Decizia nr. 900/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 450 a Tribunalului Teleorman

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția civilă, la 21 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Alexandria, prin Primar, să îi lase în liniștită posesie imobilul situat în Municipiul Alexandria, județul Teleorman, compus din construcție în suprafață de 2.086 mp, asupra căreia exercită un drept de proprietate, și terenul aferent, în suprafață de 5.289 mp, asupra căruia exercită un drept real de folosință și obligarea pârâtului la achitarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin încheierea de ședință din 24 iunie 2019, instanța a unit excepția lipsei calității procesuale active cu fondul cauzei, a respins excepția lipsei de interes, a respins excepția lipsei calității de reprezentant, a respins excepția autorității de lucru judecat și a luat act de renunțarea pârâtului la invocarea excepției netimbrării. Prin sentința civilă nr. 450 din 23 decembrie 1019, Tribunalul Teleorman, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, și a respins acțiunea formulată de către reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Alexandria, prin Primar, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Prin decizia nr. 700 A din 23 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România împotriva sentinței civile nr. 450 din 23 decembrie 1019 pronunțate de Tribunalul Teleorman, secția civilă în dosarul nr. x/2018.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 700 A din 23 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta a susținut, în esență, următoarele critici: Un prim motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel nu a analizat argumentele reclamantei privind inexistența în patrimoniul intimatei-pârâte a dreptului de proprietate asupra imobilului, încălcând dispozițiile art. 22 alin. (6), art. 30 alin. (1) și ale art. 32 C. proc. civ., critică întemeiată pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Arată că prin acțiunea introductivă, reclamanta a formulat o acțiune în revendicare prin care a solicitat apărarea dreptului de proprietate asupra construcției Casa de Cultură a Sindicatelor din Alexandria și o acțiune confesorie de apărare a dreptului de folosință gratuită asupra terenului aferent. De esența acțiunii în revendicare/confesorie cu care a fost învestită instanța de apel este verificarea existentei în patrimoniul părților (reclamant și pârât) a drepturilor deduse judecății. În acest sens, a arătat că Municipiul Alexandria nu deține niciun drept asupra bunului în discuție (construcție și teren) care să justifice emiterea actelor administrative reprezentate de HCL nr. 126/2013 și H.G. nr. 656/2013 prin care imobilul a fost inventariat în domeniul public local al intimatei-pârâte. Or, instanța de apel a plecat de la premisa că, atâta vreme cât actele administrative de inventariere a bunului au fost validate de instanțele de contencios administrativ, Municipiul Alexandria justifică un titlu constând tocmai în aceste acte administrative. Acest argument al instanței de apel este nelegal. În primul rând, litigiile în care au fost contestate actele administrative s-au situat pe tărâmul contenciosului administrativ, unde instanțele au cercetat exclusiv aspectele relative la legalitatea adoptării actului atacat. În al doilea rând, procedând de această manieră, instanța de fond, practic, nu a soluționat argumentele reclamantei care vizează inexistența unui drept al intimatei, deși a fost învestită în mod expres în acest sens. Cele două acte administrative nu sunt suficiente pentru a dovedi dreptul de proprietate asupra bunului, fiind necesară invocarea și dovedirea unui act sau fapt juridic anterior translativ sau constitutiv de drepturi. Nici măcar intimata nu a susținut că titlul său de proprietate este reprezentat de HCL nr. 126/2013 și de H.G. nr. 656/2013, ci că legea ar reprezenta titlul său de proprietate, respectiv Cap. III, pct. 5 al Anexei la Legea nr. 213/1998. Prin cele două acte administrative, astfel cum este indicat și în titlul lor și cum arată și instanța, nu s-a făcut decât să se inventarieze, ca operațiune de administrare a patrimoniului unității administrativ-teritoriale, bunul respectiv în domeniul public al Municipiului Alexandria. Or, instanța de apel tocmai acest lucru trebuia să verifice pentru a soluționa demersul cu care a fost învestită, de apărare de drepturilor reale de proprietate, respectiv de folosință, și anume dacă Municipiul Alexandria a dobândit bunul printr-unul din mijloacele prevăzute de lege care să-i permită ulterior inventarierea sa în domeniul public local prin HCL nr. 126/2013 și H.G. nr. 656/2013. Instanța nu a analizat însă argumentele reclamantei privind inexistența prealabilă a dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, raportându-se exclusiv la cele două acte administrative pe care nici măcar Municipiul Alexandria nu le-a indicat ca reprezentând titlul său de proprietate. Procedând de această manieră, instanța de fond nu a soluționat practic fondul cererii de chemare în judecată, ignorând dispozițiile legale potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că acțiunea introductivă este inadmisibilă, hotărârea fiind dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material privind dobândirea dreptului de proprietate, respectiv art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și a art. 858 și 863 C. civ. Prin hotărârea sa, instanța de apel a reținut că, întrucât bunul în discuție a fost inventariat în domeniul public local al Municipiul Alexandria prin HCL nr. 126/2013 și H.G. nr. 656/2013, acesta nu poate fi revendicat întrucât domeniul public este inalienabil. Consideră că această concluzie a instanței de apel este nelegală. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și a art. 858 și 863 C. civ., o condiție absolut necesară și esențială pentru ca un bun să fie inventariat în domeniului public al statului sau local este ca bunul respectiv să aparțină, să fie proprietatea statului sau a unității administrativ-teritoriale. Și, desigur, același lucru este valabil și pentru bunurile care aparțin domeniului privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale. Distincția dintre domeniu public și privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale este o chestiune de ține doar de modul în care se administrează bunurile respective, fiind inventariate în domeniul public sau privat în funcție de criteriile prevăzute de lege. Trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat al statului sau unității administrativ-teritoriale sau din domeniul public al statului în cel local este o chestiune tehnică ce are în vedere interesul, public sau privat, pe care îl deservește, la un anumit moment, un bun. Însă absolut toate bunurile, pentru a putea fi inventariate în domeniului public sau privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, este necesar să fie proprietatea statului sau unității administrativ-teritoriale. Înscrierea unui anumit bun într-un anumit inventar întocmit si aprobat conform art. 19-21 din Legea nr. 213/1998 creează doar o prezumție de apartenență la domeniul public, iar nu o prezumție de proprietate în favoarea statului sau a unei comunități locale. Prin urmare, dreptul de proprietate publică beneficiază de caracterul inalienabilității, imprescriptibilității și insesizabilității doar în măsura în care face parte din patrimoniul său, respectiv a fost dobândit în mod valabil, printr-unul din modurile de dobândire prevăzute de lege. Doar în această situație poate fi opus cu succes caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică. În ipoteza în care s-ar accepta că o acțiune în revendicare/constatare a dreptului de proprietate/confesorie formulată împotriva statului sau unității administrativ-teritoriale s-ar respinge de plano doar pentru că există un act administrativ prin care bunul este trecut în domeniul public al statului/unității administrative-teritoriale și, deci, inalienabil, fără să existe o analiză a dreptului invocat de stat/unitate administrativ-teritorială, s-ar ajunge într-o situație de nepermis și nelegală. Ar însemna că ar fi suficient ca unitatea administrativ-teritorială (cazul de față) să emită o hotărâre de consiliu local prin care să treacă un bun în domeniul său public, iar adevăratul proprietar să nu-și poată apăra dreptul său întrucât i s-ar invoca inalienabilitatea dreptului de proprietate publică. Așa cum a arătat, instanța de judecată trebuia să analizeze dacă anterior emiterii celor două acte administrative, intimata poate invoca în favoarea sa un act sau fapt juridic translativ sau constitutiv al dreptului de proprietate. De asemenea, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material privind dobândirea dreptului de proprietate, întrucât legea nu reprezintă mod de dobândire a dreptului de proprietate În acest sens, recurenta arată că în susținerea caracterului inadmisibil al acțiunii introductive, instanța de apel a avut în vedere faptul că intimata justifică un titlu de proprietate, iar acesta este legea privită lato sensu, respectiv cele două acte administrative de inventariere a bunului în domeniul public local, HCL nr. 126/2013 și H.G. nr. 656/2013. Din dispozițiile legale citate mai sus care reglementează modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, Noul C. civ. (aplicabil prin raportare la data emiterii hotărârii de Consiliu local) nu mai reglementează legea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Așadar, considerentele instanței de apel prin care a reținut că intimata a dobândit dreptul său de proprietate în temeiul legii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, au fost date cu încălcarea dispozițiilor de drept material citate mai sus care nu reglementează legea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. În subsidiar, în situația în care se apreciază că legea poate fi invocată ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, consideră că HCL nr. 126/2013 și H.G. nr. 656/2013 nu pot fi invocate, în mod întemeiat, ca reprezentând legea - mod de dobândire a dreptului de proprietate. Astfel cum reiese din ipotezele învederate de doctrină, legea poate fi considerată mod de dobândire a dreptului de proprietate atunci când există o dispoziție legală expresă care prevede dobândirea proprietății într-o anumită situație dată. Or, HCL nr. 126/2013 și H.G. nr. 656/2013, reținute de instanța de apel ca reprezentând legea - mod de dobândire a dreptului de proprietate, nu sunt decât acte administrative care, prin natura lor, se emit în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii (a se vedea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004). Ca atare, aceste acte administrative, prin ele însele, nu pot fi considerate ca fiind legea -mod de dobândire a dreptului de proprietate, fiind necesar ca înainte să există un text de lege care să reglementeze dobândirea de către Municipiul Alexandria a dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție și, în cadrul executării acestei dispoziții legale, să fie emise, ulterior actele administrative. Or, o astfel de dispoziție legală nu a fost indicată în mod concret de instanța de apel. În schimb, intimata, prin întâmpinarea depusă în fața instanței de apel a făcut trimitere la Cap. III, pct. 5 al Anexei la Legea nr. 213/1998 în cuprinsul căreia se menționează că fac parte din domeniul public local terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile publice de interes local cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea. Însă, în contextul celor de mai sus, o Anexă la lege în care este prevăzută în mod orientativ componența domeniului public local nu poate fi indicată în mod pertinent ca reprezentând legea - mod de dobândire a dreptului de proprietate. Faptul că există anumite acte normative (cum ar fi Legea nr. 213/1998) prin care se arată care bunuri formează proprietatea statului și care proprietatea locală sau care bunuri se includ în proprietatea publică și care în proprietatea privată a statului sau unităților administrativ teritoriale, etc, nu înseamnă că aceste acte normative pot fi indicate ca reprezentând legea -mod de dobândire a proprietății. Acea Anexă la Legea nr. 213/1998 nu face decât să delimiteze domeniul public local de cel privat, astfel încât anumite bunuri locale să nu poată fi introduse în domeniul privat local și, spre pildă, înstrăinate. Însă, în mod evident, pentru ca bunurile indicate acolo să aparțină domeniului public local, ele trebuie să fie dobândite în mod legal, printr-unul din modurile prevăzute de lege. O altă critică din recurs, întemeiată pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamanta a formulat acțiune în revendicare cu privire la terenul aferent construcției. Astfel cum rezultă în mod expres din cuprinsul acțiunii introductive, reclamanta a învestit instanța de judecată cu două capete principale de cerere: o acțiune în revendicare privind imobilul construcție reprezentat de Casa de Cultură a Sindicatelor Alexandria în suprafață de 2086 mp, asupra căruia a arătat că are un drept proprietate și o acțiune confesorie prin care a solicitat apărarea dreptului său real de folosință gratuită asupra terenului aferent imobilului construcție în suprafață de 3.499,48 mp, drept acordat de Statul Român prin Decretul nr. 475/03.06.1969. Așadar, în ceea ce privește terenul, nu a afirmat niciodată un drept de proprietate, ci un drept real de folosință acordat de Statul Român cu privire la care a solicitat apărarea. Analizând dreptul pe care l-a reclamat asupra terenului făcând trimitere la acțiunea în revendicare, instituție specifică dreptului de proprietate, iar nu prin raportare la dreptul de folosință indicat, instanța de apel a încălcat tocmai principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ. pe care aceasta îl invocă în cuprinsul considerentelor sale, acest principiu fiind reglementat de o normă de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității. În același timp, reclamanta a indicat în mod precis dreptul invocat (de folosință gratuită asupra terenului) și a arătat înscrisurile doveditoare, astfel încât instanța de apel avea obligația ca, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să dea calificarea juridică faptelor deduse judecății. Nu în ultimul rând, având în vedere faptul că a invocat un drept de folosință asupra terenului, iar instanța de apel a analizat o acțiune în revendicare care vizează dreptul de proprietate, consideră că hotărârea instanței de apel cuprinde și motive străine de pricină. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al celor deja dezlegate în dosarul nr. x/2011 întrucât a acordat consecințe juridice procesului-verbal din 1990, deși s-a statuat deja că acest proces-verbal, chiar și dacă ar fi fals, nu prezintă nicio relevanță din perspectiva preluării de către A. a patrimoniului UGSR. De asemenea, instanța de apel a conchis că mențiunea dintr-un statut nu e suficientă pentru a face dovada preluării patrimoniului fostei UGSR, deși s-a decis deja că Statutul, dar nu el singur, ci împreună cu Actul constitutiv al CNLSR din 05.03.1990 și hotărârea de acordare a personalității juridice fac dovada transferului patrimoniului fostului UGSR către A., asociat fondator al reclamantei împreună cu celelalte structuri sindicale. Așa fiind, hotărârea instanței de apel încalcă normele referitoare la autoritatea de lucru judecat respectiv art. 431 C. proc. civ., motiv pentru care în cauză devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât nu a eficientizat ceea ce s-a judecat ci, din contră, a statuat în contra celor deja dezlegate. În ceea ce privește Tranzacția generală din 07.11.1991, însăși instanța de apel a reținut că a fost încheiată în temeiul procesului-verbal din 04.07.1990 cu privire la care, așa cum a arătat, s-a reținut deja, cu putere de lucru judecat, că nu prezintă nicio relevanță în procesul de preluare a patrimoniului fostei UGSR. În orice caz, Tranzacția generală din 07.11.1991 nu a produs niciun efect juridic întrucât patrimoniul sindical este inalienabil, neputând fi împărțit între membrii de sindicat, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 54/1991 (act normativ în vigoare la momentul încheierii Tranzacției) potrivit cărora "Bunurile mobile și imobile aparținând sindicatelor pot fi folosite numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, dar nu pot fi împărțite între aceștia.". Tocmai pentru că această împărțire nu s-a realizat niciodată, toate confederațiile sindicale au format ANCSSR, pentru a administra în comun, prin intermediul reclamantei, patrimoniul sindical format din casele de cultură ale sindicatelor din România. Și nu în ultimul rând, instanța de apel a reținut că reclamanta nu este singura continuatoare în drepturi a fostei UGSR, existând și alte uniuni sindicale care își arogă această calitate. Astfel, instanța de apel pleacă de la premisă că reclamanta are dreptul asupra patrimoniului sindical deci, și asupra bunului în litigiu, însă există și alte uniuni sindicale care pretind același drept Cu privire la acest aspect, reiterează faptul că asociații săi sunt toate confederațiile sindicale din România. În momentul de față, nu există nicio organizație sindicală care să pretindă, în mod justificat, drepturi asupra patrimoniului UGSR. Astfel de pretenții au fost formulate de UGSR 2010 în dosarul nr. x/2011, iar instanțele au stabilit că aceasta entitate a fost înființată în anul 2010, deci nu este succesorul fostei UGSR și, evident, nu are niciun drept asupra patrimoniului acesteia. Pe de altă parte, prin prezenta acțiune în revendicare/confesorie, reclamanta nu încearcă decât să aducă bunul înapoi în patrimoniul sindical. Și, întrucât art. 22 din Legea nr. 54/1991 (actual 21 din Legea 62/2011) dispune în sensul că bunurile aparțin tuturor membrilor de sindicat, chiar dacă ar apărea încă o organizație sindicală care ar pretinde în mod justificat drepturi asupra patrimoniului fostei UGSR, singura consecință ar fi că și această nouă organizație sindicală s-ar bucura, împreună cu confederațiile existente, de patrimoniul sindical și de bunul în litigiu. Astfel încât, argumentul instanței de judecată în sensul că, alături de reclamantă, există și alte organizații sindicale care pot pretinde drepturi asupra patrimoniului sindical nu poate avea nicio consecință asupra existenței drepturilor pretinse în patrimoniul reclamantei. Un ultim motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamanta nu a făcut dovada drepturilor sale, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 27 din Decretul-Lege nr. 31/1954 și ale art. 642 C. civ. de la 1864. În acest sens, arată că Uniunea Generală a Sindicatelor din România a fost o structură sindicală cu patrimoniu propriu constituit în cea mai mare parte din cotizații plătite de lucrători cu titlu de cotizație sindicală. Imediat după Revoluția din 1989, toate structurile vechi ale UGSR (în număr de 11 uniuni pe ramuri de activitate), s-au constituit în 8 federații ale sindicatelor libere recunoscute prin hotărâri judecătorești de acordare a personalității juridice (depuse deja la dosarul cauzei) Aceste 8 federații sindicale, care încorporau voința membrilor de sindicat ce făceau parte din UGSR, s-au întrunit, prin reprezentanții lor, la data de 05.03.1990, în vederea constituirii unei noi uniuni sindicale la nivel național. Cu acel prilej, prin adeziunea/consimțământul unanim al tuturor participanților Ia adunare, s-a hotărât, în principal, constituirea Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din România și adoptarea Statulului noii confederații în care se stipula că aceasta preia patrimoniul UGSR în calitate de succesor (art. 26 din Statut). Hotărârile menționate supra au fost consemnate în înscrisul denumit Procesul-verbal din 05.03.1990, acesta reprezentând actul constituitiv al noii persoane juridice de tip confederativ, constituită la nivel național, pentru apărarea drepturilor salariaților, denumită Confederația Naționale a Sindicatelor Libere din România. Procesul-verbal din data de 05.03.1990 reprezintă prin excelență un act juridic, o manifestare de voință, de natură convenționlă (contractuală), provenită de la toți membrii/asociații, în vederea creării unei persoane juridice cu caracter sindical și care împreună cu statutul, adoptat cu aceeași ocazie, constituie actul de înființare al entității colective în discuție. Aceste două documente au fost adoptate în deplină conformitate cu dispozițiile art. 27 din Decretul nr. 31/1954. Conform C. civ. de la 1864 termenul de convenție este sinonim cu acela de contract, ambii termeni fiind folosiți în cuprinsul său cu același înțeles. Art. 942 din vechiul C. civ. definește contractul ca fiind acordul de voință între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic. Prin urmare, în cazul persoanelor de tip asociativ, toate actele juridice formate prin voința asociaților, începând cu actul de constituire, trecând la actele adoptate în adunările genarale prin care se asigură funcționarea entității sau se modifică actele constitutive inițiale, și terminând cu actul prin care se decide dizolvarea, reprezintă acte juridice multilaterale cu caracter convențional. Față de cele arătate, rezultă fără putință de tăgată, că Procesul-verbal din 05.03.1990, împreună cu Statutul adoptat prin acesta, reprezintă o convenție prin care membrii fostei UGSR au decis transferul universal al patrimoniului entității, în acord cu dispozițiile art. 39 din Legea 52/1945, către A.. Această convenție între asociați formează însăși voința persoanei juridice UGSR în privința transmiterii patrimoniului său. De asemenea, având în vedere că prin aceleași acte juridice, foștii asociați ai UGSR au devenit asociați ai A., în cuprinsul acestora este consemnată și voința lor convențională de a accepta, în noua calitate și în numele noii persoane juridice, transferul patrimonial în discuție. Din acest punct de vedere, actul de înființate al A. (proces-verbal și statut) se circumscrie dispozițiilor art. 644 din C. civ. de la 1865, potrivit cu care "proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite … prin convenție … " În continuare, A. a dobândit personalitate juridică prin sentința civilă nr. 782/16.03.1990 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1990 (732/PJ/1990). În considerentele sentinței judecătorești, se menționează în mod expres că soluția de acordare a personalității juridice se întemeiază pe analiza legalității următoarele înscrisuri: i)Procesul-verbal de constituire din data de 05.03.1990; ii) Copia Statului de funcționare a A. iii) Toate sentințele de acordare a personalității juridice pentru cele 8 federații sindicale care formaseră UGSR. Deși pronunțată într-o procedură necontencioasă, hotărârea de acordare a personalității juridice1 reprezintă un act jurisdicțional, întrucât instanța a realizat o aplicare a normelor de drept care guvernează nașterea personalității juridice La actul de voință emanat de la persoanele care doreau crearea entității colective în discuție și care a fost prezentat instanței cu acest scop. Prin urmare, această hotărâre se bucură de autoritate de lucru judecat în privința existenței și modalității de constituire a patrimoniului A.. Așadar, reiese cu prisosință faptul că patrimoniul UGSR a fost transmis către A. în conformitate cu toate dispozițiile legale aplicabile, care la rândul său, împreună cu celelalte confederații sindicale, l-au aportat la capitalul social al reclamantei. În concluzie, față de toate cele de mai sus, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate de părți Intimatul-pârât Municipiul Alexandria a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părții adverse și admiterea recursului.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 19 noiembrie 2021, a dispus efectuarea formalităților reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 31 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului, fiind amânată pronunțarea pentru data de 14 aprilie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Recursul reclamantei este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate s-a susținut, în esență, pe de o parte, că în mod greșit, instanța de apel a reținut că acțiunea introductivă este inadmisibilă, reținând că bunul imobil în discuție a fost inventariat în domeniul public local al Municipiul Alexandria prin HCL nr. 126/2013 și H.G. nr. 656/2013, astfel că acesta nu poate fi revendicat întrucât domeniul public este inalienabil, iar pe de altă parte, nemotivarea și aplicarea greșită a normelor de drept procedural și material referitoare la acțiunea în revendicare, prin prisma stabilirii greșite a obiectului acțiunii, a inexistenței unui titlu de proprietate în patrimoniul reclamantei și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl reprezintă acțiunea prin care reclamanta Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România a solicitat obligarea pârâtei Municipiul Alexandria, prin Primar, să îi lase în liniștită posesie imobilul situat în Municipiul Alexandria, județul Teleorman, compus din construcție în suprafață de 2086 mp, asupra căreia exercită un drept de proprietate, și terenul aferent, în suprafață de 5289 mp, asupra căruia exercită un drept real de folosință. Temeiul de drept al cererii introductive îl constituie dispozițiile art. 563 C. civ. Reclamanta a arătat că în ceea ce privește imobilul construcție revendicat, reprezentat de Casa de Cultură a Sindicatelor Alexandria, invocă drept titlu de proprietate faptul construirii acestui imobil de către autoarea sa, Uniunea Generală a Sindicatelor din România (UGSR), în perioada anterioară anului 1989, în baza autorizației de construire nr. x/17.04.1969. În cuprinsul acestui act, depus la dosarul de fond, se menționează că autorizația este emisă în considerarea avizului din 13 noiembrie 1968 al Consiliului Central al UGSR, aviz în cuprinsul căruia titularul investițiilor este UGSR. Reclamanta a mai susținut că autoarea sa, UGSR, a edificat Casa de Cultură a Sindicatelor din Alexandria, fiind proprietarul acesteia, având în vedere faptul că prin Decretul nr. 475/1969, Statul Român a transmis în folosința gratuită a UGSR terenurile în suprafață de 3499,48 mp tocmai pentru ca UGSR să edifice Casa de Cultură a Sindicatelor. În schimb, pârâtul Municipiul Alexandria se prevalează de efectele Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Alexandria nr. 126/29.04.2013 prin care a inventariat în domeniul public al Municipiului Alexandria dreptul de proprietate asupra construcției, înregistrând o suprafață construită de 2086 mp și asupra terenului aferent în suprafață de 5289 mp și Hotărârea Guvernului nr. 656/27.08.2013 prin care Casa de Cultură a Sindicatelor Alexandria și terenul aferent au fost inventariate în domeniul public al Municipiului Alexandria. Reclamanta a atacat în contencios administrativ Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Alexandria nr. 126/29.04.2013, de inventariere ca proprietate publică a Casei de Cultură a Sindicatelor Alexandria, cererea sa fiind însă respinsă prin sentința civilă nr. 222/28.03.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2013, definitivă. În primul rând, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit, instanța de apel a reținut că acțiunea introductivă este inadmisibilă, reținând că bunul imobil în discuție a fost inventariat în domeniul public local al Municipiul Alexandria prin HCL nr. 126/2013 și H.G. nr. 656/2013, astfel că acesta nu poate fi revendicat întrucât domeniul public este inalienabil. Critica este fondată. Potrivit art. 563 alin. (1) C. civ. proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. Așadar, acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul ce nu are posesia bunului său cerere instanței să oblige pârâtul să-i redea posesia bunului. În cadrul cererii sale reclamantul trebuie să probeze în primul rând că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, în favoarea pârâtului operând o prezumție relativă de proprietate, desprinsă din faptul posesiunii bunului, probă ce se face prin titlul de proprietate, care poate să fie un act constitutiv, translativ sau declarativ (hotărâre judecătorească, act de partaj, o tranzacție etc.). Dacă reclamantul nu face dovada dreptului său de proprietate, acțiunea în revendicare va fi respinsă. În cauză, instanța de apel a stabilit mai întâi că pârâtul are un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, că acest imobil aparține domeniului public și prin urmare, este inalienabil. În acest sens, instanța de apel a reținut că nu poate analiza argumentele reclamantei ce vizau inexistența titlului de proprietate al pârâtului asupra imobilului-construcție, întrucât acestea puteau fi examinate exclusiv în procedura declanșată în contencios administrativ împotriva actelor administrative de inventariere a acelei proprietăți ca fiind proprietate publică, iar reclamanta a exercitat această procedură, în cadrul căreia actele administrative contestate au fost menținute, reclamanta neavând câștig de cauză. Înalta Curte reține, contrar celor reținute de instanța de apel, că în soluționarea acțiunii în revendicare trebuia utilizat procedeul comparației titlurilor de proprietate, urmărind și verificând istoricul dreptului în raport de susținerile ambelor părți aflate în concurs, dar și de actele juridice ce au avut ca obiect imobilul litigios, determinând regimul juridic al acestuia funcție de legislația incidentă. Pe de altă parte, în raport cu art. 554 alin. (1) și art. 858 C. civ. (aplicabil în raport cu data emiterii celor două hotărâri, de consiliu local și de guvern, invocate ca titlu de pârât), potrivit cărora un bun formează obiectul proprietății publice numai dacă a fost dobândit de titularul său prin unul dintre modurile prevăzute de lege, iar conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului. În același sens, procedând la delimitarea obiectului proprietății publice de domeniul privat, prin art. 859 C. civ., legiuitorul stipulează că fac obiectul exclusiv al proprietăți publice bunurile menționate expres în cuprinsul alin. (1), precum și alte bunuri, stabilite prin lege organică, care declară anumite categorii de bunuri, în ansamblul lor, ca fiind obiectul exclusiv al proprietăți publice. Totodată, alin. (2) al art. 859 C. civ., permite statului și unităților administrativ-teritoriale să dobândească și alte bunuri, fie în domeniul public, fie în domeniul lor privat, prin unul dintre modurile prevăzute de lege, dacă sunt de uz sau de interes public. Concluzionând în privința obiectului dreptului de proprietate publică, Înalta Curte subliniază condiția impusă imperativ de legiuitor, aceea ca dobândirea acestor bunuri care, fie prin natura lor, fie prin declarația expresă a legii, sunt de uz sau de interes public, să se facă prin unul dintre "modurile prevăzute de lege". Sintagma primește un dublu sens, și anume: dobândirea să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 863 C. civ., iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerințelor legii în vigoare, la data dobândirii lui. Cu alte cuvinte, chiar dacă un bun este declarat prin lege ca fiind de uz sau de interes public, el trebuie să fi intrat legal în patrimoniul titularului său, astfel încât reclamantul să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat. În acest sens, în jurisprudență, s-a stabilit că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparținând domeniului public sau aparenta identitate a bunului cu unul dintre cele menționate în art. 136 alin. (3) din Constituție și art. 859 alin. (1) C. civ. nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului ori a unității administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice. Reclamanta a adus înaintea instanței verificarea dreptului pretins și clarificarea, prin hotărârea ce o va da, a incertitudinii create prin afirmațiile pârâților. Prin urmare, reținerea caracterului inadmisibil al acțiunii în revendicare, față de caracterul inalienabil al imobilului construcție din litigiu, nu este doar expresia unei greșite aprecieri a condițiilor de admisibilitate a unei astfel de acțiuni, ci și consecința unei necercetări a fondului, a pretenției deduse judecății de reclamantă, aceea că "este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul Alexandria, județul Teleorman, compus din construcție în suprafață de 2086 mp, precum și că exercită un drept real de folosință asupra terenului aferent, în suprafață de 5289 mp, asupra căruia ", conform celor enunțate anterior. Ulterior clarificării tuturor împrejurărilor de fapt și de drept relevante, instanța de apel putea concluziona cu privire la titularul dreptului de proprietate în litigiu, prin raportare la textele normative incidente, cuprinse în Legea nr. 213/1998 și C. civ., anterior evocate. Critica adusă hotărârii atacate este, așadar, întemeiată și se va admite. Cu privire la motivul de recurs prin care se afirmă că instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamanta a formulat acțiune în revendicare cu privire la terenul aferent construcției, cercetat din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că și această critică este fondată. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar în condițiile art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. Având în vedere limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, instanța era îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă și să stabilească, după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii, ce anume solicită reclamanta în proces. În speță, se constată că instanța de apel a apreciat că "apelanta reclamantă, în exprimarea principiului disponibilității ce guvernează întregul proces civil, a înțeles să învestească instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare. Acțiunea în revendicare are drept obiect apărarea exclusiv a dreptului de proprietate, nu a altor drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (publică sau privată). Premisa reținerii unui caracter temeinic al pretențiilor reclamantului este dovedirea, de către însuși reclamantul ce a intentat acțiunea, a unui titlu de proprietate asupra imobilului revendicat. Apelanta - reclamantă nu justifică, însă, niciun titlu de proprietate cu privire la imobilul teren revendicat, conform propriilor susțineri pretinsa autoare a sa având, anterior anului 1989, numai un drept de folosință gratuită. De altfel, din înscrisurile administrate în cauză nu rezultă nici că acest drept de folosință gratuită s-ar fi transmis în patrimoniul apelantei - reclamante.". Or, reclamanta a învestit instanța de judecată cu două capete principale de cerere: o acțiune în revendicare privind imobilul construcție reprezentat de Casa de Cultură a Sindicatelor Alexandria în suprafață de 2086 mp, asupra căruia a arătat că are un drept proprietate și o acțiune confesorie prin care a solicitat apărarea dreptului său real de folosință gratuită asupra terenului aferent imobilului construcție în suprafață de 3.499,48 mp, drept acordat de Statul Român prin Decretul nr. 475/03.06.1969. Dacă susținerile reclamantei, în ceea ce privește acțiunea formulată, ar fi fost neclare și confuze, fiind de natură să nu permită determinarea clară a obiectului cererii de chemare în judecată, instanța avea îndatorirea de a cere lămuriri și precizări, pentru a stabili cadrul procesual dedus judecății, privitor la obiectul acțiunii, aspecte care ar fi permis exercitarea controlului judiciar. Principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, iar reclamantul este cel ce trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile în proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept. Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanța este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilității. Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța nu s-a preocupat de lămurirea cadrului procesual dedus judecății, în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată. O asemenea omisiune constituie o încălcare esențială a legii și duce la casarea hotărârii. Cu privire la critica că instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al celor deja dezlegate în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte reține că aceasta a constituit obiect de critică și în apelul reclamantei, însă nu a fost analizată de instanța de apel, fapt ce pune în imposibilitate instanța de recurs de a analiza legalitatea acesteia și, constatând totodată că obligația judecătorului de a se pronunța în căile de atac, asupra criticilor esențiale ale părților, este reglementată și de prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.: "(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, (...)", instanța de recurs apreciază că în cauză este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., impunându-se așadar, admiterea recursului reclamantei, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel ce urmează a se pronunța inclusiv asupra criticilor importante omise și care cel puțin parțial, pun în discuție inclusiv elemente ale situației de fapt a cauzei. Întrucât celelalte motive de recurs al reclamantei recurente ce vizează fondul cauzei din perspectiva dovedirii dreptului de proprietate asupra contrucției și a dreptului real de folosință asupra terenului, subsumate ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează însăși problema care se degajă din ansamblul criticilor omise din analiza curții de apel, instanța de recurs constată că în raport de considerentele anterior expuse, devine inutilă și chiar prohibită în acest moment procesual rezolvarea acestui motiv de recurs, el urmând a fi dezlegat mai întâi de către curtea de apel, potrivit celor ilustrate anterior. Drept consecință, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, care va rejudeca apelul ținând seama de toate celelalte critici formulate prin motivele de recurs și a căror analiză este de prisos în contextul considerentelor reținute de instanța de recurs. Cu ocazia rejudecării, instanța urmează să analizeze cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, să răspundă criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. și să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Se va verifica, în rejudecare, inclusiv dacă reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra construcției și a dreptului de folosință asupra terenului în litigiu, cercetându-se dacă a dobândit în condițiile legii drepturile pe care le pretinde, aceasta și în condițiile în care, fiind reclamantă, obligația ei de a-și dovedi drepturile pretinse este preeminentă. Relativ la cheltuielile de judecată aferente prezentului recurs, solicitate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluționat pe fond și nu a fost stabilită partea câștigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.