ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2555/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania Națională Poșta Româna S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, suspendarea executării aplicării Deciziei nr. 78/22.12.2015 prin care societatea a fost obligată la plata sumei de 33.089.786 RON, cu titlu de amendă contravențională, aplicată în condițiile art. 53 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 21/1996.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2306 din 30 iunie 2016, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, dispunând restituirea către reclamantă a cauțiunii în sumă de 46.590,00 RON, consemnată prin recipisa din data de 11.05.2016 emisă de A., depusă în original la Registrul de valori al secției a VIII-a CAB, însoțită de adresa nr. x/2016.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Compania Națională Poșta Româna S.A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, contrar celor reținute de prima instanță, că, în cauză, s-a făcut dovada încălcării de către autoritatea intimată a normelor interne referitoare la competență și încălcarea principiului simetriei actului juridic la momentul emiterii deciziei atacate.

Astfel, Decizia nr. 52/2010 a fost dată de Plenul Consiliului Concurenței, iar Decizia nr. 78/2015, contestată în prezenta cauză, a fost dată de o comisie a acestei instituții, or, singurul organism care se putea pronunța cu privire la aplicarea art. 53 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996 este Plenul Consiliului Concurenței, principiul simetriei actului juridic impunând soluția ca Plenul să fie competent să aprecieze în ce măsură concluziile reținute la paragraful 58 din Decizia 58/2010 s-au menținut sau nu pe perioada de monitorizare, modul în care societatea și-a îndeplinit obligațiile impuse în respectiva perioadă prevăzută de decizia menționată, invocând art. 10 din Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 101/2012.

În opinia recurentei, decizia contestată apare ca fiind emisă de un organism necompetent din punct de vedere legal, al potrivit legislației aplicabile.

Totodată, potrivit recurentei, prima instanță a încălcat și prevederile art. 246 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât a înțeles să nu mai analizeze materialul probator în dovedirea pagubei iminente, pe care aplicarea deciziei contestate o va genera, iar pe de altă parte a reținut,,dovedirea,, constituirii unui provizion în cadrul situațiilor financiare pe anul 2015, or, certificarea acestui provizion reprezintă o confimare a pagubei iminente.

Aprecierea eronată a materialului probator conduce la incidența motivuluid e casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât, pe acest aspect, motivarea este contradictorie în raport cu dispozitivul hotărârii atacate.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru o nouă judecată.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 8 martie 2018.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei nr. 78 din 22 decembrie 2015, emisă de intimatul-pârât, prin care societatea a fost obligată la plata sumei de 33.089.786 RON, cu titlu de amendă contravențională, conform art. 53 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 21/1996, pentru încălcarea prevederilor art. 3 și art. 4 din Decizia nr. 52/2010.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că nu pot fi reținute, în argumentarea cazului bine justificat, susținerile reclamantei legate de aspecte ce vizează definirea incorectă de către pârât a "pieței relevante", nedovedirea de către pârât a deținerii de către reclamantă unei poziții dominante pe piața relevantă situată pe piața din amonte a pieței relevante, inexistența unei fapte anticoncurențiale, conduita corespunzătoare a reclamantei în perioada de monitorizare, reclamanta nu a urmărit scopuri anticoncurențiale, acestea putând fi examinate numai în contextul analizării fondului cauzei, întrucât țin de legalitatea actului atacat și necesită administrarea de probe pe fond.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie dedusă în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Or, în speță, recurenta-reclamantă a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a cărui suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a respectivului act.

Prin urmare, motivele de nelegalitate circumscrise cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită

o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Referitor la criticile privind necompetența materială a unei comisii a Consiliului Concurenței de a se pronunța pe modul de respectare a unor masuri impuse printr-o decizie a Plenului Consiliului, invocate tot în susținerea uni caz bine justificat, prima instanță a apreciat că nici acestea nu pot fi primite.

Astfel, a reținut că reclamanta, care a consdierat că doar Plenul Consiliului Concurenței era organul competent să adopte decizia atacată, în calitatea sa de organ al autorității care a adoptat Decizia nr. 52/2010 în baza căreia s-a constatat încălcarea de reclamantă a obligațiilor de transparență și nediscriminare, potrivit art. 9 alin. (3) din Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței aprobat prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 101/2012, este în eroare în ceea ce privește modificarea succesivă a textelor legale.

Așa fiind, a apreciat că interpretarea sistematică a prevederilor legale în forma în vigoare la data adoptării deciziei atacate conduc, cel puțin la nivel de aparență, la o concluzie contrară celei susținute de reclamantă.

La aceeași concluzie ajunge și instanța de control judiciar care reține că regementările legale invocate de recurentă nu sunt aplicabile în cauză, art. 53 din Legea nr. 21/1996 care fac referire la prevederile regulamentare invocate de parte se referă la acest articol din forma în vigoare a legii din 2012, iar nu la art. 53 din legea în vigoare la data emiterii deciziei contestate.

În plus, dreptul Comisiilor Consiliului Concurenței de a constata și soluționa aspectele care formează obiectul cauzei deduse judecății este prevăzut în art. 58 alin. (3)

3

din Legea Concurenței, în vigoare în anul 2015, la momentul adoptării deciziei contestate, fiind prevăzută doar o singură excepție reglementată de art. 58 alin. (3)

1

din lege.

De altfel, prevederile regulamentare, care sunt de fapt aplicabile în cauză, conțin norme similare cu cele din Legea Concurenței, în ceea ce privește prerogativele comisiilor Consiliului Concurenței, făcând trimitere la art. 10 alin. (2) lit. b) din Regulament, în vigoare la data adoptării deciziei atacate, și la art. 58 alin. (3)

1

.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, deși nu se mai impune a fi analizată, ambele condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr punerea în executare a actui administrativ atacat va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății recurente, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor textului de lege sus-menționat.

Cât privește critica legată de reținerea instanței, cu referire la constituirea unui provizion corespunzător cuantumului amenzii, instanța de control judiciar apreciază că aceasta a fost făcută în subsidiar și cu titlu exemplicativ, așa încât nu poate fi interpretată drept motiv contradictoriu al sentinței, în situația în care se precizase că analiza pagubei iminente devine inutilă în condițiile date și nu se poate reține încălcarea art. 264 din C. proc. civ.

În cauză, prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, constatând neîndeplinirea condiției referitoare la aparența de nelegalitate a actului atacat, aspect ce a făcut de prisos analiza îndeplinirii condiției iminenței producerii unei pagube.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Compania Națională Poșta Româna S.A. împotriva sentinței nr. 2306 din 30 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 iunie 2018.