lucru judecat de care se bucură aceste considerente se impunea a fi valorificată de instanța de fond la pronunțarea hotărârii atacate, constituind un motiv suficient sub aspect probatoriu pentru anularea Deciziei nr. 143/04.05.2017, a Deciziei de impunere înregistrată sub nr. MBS2_AIF 251/31.01.2017 și a raportului de inspecție fiscală care a constituit temeiul acestora.

Odată reținut acest motiv de nelegalitate, este de prisos analiza celorlalte motive invocate de reclamantă, fiind suficient, așa cum s-a arătat în precedent, pentru invalidarea actelor administrative atacate și a operațiunilor administrative care stau la baza acestora.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 pct. 8 și 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul exercitat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 2908 din 20 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa, iar, în rejudecare, va fi admisă acțiunea reclamantei, cu toate consecințele legale ce se se impun.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 2908 din 20 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Anulează Decizia de impunere înregistrată sub nr. MBS2_AIF 251/31.01.2017, privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în baza raportului de inspecție fiscala nr. MBS2_AIF 250/31.01.2017.

Anulează Decizia nr. 143/04.05.2017, privind soluționarea contestației depuse de reclamantă și înregistră la Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala sub nr. x/04.04.2017, și Raportul de inspecție fiscală nr. x/31.01.2017.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.