ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 137/2020

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 3 mai 2019, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția I civilă, pârâtul Municipiul Craiova a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 789 din data de 26 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 8 mai 2019 și repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru CF x.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, și, în rejudecare, admiterea apelului declarat, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă.

În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, consecința fiind nulitatea hotărârii, întrucât instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că o motivare justificată pe temeiuri legale care nu-și găsesc aplicabilitatea în speța dedusă judecății, așa cum este cea cuprinsă în decizia recurată, fără a conține elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul, echivalează cu nemotivarea hotărârii, iar neîndeplinirea exigențelor art. 425 C. proc. civ. atrage nulitatea hotărârii.

În argumentarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că instanța de apel a făcut o apreciere eronată a materialului probator administrat în cauză, o aplicare greșită a dispozițiilor legale, limitându-se la cercetarea pricinii doar sub aspectul noțiunii de "expropriere de fapt", care trebuia să fie analizată pornindu-se de la originea dreptului de proprietate, categoria de folosință a bunului, sporul de valoare adus prin actele de autoritate, demersul reclamantei în legătură cu valorificarea proprietății, conduita acesteia, precum și scopul final urmărit.

Astfel, a precizat că nu poate fi primită sintagma "expropriere de fapt", întrucât exproprierea, așa cum este definită de legiuitor prin legea fundamentală, dar și prin legile ordinare, reprezintă o "deposedare", iar argumentele instanței de apel s-au bazat doar pe noțiunea exproprierii în fapt, această instituție fiind asimilată unei ocupări de facto a unui teren proprietate privată de către autoritatea locală prin afectarea de obiective de interes public.

În continuare, recurentul a considerat că admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, presupune o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, creând astfel un dezechilibru în gestionarea bugetului local.

În ceea ce privește argumentul instanței de apel conform căruia exproprierea în fapt justifică modalitatea de despăgubire în cauza dedusă judecății, recurentul a învederat că nu poate fi primit, pentru că exproprierea în fapt nu are acoperire procedurală legală care să includă și noțiunea de despăgubire.

Recurentul a mai arătat că hotărârea este criticabilă și în raport de aprecierea instanței cu privire la faptul că reclamanta nu poate redobândi posesia terenului său prin promovarea unei acțiuni în revendicare din moment ce acesta este ocupat definitiv, întrucât nu a fost analizat transferul juridic al proprietății pierite în patrimoniul celui responsabil de pieire, rezultatul fiind că reclamanta a obținut prin mijlocirea instanței prețul terenului, fiind în continuare proprietar al bunului.

Referitor la acordarea despăgubirilor, în decizia civilă atacată s-a reținut că, din întregul teren, o suprafața de 3700 mp nu poate fi folosită de reclamantă, fiind afectată de lucrări edilitar-urbanistice, respectiv amenajarea străzii Cornului (pietruită) din Craiova, propusă prin PUZ-ul aprobat prin H.C.L. nr. 438/2011, motiv pentru care recurentul a susținut că reclamanta este îndreptățită la plata unei despăgubiri egale cu valoarea de înlocuire/circulație a terenului, iar despăgubirile acordate nu trebuie concepute ca o formă de reparație pentru lipsa de folosință a bunului, ci trebuie concepute ca preț de piață al proprietății, urmat de tranzacția definitivă de transfer a proprietății de la reclamantă către autoritatea publică locală.

Astfel, stabilind cuantumul despăgubirii la valoarea de circulație a terenului și nu la lipsa de folosință, și obligând autoritatea locală la plata acestei despăgubiri, în opinia recurentului, instanța de apel a creat un grav dezechilibru între părți, concretizat prin faptul că Municipiul Craiova a fost obligat la plata prețului unei proprietăți pe care nu a dobândit-o în drept, iar proprietarul a primit prețul unei proprietăți care, în drept, rămâne în continuare în patrimoniul său.

Instanța de apel s-a limitat doar la a constata ingerința și a acorda despăgubiri, fără a viza un transfer de proprietate, ca efect al ingerinței, iar acest aspect conduce la nelegalitatea hotărârii judecătorești.

Prin urmare, recurentul a susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, iar pentru aceste motive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamantă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților la data de 3 iunie 2019, respectiv 4 iunie 2019, conform dovezilor de înmânare de la dosarul de recurs, însă aceștia nu au depus întâmpinări în termenul legal.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, recursul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, care pune în discuție intervenirea exproprierii de fapt.

Totodată, s-a reținut că, în subsidiar, în ipoteza în care completul de filtru va aprecia că nu sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 C. proc. civ. va dispune asupra admisibilității în principiu a recursului și va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul- pârât în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La data de 23 septembrie 2019, recurentul-pârât a depus punct de vedere asupra raportului, prin care a învederat că recursul este admisibil în principiu, nefiind incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția inadmisibilității recursului reținută prin raport, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului".

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede ca hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

În conformitate cu dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Termenul prevăzut la art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 a fost prorogat succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015, respectiv prin O.U.G. nr. 95/2016, până la 1 ianuarie 2019.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova, prin Primar, și Consiliul Local Craiova, prin Primar, să constate că pentru suprafața de teren de 3700 mp, situată în municipiul Craiova str. x, jud. Dolj (fostă T75, P8) a intervenit exproprierea în fapt odată cu emiterea H.C.L. nr. 438 din 24 noiembrie 2011, fără demararea procedurilor legale prevăzute de lege, și obligarea pârâților la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru expropriere, despăgubiri ce urmează să fie stabilite la valoarea de circulație a imobilului în condițiile Legii nr. 33/1994.

Din considerentele Deciziei nr. 789 din 26 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, rezultă că instanța de fond și cea de apel au statuat în sensul că cererea dedusă judecății are ca fundament juridic o expropriere de fapt, arătându-se că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Burghelea contra României își găsesc aplicabilitatea în speța de față, întrucât este vorba despre o deposedare a reclamantei de terenul proprietatea sa, fără emiterea de către autoritatea publică a unui act de expropriere.

Astfel, instanța de apel a reținut că, în temeiul art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 562 alin. (3) C. civ., precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă în considerarea art. 20 din Constituția României și art. 4 C. civ., persoana privată de proprietatea sa prin actele sau măsurile unei autorități are dreptul la despăgubire, indiferent dacă este vorba de o expropriere dispusă și realizată în temeiul legii sau de o expropriere de facto, efectuată în afara cadrului legal sau fără parcurgerea de către expropriator a procedurii reglementate de legea specială.

Din perspectiva celor ce preced, față de natura pretenției deduse judecății, respectiv litigiu având ca obiect expropriere de facto, Înalta Curte reține că pretenția dedusă judecății se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora hotărârile pronunțate în materie de expropriere nu sunt supuse recursului.

Prin reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate în materie de expropriere, legiuitorul nu a făcut distincție între exproprierile în fapt (cum este cea în speță), exproprierile în care s-a urmat procedura prevăzută de lege ori cele în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant în cadrul acestei proceduri.

Ca atare, în aplicarea principului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ("unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă"), Înalta Curte constată că hotărârile pronunțate în fond, în materia exproprierii, introduse după data intrării în vigoare a C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv 15 februarie 2013, nu sunt susceptibile de recurs. Or, astfel cum s-a arătat, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 18 noiembrie 2017.

Astfel, coroborând dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 2/2013, conform cărora nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în materie de expropriere, rezultă că Decizia nr. 789 din data de 26 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului.

Cu referire la împrejurarea că în dispozitivul hotărârii atacate s-a menționat că hotărârea este susceptibilă de recurs în termen de 30 zile de la comunicare, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează principiul legalității căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol:

"Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu pot folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție reținând că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Pentru considerentele expuse, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, împotriva Deciziei nr. 789 din data de 26 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, împotriva Deciziei nr. 789 din data de 26 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, ca inadmisibil.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - MM