ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2019

HOTĂRÂRE

30.05.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 04.09.2018 pe rolul Judecătoriei Pucioasa, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei încheiată între părți, reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior încheierii căsătoriei; exercitarea autorității părintești față de minorul C. de către ambii părinți; stabilirea locuinței minorului la mamă; obligarea sa la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului, încuviințarea de a avea legături personale cu minorul.

Prin Sentința civilă nr. 27/21.01.2019, Judecătoria Pucioasa a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București, reținând în motivarea acestei soluții următoarele considerente:

Potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., "Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului București."

Dispozițiile legale amintite stabilesc o competență teritorială absolută, dispozițiile care o reglementează fiind imperative și de strictă interpretare.

Instanța constată că ultimul domiciliu comun a fost în Comuna D., jud. Dâmbovița, iar la momentul introducerii acțiunii, cât și în prezent, așa cum rezultă din susținerile părților, acestea au reședința în Elveția, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanța a reținut că prin Decizia nr. 20/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că acordul părților cu privire la alegerea instanței trebuie să fie exprimat expres. Or, în prezenta cauza nu există un asemenea de acord.

Instanța a reținut că nu poate da eficiență susținerilor apărătorilor în sensul că sunt de acord ca cererea să fie soluționată de Judecătoria Pucioasa, întrucât nu sunt întrunite condițiile unui acord, care este un act juridic, acestea exprimă poziția apărătorilor față de o chestiune pusă în discuție de instanță, respectiv față de excepția necompetenței teritoriale, fără a se cunoaște voința părților sub acest aspect.

Prin urmare, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) teza finală C. proc. civ., potrivit cărora competența de soluționare a cererii revine Judecătoriei Sector 5 București.

Astfel învestită, Judecătoria Sectorului 5 București, prin Sentința civilă nr. 2680/11.04.2019 a admis excepția necompetenței materiale, a dispus declinarea cauzei spre competentă soluționare în favoarea Judecătoriei Pucioasa și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În motivarea acestei soluții, Judecătoria Sectorului 5 București a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de competența Judecătoriei Sectorului 5.

Prin urmare, competența Judecătoriei Sectorului 5 este în acest caz subsidiară, devenind aplicabilă dacă nu există nici un fel de convenție între părți pentru a lege o altă judecătorie din România.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04.09.2018 pe rolul Judecătoriei Pucioasa, reclamantul și-a exprimat opțiunea ca Judecătoria Pucioasa să soluționeze cauza.

La rândul său, la data de 05.10.2018 pârâta-reclamantă, prin avocat, a formulat întâmpinare și cerere reconvențională pe rolul Judecătoriei Pucioasa, neinvocând nicio excepție.

Totodată, la termenul de judecată din data de 21.01.2019, când s-a pus în discuție competența Judecătoriei Pucioasa, ambele părți reprezentate de avocați au arătat că sunt de acord ca Judecătoria Pucioasa să judece cauza, existând astfel un acord.

Prin urmare instanța apreciază că la data la care Judecătoria Pucioasa a verificat competența sa teritorială exista acordul expres al părților privind judecarea cauzei de către Judecătoria Pucioasa. Instanța apreciază că acordul expres al părților în sensul alegerii instanței competente nu trebuia încheiat neapărat înainte de introducerea cererii de chemare în judecată atât timp cât acesta putea fi exprimat și verbal în fața instanței de judecată, astfel cum prevede și Decizia 20/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii. De altfel se reține din cuprinsul Sentinței civile nr. 27/21.01.2019 a Judecătoriei Pucioasa că instanța nu a procedat mai întâi la verificarea existenței unui acord al părților, inclusiv un acord verbal ci a preferat să invoce direct excepția necompetenței, iar părțile prin mandatarii avocați să arate că înțeleg să aleagă Judecătoria Pucioasa ca fiind instanța competentă.

S-a reținut că art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu prevede anumite condiții de formă ale acestui acord, din formularea textului legal nerezultând că este obligatoriu ca acest acord să fie dat personal de către părți sau prin mandat special. Instanța apreciază că mandatul general dat de părți avocaților acoperă și chestiunea alegerii instanței competente, fiind inclus în activitățile de reprezentare, asistare, redactare și depunere cerere etc. De altfel, se observă că și art. 254 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. se referă la un "acord expres" al părților și totuși nu se consideră că mandatarii avocați ai părților ar avea nevoie de un mandat special în acest sens.

Instanța a apreciat că acordul prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu face parte din categoria actelor de dispoziție prevăzute de art. 81 alin. (1) C. proc. civ., pentru care mandatarii avocați ar avea nevoie de un mandat special, fiind suficient înscrisul prevăzut de art. 85 alin. (3) C. proc. civ., aplicându-se regula generală prevăzută de art. 87 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, instanța a reținut că părțile au făcut dovada existenței unui acord expres de alegere a competenței Judecătoriei Pucioasa, acest acord fiind exprimat oral la termenul la care instanța și-a verificat competența, de către apărătorii părților.

Sesizată cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, reține următoarele:

Acțiunea care a generat prezentul conflict negativ de competență are ca obiect principal divorț, niciuna dintre părți neavând domiciliul în România la data introducerii cererii.

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al Municipiului București.

Dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. au fost interpretate prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049/27.12.2016, obligatorie pentru instanțe în temeiul art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că este necesar ca acordul părților prevăzut de textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț, să fie expres exprimat.

Se constată că, în cauză, odată cu introducererea acțiunii de divorț de către reclamant, pe rolul Judecătoriei Pucioasa, nu a fost depus un acord ferm și expres al părților privind instanța din România competentă să soluționeze acțiunea de divorț, în considerarea faptului că niciuna dintre părți nu are domiciliul în România.

Totodată, Înalta Curte observă că nici prin actele de procedură întocmite de părți pe parcursul procesului, acestea nu și-au manifestat expres voința cu privire la instanța competentă să judece cauza având ca obiect divorț.

Astfel, prin cererea de divorț, reclamantul nu a afirmat expres că dorește ca litigiul să fie soluționat de Judecătoria Pucioasa, în a cărei rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliu comun al soților, din România.

Pârâta, la rândul său, prin întâmpinarea și cererea reconvențională depuse la data de 5 octombrie 2018, nu s-a manifestat expres în sensul ca divorțul să fie soluționat de Judecătoria Pucioasa, solicitând numai respingerea apărărilor pârâtei.

Nu prezintă relevanță sub aspectul stabilirii competenței instanței nici împrejurarea că la termenul din 21 ianuarie 2019, când s-a pus în discuție competența Judecătoriei Pucioasa, ambele părți reprezentate de avocați au arătat că sunt de acord ca Judecătoria Pucioasa să judece cauza întrucât, prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că manifestarea de voință a părților cu privire la alegerea unei anumite instanțe nu poate fi dedus din conduita lor procesuală constând în neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de către pârât prin întâmpinare, învestirea aceleiași instanțe de către pârât cu soluționarea cererii reconvenționale sau exprimarea acordului de către apărătorul părților, fără un mandat acordat de parte în acest sens.

Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 915 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în cauză nu s-a realizat acordul părților asupra judecătoriei din România care să soluționeze pricina.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 915 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., ce reglementează competența teritorială subsidiară, dar exclusivă, pentru în cazul în care nu se realizează acordul reglementat de ari 915 alin. (2) teza a 1 C. proc. civ., revine Judecătoriei sectorului 5 București competența teritorială de soluționare a cauzei,