ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 573/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 31 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă sub nr. x/2019, reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România (în continuare "ANCCSR") a chemat în judecată pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constatate că este titulara imobilului Casa de Cultură a Sindicatelor Craiova, situat în mun. Craiova, str. x (fost Karl Marx nr. 39), județul Dolj compus din teren în suprafață de 1331 mp și construcția edificată pe acesta, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința civilă nr. 762 din 18 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, s-au dispus următoarele: A fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată prin întâmpinare. A fost respinsă excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, având ca obiect acțiune în constatare, ca nefondată. Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 178 din 30 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din Romania împotriva sentinței civile nr. 1762 din 18 decembrie 2020 a Tribunalului Dolj, secția I civilă. A fost anulată sentința atacată și, rejudecând, a fost respinsă acțiunea formulată, ca nefondată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată altei instanței de apel, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu. Raportat la primul motiv de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, inexistența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și faptul că imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni nu este același cu imobilul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 În acest sens, a arătat că prin prezenta cerere, reclamanta a solicitat să i se constate dreptul de proprietate asupra imobilului construcție Casa de Cultură a Sindicatelor Craiova și terenul aferent, situat în mun. Craiova, str. x (fost Karl Marx, nr. 39), jud. Dolj. Dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect acțiunea formulată de Casa de Cultură a Sindicatelor Craiova, entitate cu personalitate juridică distinctă de a reclamantei, prin care a solicitat anularea HCL nr. 147/1999, arătând că este proprietara, în baza Decretului nr. 102/1959, asupra construcției C3 și asupra terenului aferent, imobil inventariat în întregul său în domeniul public prin actul administrativ atacat. Având însă în vedere că prin HCL nr. 379/2009 s-a modificat HCL nr. 147/1999, în sensul că a rămas inventariat în domeniul public numai un teren de 1017 mp, instanța și-a redus analiza cu privire la calitatea filialei de proprietar exclusiv cu privire la această suprafață de teren. Cu privire la construcția C3, instanța a reținut în mod expres că a fost construită din fondurile sindicatelor și, întrucât nu mai era inclus în domeniul public niciunul dintre cele 3 corpuri care fuseseră edificate pe terenul în suprafață totală de 3770 mp, nu se impune a se analiza dreptul de proprietate cu privire la aceste imobile. Așadar, în dosarul nr. x/2010, instanța nu a analizat dreptul de proprietate al reclamantei asupra Construcției C3, motiv pentru care a solicitat să i se constate acest drept prin prezenta cauză. Prin urmare, nu există nicio autoritate de lucru judecat, sub aspect pozitiv, cu privire la dreptul de proprietate asupra construcției C3. Or, prin hotărârea recurată, instanța de apel nu face altceva decât să susțină că ar fi fost analizat în dosarul nr. x/2010 dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcției C3, în condițiile în care în dosarul anterior instanța a statuat în mod expres contrariul. Nici în ce privește dreptul recurentei de proprietate asupra terenului aferent Casei de Cultură pe care îl stăpânește în fapt nu există putere de lucru judecat. Așa cum rezultă din probatoriul administrat, reclamanta a stăpânit, începând cu 1958, o suprafață mult mai mare de teren, de aproximativ 3770 mp, pe care se aflau edificate 3 corpuri de construcție, dintre care doar unul, C3, actuala Casă de Cultură, a fost edificată din fondurile sindicatelor, celelalte fiind preluate de Statul Român, prin naționalizare, prin Decretul nr. 92/1950 și atribuite, ulterior, autoarei recurentei prin Decretul nr. 102/1959. Din această suprafață, de 3770 mp, s-a restituit moștenitorilor lui A., în temeiul Legii nr. 10/1991, suprafața de 1498 mp, iar moștenitorilor lui B., suprafața de 565 mp, care oricum făcea parte din suprafața de 1017 mp pe care instanța a analizat-o în dosarul nr. x/2010. Prin urmare, din suprafața totală de 3770 mp pe care reclamanta a primit-o în proprietate în anul 1958 există statuări ale instanțelor de judecată numai cu privire la suprafața de 2515 mp (1498 mp, restituiți moștenitorilor lui A. și 1017 mp analizați în dosarul față de care s-a reținut în mod eronat autoritatea de lucru judecat), astfel încât rămâne o suprafață de 1255 mp asupra cărora nu există nicio analiză din partea niciunei instanțe de judecată. Un alt motiv pentru care apreciază că instanța de apel a încălcat prevederile art. 431 C. proc. civ., aplicând greșit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, este dat de faptul că recurenta nu a avut decât calitatea de intervenient accesoriu în dosarul nr. x/2010. Astfel, a intervenit în favoarea filialei sale, reclamanta din acel dosar, de-abia cu ocazia judecării recursului din primul ciclu procesual, întrucât de-abia atunci a luat cunoștință de existența acelui litigiu. Or, dat fiind faptul că reclamanta a participat în dosarul anterior numai în calitate de intervenient accesoriu, rezultă că nu a participat în calitate de titulară a drepturilor ce au format obiectul judecății, astfel încât nu este întrunită condiția identității calității juridice în ce o privește. De altfel, având în vedere că intervenția accesorie are numai natura unei apărări juridice, intervenientul accesoriu nepretinzând un drept propriu, prin tranșarea litigiului nu se stabilește nimic în contradictoriu cu acesta. Așa fiind, nici nu i se poate opune efectul pozitiv al lucrului judecat într-un dosar în care recurenta a avut numai calitatea de intervenient accesoriu, această hotărâre nefiindu-le opozabilă. Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la construcție, respectiv se întemeiază pe motive străine de cauză cu privire la teren. În acest sens, arată că instanța de apel și-a motivat hotărârea, în esență, prin trimiterea la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat din dosarul nr. x/2010, care, așa cum a arătat, se referă doar la altă suprafață de teren. Chiar și atunci când compară cele două titluri, al recurentei și al Municipiului Craiova, se observă faptul că nu face nicio analiză cu privire la construcția C3. Astfel, instanța arată că atâta vreme cât imobilele transferate recurentei prin Decretul nr. 102/1959 au fost dobândite abuziv de Statul Român prin naționalizare, rezultă că acesta nu ar fi fost în realitate proprietar, astfel încât nu ar fi putut să transfere nici autoarei recurentei acest drept. Instanța omite să analizeze faptul că, așa cum rezultă din probatoriul administrat, imobilul construcție C3 a fost edificat de către autoarea recurentei, din cotizațiile membrilor de sindicat. Prin urmare, acesta nu avea cum să fie dobândit de Statul Român prin naționalizare. Pe cale de consecință, hotărârea recurată apare ca fiind complet nemotivată în ce privește dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcției C3. În ceea ce privește terenul, așa cum a arătat mai sus, în realitate, atât în dosarul nr. x/2010, cât și, prin urmare, și în hotărârea recurată, s-a analizat dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la altă suprafață de teren. În atare condiții, și motivarea instanței este una străină de cauză. De altfel, instanța nici nu avea cum să motiveze în mod concret hotărârea prin aplicare la imobilul pentru care a solicitat să i se constate dreptul de proprietate, atâta vreme cât a respins solicitarea de administrare a probei cu expertiză prin care să identifice imobilul Construcție C3 și terenul aferent. Instanța a apreciat utilă doar obținerea un istoric de număr factorial, însă în răspunsul primit se evidențiază doar modalitatea în care a evoluat numele străzii, specificându-se în mod expres că nu există o evidență a numerelor factoriale, lucru, de altfel, de înțeles având în vedere că în perioada comunistă, ca regulă, terenurile aparțineau Statului, astfel încât nu era necesară o asemenea evidență strictă. Or, tocmai faptul că nu s-a identificat imobilul printr-un raport de expertiză, prin care să se delimiteze imobilul Construcție C3 împreună cu terenul aferent de imobilele care au fost restituite moștenitorilor lui A. și lui B., a condus la pronunțarea hotărârii atacate, în care instanța își motivează soluția prin raportare la altă suprafață de teren. De altfel, restituirile către foștii proprietari constituie și motivul pentru care reclamanta și-a restrâns mereu pretențiile, astfel încât, contrar susținerilor instanței de apel, nu există nicio contradicție între pozițiile procesuale exprimate în litigiile purtate de-a lungul timpului. Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. vizează faptul că titlul Municipiului Craiova nu are putere de lucru judecat în cauza de față, întrucât reclamanta nu a fost parte în dosarul nr. x/2013 în care s-a pronunțat Decizia nr. 412/2016. Astfel, arată că unul dintre argumentele care au condus la respingerea cererii de chemare în judecată în urma admiterii apelului este acela că recurenta-reclamantă ar fi participat în dosarul nr. x/2013, în care s-a pronunțat Decizia nr. 412/2016, de care se prevalează intimatul-pârât, prin intermediul filialei reclamantei. Or, reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România nu a participat și nu a avut nicio calitate în respectivul dosar, iar filiala Casa de Cultură a Sindicatelor Craiova este o entitate cu personalitate juridică distinctă. Prin urmare, apreciază că instanța a încălcat dispozițiile art. 205 și urm. C. civ. care reglementează capacitatea de folosință a persoanei juridice. Mai departe, în cauză nu se poate pune nici problema vreunui mandat de reprezentare în fața instanței acordat de către recurenta-reclamantă filialei sale. Conform art. 84 coroborat cu art. 85 alin. (3) C. proc. civ., reprezentarea persoanelor juridice în fața instanței de judecată se poate face numai de către avocat sau consilier, mandatul dovedindu-se în scris, potrivit legilor de organizare a profesiei. Mai mult, prin Decizia nr. 9/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit că reprezentarea unei persoane juridice nu se poate face prin mandatarul persoană juridică și nici prin consilierul juridic ori avocatul acesteia din urmă. Așadar, este cât se poate de clar că nu a existat vreun mandat al recurentei acordat filialei pentru reprezentarea sa în litigiul amintit, aceasta acționând ca reclamantă exclusiv în nume propriu. O altă critică din recurs vizează aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale dispozițiilor art. 858 și urm. C. civ. referitoare la dreptul de proprietate publică și ale prevederilor Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, fiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Argumentul pentru care susține instanța de apel că este preferabil titlul Municipiul Craiova este dat de faptul că Statul nu i-ar fi putut transmite recurentei-reclamante în mod valabil dreptul de proprietate prin Decretul nr. 102/1959, întrucât imobilele fuseseră dobândite în mod abuziv de către Stat, prin naționalizare de la foștii proprietari. Ceea ce instanța de apel a omis să analizeze este că imobilul construcție C3 nu a fost dobândit prin naționalizare. Acesta a fost construit din fondurile proprii ale sindicatelor și, drept consecință, s-a recunoscut acest drept în patrimoniul sindicatelor prin decret, care, conform configurației legislative de la vremea respectivă, avea valoare de lege și reprezenta un mod legitim de dobândire a proprietății. În ceea ce privește terenul, suprafața totală expropriată a fost de 3770 mp, din care a fost restituită foștilor proprietari numai o suprafață de 2063 mp (1498 mp, restituiți lui A. și 565 mp,restituiți lui B.). Așadar, o suprafață de 1707 mp a rămas în patrimoniul Statului Român, fie pentru că nu s-a făcut o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fie pentru că o asemenea notificare nu s-a finalizat cu o dispoziție de restituire. Din interpretarea prevederilor art. 22 alin. (5) și art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că dacă nu s-a formulat notificare de către persoanele îndreptățite sau dacă imobilele nu au fost restituite în urma procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate al Statului, deși dobândit inițial abuziv prin naționalizare (adică prin expropriere), se consolidează în patrimoniului Statului. Având în vedere că pentru suprafața de 1707 mp nu există dispoziție de restituire, rezultă că dreptul de proprietate asupra acesteia s-a menținut în patrimoniul Statului, astfel încât și transferul subsecvent către autoarea recurentei este valabil. De altfel, argumentația instanței de apel este ilogică și din perspectiva titlului afirmat de Municipiul Craiova. Astfel, dacă dreptul de proprietate al Statului, preluat prin naționalizare, nu ar fi fost valabil, este evident că nici Municipiul Craiova nu putea să își inventarieze în domeniul public o parte din același teren, întrucât, la rândul său, l-ar fi dobândit de la un neproprietar. De altfel, simpla inventariere în domeniul public nu constituie mod legal de dobândire a dreptului de proprietate publică, nici potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998 și nici potrivit art. 863 C. civ. Mai mult, potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1998, inventarierea efectuată de către autoritățile publice locale nu constituie decât un act preparator, delimitarea finală făcându-se prin hotărâre de guvern, care nici măcar aceea nu constituie mod de dobândire a proprietății publice. Singurele modalități prin care Statul și autoritățile publice locale pot dobândi un bun de la o persoană privată sunt achiziția publică, exproprierea și acceptarea unei donații, nicidecum printr-un act administrativ care emană chiar de la autoritatea care se pretinde proprietar. În atare condiții, singura modalitate în care Municipiul Craiova poate justifica dobândirea acestui teren, pe care ulterior să îl inventarieze în domeniul public local este tot naționalizarea, adică exproprierea, prin Decretul nr. 92/1950. O ultimă critică, întemeiată tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 555 alin. (1) și ale 563 C. civ., referitoare la posesie și folosință ca atribute ale dreptului de proprietate și la acțiunea în revendicare. În acest sens, arată că argumentul pentru care instanța de apel susține că reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acțiune în revendicare ca să se poată proceda la compararea titlurilor, întrucât reclamanta nu are decât folosința, nu posesia asupra imobilului, contrar faptului că intimata din prezenta cauză a formulat o cerere de evacuare a filialei reclamantei. Or, atâta vreme cât instanța de apel a reținut că recurenta are folosința bunului și că îl stăpânește de facto, nu putea să constate că nu are și posesia, ca stare de drept, cu atât mai mult cu cât aceasta afirmă calitatea sa de proprietar, jus possidendi fiind definit ca "aproprierea, însușirea și stăpânirea bunului ce formează obiectul dreptului analizat de către titularul său, acesta având reprezentarea psihologică, intelectuala a reprezentării că el are calitatea de proprietar". Prin urmare, apreciază că instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile legale care reglementează conținutul dreptului de proprietate și acțiunea în revendicare. Totodată, instanța de apel se contrazice atunci când reține că recurenta are posesia de facto, dar nu are posesia, astfel încât trebuia să introducă o acțiune în revendicare pentru a provoca o comparare de titluri. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, unei alte instanțe de apel, motivat de lipsa de imparțialitate a instanțelor de pe plan local, cauzate de natura pricinii, în sensul că obiectul derivat al acțiunii introductive este reprezentat de un obiectiv cultural important Ia nivelul județului Dolj, respectiv Casa de Cultură a Sindicatelor, cu privire la care există imense interese pe plan local, de calitatea părților, pârât în prezenta cauză fiind Municipiul Craiova și de modalitatea în care s-a desfășurat istoricul litigios dintre părți.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-pârât Municipiul Craiova a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării recursului și, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat. De asemenea, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a cerut înlăturarea apărărilor părții adverse și admiterea recursului.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 22 septembrie 2021, a dispus efectuarea formalităților reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 17 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul reclamantei este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate s-a susținut, în esență, pe de o parte încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, iar pe de altă parte, nemotivarea și aplicarea greșită a normelor de drept procedural și material referitoare la acțiunea în constatare provocatorie, prin prisma neidentificării corespunzătoare a imobilului din litigiu. Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl reprezintă constatarea dreptului de proprietate al reclamantei Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România asupra imobilului Casa de Cultură a Sindicatelor Craiova, situat în mun. Craiova, str. x (fost Karl Marx nr. 39), județul Dolj, compus din teren în suprafață de 1331 mp și construcția edificată pe acesta. Temeiul de drept al cererii introductive îl constituie dispozițiile art. 35 din C. proc. civ. Reclamanta a arătat că se află în posesia imobilului din anul 1958, când a fost edificată clădirea de către antecesoarea sa, din fonduri proprii, iar terenul i-a fost transmis în proprietate de Statul Român prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale nr. 102/18.03.1959 În schimb, pârâtul Mun. Craiova se prevalează de efectele unei hotărâri judecătorești definitive - decizia civilă nr. 412/2016, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2013, prin care a fost admis apelul împotriva sentinței civile nr. 8043/03.06.2014 a Judecătoriei Craiova, a fost anulată sentința și, rejudecând, admisă cererea de chemare în judecată și constatat dreptul de proprietate al Municipiului Craiova, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, asupra construcției P+1E, situată în Craiova, str. x, edificată pe terenul proprietate publică a UAT Craiova, conform HCL nr. 379/27.08.2009. În primul rând, recurenta-reclamantă susține că nu i se poate opune efectul pozitiv al lucrului judecat în dosarele în care aceasta a avut numai calitatea de intervenient accesoriu. Critica este fondată. Între părți s-au desfășurat mai multe litigii cu privire la imobilul din litigiu, instanța de apel reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat din dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Dolj, soluționat prin decizia nr. 412/2016, mai sus-amintită, precum și din dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Dolj, soluționat prin sentința civilă nr. 549/07.03.2011, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2329/30.06.2011, apreciind că ceea ce s-a discutat anterior, într-un litigiu purtat între aceleași părți, prin care o altă instanță a stabilit că înscrisul produs de reclamantă nu reprezintă un titlu valabil pentru imobilul în litigiu, nu mai poate fi readus în dezbatere judiciară și, cu atât mai puțin contrazis, într-o procedură judiciară ulterioară. S-a reținut că reclamanta de față a participat în primul proces prin intervenienta accesorie Casa de Cultură a Sindicatelor - Filiala Craiova, în favoarea pârâtului din acea cauză, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în al doilea, tot ca intervenientă accesorie, în favoarea reclamantei din acel dosar, Casa de Cultură a Sindicatelor Dolj. Cu privire la intervenția accesorie, conform art. 61 alin. (3) C. proc. civ., cererea prin care un terț ce justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfășurare, pentru a sprijini apărarea uneia dintre părți, se numește intervenție voluntară accesorie. Terțul tinde, prin apărările pe care le face, ca instanța să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a intervenit. Constituind o cerere incidentală prin care terțul nu invocă un drept propriu, intervenția voluntară accesorie duce la lărgirea cadrului procesual numai sub aspectul părților, nu și al obiectului litigiului. Din interpretarea art. 61-67 C. proc. civ. ce reglementează interveția voluntară, rezultă că terțul intervenient accesoriu are o poziție subordonată părții în favoarea căreia a intervenit, astfel că intervenientul accesoriu poate să săvârșească numai actele de procedură care nu contravin interesului părții respective. Prin "act potrivnic intereselor părții în favoarea căreia s-a intervenit" se înțelege orice act care ar sprijini poziția celeilalte părți și ar duce la căderea în pretenții a părții apărate de intervenientul accesoriu. Sancțiunea ce intervine în cazul în care terțul ar face un act de procedură potrivnic intereselor părții a cărei apărare o susține constă în faptul că instanța va considera un asemenea act ca și cum nu ar fi îndeplinit, ca neavenit. Prin urmare, terțul intervenient accesoriu dobândește calitatea de parte în proces, exercitând drepturile și asumându-și obligațiile legale ale unei părți în proces, cu anumite limitări decurgând din poziția sa procesuală de parte subordonată celei în favoarea căreia a intervenit. Cum în speță, recurenta-reclamantă a participat în dosarele nr. x/2013 și nr. y/2010 numai în calitate de intervenientă accesorie, nu se pune problema stabilirii vreunui drept împotriva terțului, respectiv al recurentei-reclamante, în procesul în care a intervenit, întrucât cererea de intervenție accesorie nu constituie o cerere de chemare în judecată și nu presupune examinarea de către instanță a unui drept propriu al intervenientului împotriva părților inițiale. Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a susținut greșita reținere a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul referite mai sus, în care a participat în calitate de intervenientă accesorie, rezultată din interpretarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., precum și nemotivarea și aplicarea greșită a normelor de drept procedural și material referitoare la acțiunea în constatare provocatorie, prin prisma neidentificării corespunzătoare a imobilului din litigiu, câtă vreme nu a fost dispusă efectuarea unei expertize care să identifice imobilul din litigiu, construcție și teren, în raport de care instanțele să aprecieze asupra acțiunii formulate și a identității chestiunilor litigioase. Astfel, din perspectiva scopului material urmărit, demersul judiciar al recurentei-reclamante reprezintă o acțiune în constatare provocatorie. Definită doctrinar drept cererea prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exercițiul dreptului său, pârâtul fiind provocat să își valorifice pretențiile, respectiv să încerce să își dovedească dreptul pretins, sub sancțiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu și-l demonstrează, acțiunea în constatare provocatorie este supusă, asemenea celorlalte tipuri de acțiuni în constatare, principiului subsidiarității prevăzut de art. 35 C. proc. civ., în sensul că admisibilitatea acesteia este condiționată de inexistența, la dispoziția reclamantului, a unei acțiuni în realizarea dreptului respectiv. Drept urmare, în măsura în care, deși nu a pierdut posesia bunului, totuși dreptul său de proprietate este supus unor contestări sau tulburări, reclamantul are deschisă calea acțiunii în constatarea dreptului, pentru a înlătura orice incertitudine, curmând contestările sau tulburările. Din această perspectivă, acțiunea în constatare provocatorie, așa cum este și cea dedusă judecății în procesul pendinte, se constituie într-un veritabil mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate, iar soluționarea conflictului de drepturi este supusă regimului probator consacrat în materia acțiunii în revendicare imobiliară, ca mijloc specific de apărare a acestui drept real. Este vorba, așadar, de regula comparării titlurilor exhibate de părți, în înțelesul de moduri de dobândire a dreptului de proprietate, procedeu care este specific modurilor derivate de dobândire a proprietății și prin care se stabilește care dintre titluri este mai caracterizat, adică mai puternic, dându-se, pe cale de consecință, preferabilitate și câștig de cauză părții care îl deține. Plecând de la premisa că acțiunea de față constituie o acțiune constatare provocatorie, instanța de apel a reținut că scopul unei astfel de acțiuni în constatare provocatorii în ceea ce-o privește pe reclamanta cauzei pendinte ar fi acela de a aduce o clarificare a situației patrimoniale a Asociației, în urma administrării probatoriilor, a prezentării pretențiilor, respectiv a apărărilor reciproce, în principal, în urma administrării probei cu înscrisuri, fără a identifica, în concret, imobilul din litigiu, pentru a se putea conchide cu certitudine că imobilul din cauză - construcție și teren în suprafață de aproximativ 1331 mp, astfel cum a solicitat reclamanta prin acțiunea introductivă - este identic cu cel din dosarele în legătură cu care instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Cu toate acestea, deși reține că "aspectul litigios dezlegat în cuprinsul sentinței civile nr. 549/07.03.2011, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2010, este chiar cel al dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu. În hotărârea judecătorească antereferită a fost stabilit fără echivoc "că terenul în suprafață de 1.017 mp. situat în str. x prevăzut în H.C.L. nr. 379/2009 care a modificat H.C.L. nr. 147/1999 ca făcând parte din domeniul public al mun. Craiova nu este proprietatea reclamantei, fără a observa că această sentință nu se referă și la construcția asupra căreia reclamanta pretinde constatarea dreptului de proprietate, instanța de apel reține, totodată, "conduita procesuală inconsecventă demonstrată de reclamanta ANCCSR pe parcursul litigiilor purtate cu pârâtul Mun. Craiova, din examinarea cărora Curtea constată că partea și-a modificat continuu întinderea, amplasamentul și reperele de identificare a terenului pretins dobândit prin Decretul nr. 102/1959, susținând pe rând, fie că se suprapune cu cel restituit către notificatorii B. prin Dispoziția nr. 14106/09.10.2006, fie că s-ar confunda cu cel restituit către persoanele îndreptățite A., prin sentința civilă nr. 5231/02.04.2001, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1247/08.05.2002, pentru ca în prezent să susțină că imobilul este cel ce se regăsește în titlul obținut de municipiul-pârât." În circumstanțele examinate, se constată că elementele de fapt care fundamentează decizie atacată nu reflectă o completă stabilire a situației de fapt, întrucât instanța de apel, nu a procedat la o identificarea concretă a imobilului din cauză - construcție și teren în suprafață de aproximativ 1331 mp, astfel cum a solicitat reclamanta prin acțiunea introductivă, clarificări absolut necesare și care se impun, cu atât mai mult cu cât, reclamanta susține că imobilul - construcție și teren - nu este identic cu cel din hotărârile în legătură cu care s-a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, iar pârâta, în baza acelorași hotărâri examinate în cauză, pretinde contrariul. Cum în cauza dedusă judecății, aceste aspecte esențiale nu au fost analizate de către instanța de apel, concluzia ce se desprinde este aceea că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost lămurite pe deplin și că, în prezența omisiunii instanței de apel de a proceda la deplina stabilire a situației de fapt a cauzei, în speță, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lipsa stabilirii complete a situației de fapt neputând fi analizate celelalte critici din recurs invocate de recurentă referitoare la identitatea imobilului din litigiu cu cel din hotărârile în legătură cu care s-a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanța de trimitere să aibă în vedere îndrumările instanței de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pe baza probelor existente la dosar sau a probelor noi, care vor fi administrate în rejudecare, inclusiv o expertiză topo și construcții, în scopul lămuririi chestiunilor de drept invocate în cauză, sub aspectul întrunirii condițiilor art. 35 C. proc. civ. raportat la art. 557 și urm. C. civ., spre a da o dezlegare acesteia la cazul concret și a o fundamenta în mod corespunzător. Drept consecință, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, în condițiile în care Înalta Curte reține că nu sunt motive de imparțialitate a acesteia, în raport cu prevederile art. 497 teza a II-a C. proc. civ., care va rejudeca apelul ținând seama de toate celelalte critici formulate prin motivele de recurs și a căror analiză este de prisos în contextul considerentelor reținute de instanța de recurs. Cu ocazia rejudecării, instanța urmează să analizeze cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, să răspundă criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. și să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Reținând că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.