ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2818/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2818/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1 din 29 iunie 2005, Curtea

de Apel Craiova, secția civilă, a admis acțiunea având ca obiect Legea nr. 115/1996

privind pe cercetații C.P. și C.S., în contradictoriu cu P.N.A. – Serviciul Teritorial

Anticorupție Craiova și intimatul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, și a dispus confiscarea, în folosul Statului Român, a sumelor de 20.340

euro, 2940 dolari S.U.A. și 129.000.000 RON.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin ordonanța nr. 5 pronunțată

de Curtea de Apel Craiova în dosar nr. 1/2oo4 din data de 23 iunie 2004, s-a trimis

cauza având ca obiect cercetarea averii numiților C.P. și C.S., la Curtea de Apel

Craiova.

Comisia de Cercetare a

Averilor a constatat că între averea declarată la data numirii în funcție și cea

dobândită pe parcursul executării acesteia există diferențe vădite însă numai cu

privire la sumele de bani în valută, respectiv 20.340 EURO; 2940 dolari S.U.A. și

129.000.000 RON, sume de bani nedeclarate și pentru care nu s-a justificat proveniența,

din venituri legale sau pe căi licite.

S-au avut în vedere dispozițiile

art. 7 și 11 din Legea nr. 115/1996 care condiționează pornirea procedurii de cercetare

a averii pentru persoanele prevăzute la art. 2 de existența unor diferențe vădite

dintre averea declarată la data investirii sau numirii în funcție și cea dobândită

pe parcursul exercitării, trebuind să existe dovezi certe că unele bunuri sau valori

nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză.

S-a reținut că la data

apariției Legii nr. 115/1996, cercetatul C.P. deținea funcția de Inginer Șef în

cadrul Direcției Regionale de Drumuri și Poduri, neavând obligația de a depune declarația

de avere, această obligație revenindu-i prin intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003,

de modificare a Legii nr. 115/1996 și prin care s-a lărgit cadrul persoanelor care

au obligația de a depune declarație de avere.

La data apariției acestei

legi, cercetatul deținea funcția Director general și a depus declarația de avere

pe data de 19 mai 2003, respectiv 07 iulie 2003, și raportând aceste dispoziții

legale la considerentele de fapt, s-a concluzionat că cererea de cercetare nu indică

dovezile pe care se întemeiază și sursele de unde pot fi solicitate, fiind însoțită

doar de actul de sesizare din care a rezultat că asupra cercetatului s-au găsit

sume de bani în valută și în RON, care nu au putut fi justificate, precum și actele

de proprietate pentru imobilele dobândite anterior numirii în funcție, fără a se

indica dovezile obținerii, unor venituri pe căi licite.

Acțiunea este întemeiată

numai în ceea ce privește sumele de bani găsite în autoturismul O.V., proprietatea

celor doi cercetați, sume de bani a căror proveniența soții C. nu au putut-o justifica.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 7 din Legea nr. 115/1996, pentru declararea și controlul averii demnitarilor,

magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control, și a funcționarilor

publici, în cazul în care între averea declarată la data investirii sau numirii

în funcție a persoanelor prevăzute la art. 2 și cea dobândită pe parcursul executării

funcției, se constată diferențe vădite și există dovezi certe că unele bunuri, ori

valori nu putea fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză,

sau pe alte căi licite, averea este supusă controlului în condițiile legii.

De asemenea,

dispozițiile art.

11 din aceeași lege arată că cererea

de cercetare va indica în mod obligatoriu dovezile pe care se întemeiază

și sursele de

unde acestea pot fi solicitate, sau va

fi însoțită de acte doveditoare.

Sub acest aspect, sesizarea

Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Craiova de către P.N.A.

nu întrunește dispozițiile legale arătate mai sus privind averea imobilă și mobilă

a celor doi cercetați, decât în ceea ce privește sumele de bani în RON și valută

găsite în autoturismul proprietatea familiei respective.

Astfel, cercetatul C.P.

a deținut funcția de director în cadrul Direcției Regionale de Drumuri și Poduri

Craiova în perioada 11 iunie 2001 - 06 decembrie 2003, când în urma testării preventive

s-a dispus suspendarea din funcție a acestuia, până la finalizarea cercetării penale.

În perioada respectivă,

care se circumscrie contextului legal, ca de altfel în perioada 1996 -2003, cei

doi cercetați C.P. și C.S. au dobândit 3 imobile, respectiv imobilul din str. B.,

obținut prin ordonanța de adjudecare din 27 iunie 1996; apartamentul din str. P.,

dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din 5 mai 1996 și un apartament în

Mun. Timișoara, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 3 aprilie

2003.

În privința acestor bunuri

imobile, cele situate în Mun. Dr. Tr. Severin nu pot fi puse în discuție, fiind

dobândite anterior anului 2001, data numirii în funcție a cercetatului C.P., în

condițiile în care legea condiționează controlul averilor de existența unor diferențe

vădite a acumulării de bunuri între data numirii în funcție și intervalul exercitării

acesteia.

Singura discuție se poate

face cu privire la apartamentul dobândit în Mun. Timișoara de către C.S., în cursul

anului 2003, însă în privința acestui bun nu s-a probat în mod cert că a fost dobândit

pe căi ilicite.

Potrivit dispozițiilor

constituționale, există prezumția relativă că bunurile sunt dobândite în mod licit,

prezumție care nu a putut fi răsturnată prin probele administrate în cauză atât

în cadrul Comisiei de cercetare, cât și în cadrul instanței.

Apartamentul respectiv

a fost dobândit în cursul lunii aprilie 2003, iar din actul de sesizare cât și din

rechizitoriul întocmit de P.N.A. pe data de 38 decembrie 2003, a rezultat faptul

că sumele de bani primite de către soții C. de la denunțătorul M.T. privesc luna

iulie a anului 2003 și în continuare.

Sesizarea Comisiei de

cercetare a averilor de către P.N.A. se întemeiază în exclusivitate pe sumele de

bani primite de către cei doi cercetați de la denunțător, sume primite începând

cu luna iulie 2003, astfel încât nu s-a putut proba faptul că apartamentul din Mun.

Timișoara a fost dobândit pe căi ilicite.

Este de reținut și faptul

că, potrivit dispozițiilor legale, începând cu data numirii în funcție, cercetatul

C.P. și soția sa și-au întocmit și depus declarațiile de avere, declarații în care

apar cele trei imobile alături de două autoturisme, ai căror ani de fabricație sunt

1994 și, respectiv, 1982.

Referitor la cele două

automobile, se constată faptul că au o vechime destul de mare și au fost dobândite

cu mult timp înainte de data numirii în funcție, astfel încât nu intră în sfera

de cercetare.

Ținând cont de aceste

considerente, a fost respinsă cererea formulată de către reprezentanții P.N.A. și

ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, care au solicitat efectuarea

unei expertize pentru lămurirea cauzei și care să stabilească dacă există diferențe

vădite între veniturile obținute de către cei doi cercetați și averea acestora,

și dacă bunurile imobile sau mobile proprietatea acestora au fost dobândite ilicit

sau licit.

În ceea ce privește sumele

de bani găsite în autoturismul O.V., respectiv 20.340 euro, 2.940 dolari S.U.A.

și

129

.000.000 RON, autoturismul de serviciu aflat

în folosința lui C.P., este evident faptul că au fost dobândite în mod ilicit, cei

doi cercetați neputând să justifice proveniența legală a acestora.

Caracterul ilicit al acestor

sume de bani rezultă din procesul-verbal de flagrant, banii respectivi fiind primiți

de către cercetatul C.P. cu titlu de mită.

Pe parcursul cercetării

judecătorești, cei doi cercetați au încercat să justifice existența sumelor de bani

respective, prin încheierea a două contracte de împrumut întocmite cu numiții B.C.

și respectiv C.F.A., încercând să acrediteze ideea că sumele respective provin din

împrumuturi.

Referitor la aceste contracte

de împrumut, depuse la dosar , se reține faptul că au fost întocmite "pro cauza",

în scopul evident de încercare a salvării situației celor doi cercetați.

Astfel, în ceea ce privește

contractul de împrumut, autentificat din 19 aprilie 2004 la B.N.P. S. București,

2003, se constată faptul că a fost întocmit la o dată ulterioară actului de sesizare

a instanței de către P.N.A.

Astfel, sesizarea adresată

Curții de Apel Craiova, Comisiei de cercetare a averilor a avut loc pe data de 28

martie 2004, iar contractul de împrumut a fost încheiat ulterior, la o dată relativ

scurtă, respectiv 19 aprilie 2004.

Referitor la cel de-al

doilea contract de împrumut încheiat între B.C. și C.S., în calitate de beneficiar,

se reține faptul că nu este autentificat, fiind materializat sub forma unui înscris

sub semnătură privată intitulat "chitanță" încheiat pe data de 2 aprilie

2003, act semnat numai de către cele două persoane, fără să poarte semnătura unui

martor asistent.

Înscrisul respectiv, nefiind

autentificat și neavând dată certă, nu poate fi opozabil terților, cu atât mai mult

cu cât la încheierea convenției nu a participat nici un martor asistent.

Se reține și faptul că

înscrisul respectiv, deși este anterior sesizării comisiei de cercetare, este însoțit

de o declarație autentificată dată pe propria răspundere de către împrumutătorul

B.C., declarație ulterioară sesizării (22 iulie 2004), cum că ar fi primit suma

de bani împrumutată, respectiv 30.000 euro.

Vor fi înlăturate, în

consecință, apărările celor doi cercetați, în sensul că sumele de bani ar fi provenit

din cele două convenții de împrumut.

Referitor la actul de

sesizare, cei doi cercetați prin apărător au susținut că este lovit de nulitate,

denunțătorul P.N.A. fiind lipsit de calitate procesuală activă, în condițiile în

care la data sesizării, 28 martie 2004, Legea nr. 115/1996 nu prevedea posibilitatea

ca cererea de cercetare să poată fi făcută și de către Procurorul General al P.N.A.

Excepția respectivă este

neîntemeiată, întrucât Legea nr. 115/1996 a fost modificată prin Legea nr. 161/2003

și O.U.G. nr. 24/2004, modificări prin care s-a prevăzut ca sesizarea către comisia

de cercetare să fie realizată și de către Procurorul General al P.N.A., astfel încât

nulitatea a fost acoperită, chiar dacă la dată sesizării instituția respectivă nu

era competentă în această privință.

Concluzionează prima instanță

că, față de cele arătate, și raportând materialul probator administrat în cauză

la dispoz.art. 7 și 12 din Legea nr. 115/1996, se constată că actul de sesizare

și, implicit, acțiunea sunt întemeiate numai în privința sumelor de bani despre

care s-a făcut vorbire mai sus, pentru restul bunurilor imobile și mobile proprietatea

celor doi cer­cetați, nerăsturnându-se prezumția relativă a dobândirii licite a

averii.

Împotriva sentinței

nr. 1 din 29 iunie 2005 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, considerând-o netemeinică

și nelegală, au declarat recurs cercetații C.V.P. și C.S.

Motivele de recurs invocate

și precizate se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 invocându-se greșita

aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 115/1996, actul normativ special

în baza căruia s-a făcut sesizarea către Curtea de Apel – Craiova, ca instanță competentă.

În cadrul recurentul se

invocă atât aspecte de nelegalitate cât și de netemeinicie privind atât soluționarea

excepțiilor invocate cât și în ceea ce privește soluția de fond dispusă de admitere

a sesizării formulării în baza Legii nr. 115/1996.

Se arată că în mod greșit,

prin încălcarea principiului neretroactivității legii civile a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive a P.N.A. - Serviciul Teritorial Craiova privind

sesizarea formulată către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de

Apel Craiova, deoarece cercetarea a început la solicitarea unei persoane necunoscute.

Se arată că în mod greșit

cauza a fost trimisă Curții de Apel Craiova de către Comisie întrucât nu erau îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 115/1996, respectiv existența de diferențe

vădite între averea declarată și cea dobândită. Se arată că a fost încălcată prin

soluția recurată prezumția dobândirii licite a bunurilor, în condițiile în care

nu au existat dovezi certe privind dobândirea ilicită a bunurilor.

Ca motive de netemeinicie

se invocă faptul că în realitate nu există o diferență vădită între averea declarată

și cea dobândită și nu există probe certe care să probeze modul ilicit de dobândire

a bunurilor.

Se arată că în baza Deciziei

pronunțate nr. 1180 din 26 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală. S-a dispus definitiv confiscarea, în procesul penal a sumei

de 46.000 RON neputând opera o dublă confiscare cu privire la această sumă.

Se invocă în concluziile

scrise practica Curții Constituțională și faptul că instanța constituțională a semnat

asupra practicii în legătură cu neconstituționalitatea art. 18 din Legea nr. 115/1996.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței atacate în respingerea sesizării ca inadmisibilă

și fiind formulată de o persoană fără calitate și în subsidiar ca neîntemeiată.

Recursul împotriva sentinței

civile nr. 1 din 29 iunie 2005 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă sub nr. 27786/1/2005.

În această fază procesuală

în perioada anterioară modificării competenței funcționale, cauza a fost suspendată

conform încheierii din 25 ianuarie 2007 pronunțată de secția civilă a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Prin încheierea din 25

ianuarie 2007 s-a admis cererea recurenților și s-a sesizat Curtea Constituțională

cu soluționarea de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit.

b) și c) precum și de art. 18 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 115/1996 și s-a

dispus suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

La data de 5 iunie 2007

s-a depus la dosar Decizia nr. 414 din 3 mai 2007 a Curții Constituționale, cauza

fiind repusă pe rol la data de 14 iunie 2007 cu citarea părților pentru data de

18 octombrie 2007, dosar secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ședința din 18 octombrie

2007, la cererea recurenților s-a dispus suspendarea judecării recursului în baza

art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., apreciindu-se străină legătura între soluționarea

prezentului recurs și soluționarea unei cauze penale în curs, respectiv Dosarul

nr. 1254/63/2000.

Cauza a fost repusă pe

rol la data de 22 septembrie 2011 conform încheierii aflată la dosar acordându-se

termen la 12 ianuarie 2012.

În ședința publică din

22 septembrie 2011 Curtea a luat act că suspendarea cauzei s-a făcut la data de

18 octombrie 2007 în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În aceeași ședință s-a

invocat de recurent excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18

alin. (1) din Legea nr. 115/1996, acordându-se termen la 12 ianuarie 2012 pentru

a se lua la cunoștință de excepția invocată.

La termenul de judecată

din 12 ianuarie 2012 s-a dispus în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr.

115/1996 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 94/2008 scoaterea cauzei de

pe rolul secției I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și trimiterea dosarului

secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal la data de 17 februarie 2012.

La termenul din 29

mai 2012, recurenții au depus la dosar copia deciziei penale nr. 1180 din 26

martie 2010, invocându-se excepția de perimare a recursului de către intimat, excepție

susținută și de reprezentantul Ministerului Public.

În termenul de amânare

a pronunțării s-au depus concluzii scrise de recurenții în care s-a reiterat cererea

de sesizare a Curții Constituționale, iar pe fond s-a solicitat admiterea recursului

în raport de motivele invocate.

Curtea asupra excepției

perimării recursului, Curtea în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. o va respinge

pentru următoarele motive:

Conform art. 250

alin. (2

2

) C. proc. civ. Cursul perimării este suspendat cât timp dăinuiește

suspendarea judecății, pronunțată de instanța în cazurile prevăzute de art. 244,

precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de

lipsa de stăruință a părților în judecată.

În cauză soluționarea

judecării recursului a fost dispusă a doua oară la data de 18 octombrie 2008, cauza

fiind suspendată în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. în perioada 18

octombrie 2008 – 22 septembrie 2011, Curtea apreciază că pentru perioada 18 octombrie

2008 – 22 septembrie 2011 sunt aplicabile dispozițiile art. 250

2.

alin.

(1) C. proc. civ., cursul perimării fiind suspendat de drept. Soluționarea recursului

a fost reluată la data de 22 septembrie 2011 și s-a acordat termen în continuare

neputându-se reține lăsarea cauzei în nelucrare din vina părții pentru a opera sancțiunea

perimării recursului conform art. 248 C. proc. civ.

În consecință excepția

perimării recursului va fi respinsă.

Cererea de sesizare a

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 și a dispozițiilor art. 245 C. proc.

civ. formulată de recurenți urmează a fi respinsă în cauză nefiind îndeplinite condițiile

de admisibilitate prevăzute de art. 299 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992

republicată.

În aceeași cauză Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiile

art. 18 din Legea nr. 115/1996 invocată de recurent prin Decizia nr. 414 din 3

mai 2007 depusă la dosar, recurentul reținând în fapt aceeași excepție soluționată

de Curtea Constituțională prin respingere.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 245 C. proc. civ. aceste norme de procedură nu au legătură cu soluționarea

prezentului recurs.

În consecință, pentru

neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate, Curtea în baza art. 29 alin. (5) din

Legea nr. 47/1992 republicată va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale

formulată de recurent.

Asupra recursului declarat,

în cauză, Curtea pentru următoarele considerente îl apreciază ca nefondat, în cauză

nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea nu va reține ca

fondate motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate, sentința recurată fiind

legală și temeinică atât în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității

procesuale active a P.N.A. de a formula sesizarea în baza Legii nr. 115/1996 și

pentru acest motiv nulitatea sesizării și a cercetării efectuate cât și în ceea

ce privește fondul având ca obiect soluționarea acțiunii formulate în baza Legii

nr. 115/1996.

În mod corect prima instanța

a respins excepția lipsei calității procesuale active și a constatat că deși nu

era prevăzută expres P.N.A. avea la data sesizării 28 martie 2004 calitate procesuală

activă în raport de situația concretă. Aceasta deoarece sesizarea nu a fost una

anonimă și ea s-a declanșat ca urmare a constatării săvârșirii unei fapte penale

de către recurentul C.V.P.

Ca o consecință a declanșării

urmăririi penale și ținând cont de calitatea recurentului de Director General s-a

impus sesizarea și verificarea administrativă cu aplicarea art. 10 din Legea

nr. 115/1996 asupra averii și veniturilor ambilor recurenți - soț și soție.

În ceea ce privește pe

fond soluția recurată, aceasta este legală fiind întemeiată în ceea ce privește

măsura confiscării dispuse asupra sumelor de bani găsite în autoturismul O.V., proprietatea

recurenților suma de bani pentru care nu s-a dovedit proveniența legală.

Curtea apreciază că în

mod corect și temeinic motivat prima instanță a înlăturat contractul de împrumut

încheiat pro cauza la 19 aprilie 2004 după data sesizării Comisiei – respectiv data

de 28 martie 2008, iar al doilea din 2 aprilie 2003 nu a fost reținut ca valabil

pentru neîndeplinirea unor condiții de formă.

În ceea ce privește caracterul

ilicit al sumelor în litigiu acestea au fost confiscate ca fiind nejustificate în

raport de dispozițiile Legii nr. 115/1990 și nu ilicite sub aspect penal.

Prin decizia penală

nr. 1180 din 26 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

instanța penală nu s-a pronunțat asupra caracterului ilicit al sumelor acestea fiind

confiscate, deoarece recurenții nu le-au putut justifica și nu datorită caracterului

lor ilicit. Din cuprinsul deciziei penale rezultă obligarea recurentului la plata

către martorul denunțător al sumei de 46.000 RON, sumă în privința căreia se dispusese

confiscarea specială în baza art. 19 din Legea nr. 78/2000. Din considerentele deciziei

nu rezultă că această sumă de 46.000 RON a format obiectul confiscării în folosul

Statului Român dispusă prin sentința recurată pronunțată anterior de Curtea de Apel

Craiova respectiv 29 iunie 2005, neputându-se reține existența unei duble confiscări

– administrative și respectiv penale contrară Deciziei nr. 415/2009 a Curții Constituționale.

Confiscarea a fost dispusă

corect de instanța de fond în baza Legii nr. 115/1996 pentru sumele de bani apreciate

ca nejustificate consemnate la dispoziția P.N.A. la data de 10 decembrie 2003.

Față de considerente expuse

mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursul

ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de

fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția perimării

recursului.

Respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale.

Respinge recursul declarat

de cercetații C.V.P. și C.S. împotriva sentinței nr. 1 din 29 iunie 2005 a Curții

de Apel Craiova, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 iunie 2012