ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2019

HOTĂRÂRE

16.04.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vișeu de Sus la data de 11 aprilie 2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței să dispună asupra desfacerii căsătoriei, a numelui ce va fi purtat după desfacerea căsătoriei, precum și asupra situației copilului minor, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1664 din 17 octombrie 2018, Judecătoria Vișeu de Sus a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

În motivarea soluției de declinare a competenței, instanța a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, iar în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 București.

Reținând că părțile nu au locuința în țară și că nu există un acord expres al acestora privind soluționarea cererii lor de către o judecătorie din România, Judecătoria Vișeu de Sus a apreciat că este competentă teritorial în soluționarea cauzei Judecătoria Sectorului 5 București.

La rândul său, Judecătoria Sectorului 5 București, prin Sentința civilă nr. 532 din 29 ianuarie 2019, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Vișeu de Sus și, constatând ivit un conflict negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că deși nici reclamanta și nici pârâtul nu au avut, la momentul sesizării instanței, locuința în țară, la dosarul cauzei există acordul expres al părților prin care au convenit ca Judecătoria Vișeu de Sus să soluționeze cauza.

În ceea ce privește momentul depunerii acestei declarații în fața Judecătoriei Vișeu de Sus, s-a constatat că la termenul din 17.10.2018 părțile au lipsit, astfel că instanța avea obligația aplicării prevederilor art. 411 C. proc. civ., având în vedere obligativitatea prezenței părților în procesul de divorț. În aceeași zi reclamantul, prin apărător, a trimis prin e-mail acordul pârâtului exprimat în formă autentică, la data de 09.10.2018, acesta fiind înaintat ulterior și în format tipărit.

S-a reținut că acordul expres al ambelor părți a fost exprimat anterior pronunțării instanței inițial învestite, fiind îndeplinite condițiile din Decizia nr. 20/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la înțelesul noțiunii de "acord" al părților din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenția părților cu privire la alegerea instanței care ar urma să soluționeze acțiunea de divorț, în situația în care nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința pe teritoriul României.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în condițiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vișeu de Sus la data de 11.04.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând desfacerea căsătoriei încheiate între părți, precum și soluționarea capetelor de cerere accesorii.

Astfel cum au reținut ambele instanțe în conflict, la data introducerii acțiunii de divorț, atât reclamanta cât și pârâtul locuiau în străinătate.

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului București.

Competența teritorială stabilită astfel este, în cazul proceselor referitoare la persoane, exclusivă și absolută, așa cum reiese din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 126 C. proc. civ. în sensul că părțile pot conveni ca pricinile referitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competența teritorială.

Astfel, dacă în materia cererilor patrimoniale părțile pot deroga de la competența teritorială prevăzută de legea procesuală, în materia cererilor privitoare la persoane competența este obligatorie.

Dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu stabilesc vreo cerință de fond sau de formă, pentru ca manifestarea de voință a părților să producă efectele preconizate de legiuitor.

Prin Decizia nr. 20 din 24 octombrie 2016, pronunțată într-un recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1049/27.12.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că este necesar ca acordul părților, prevăzut de art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situația în care litigiul este pendinte, și verbal în fața instanței. În ambele cazuri, manifestarea de voință a părților în sensul opțiunii pentru o anumită instanță trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenției, fie din susținerile formulate în scris sau oral în fața instanței de judecată.

În ceea ce privește acordul de voință al părților cu privire la instanța competentă să judece cererea de divorț, Înalta Curte constată că acesta există în cauză, având în vedere că în dosarul Judecătoriei Vișeu de Sus se află declarația pârâtului B. dată în fața notarului la data de 09.10.2018, înregistrată la dosar la data de 17.10.2018, în sensul că este de acord cu alegerea Judecătoriei Vișeu de Sus ca instanță competentă să judece cererea de divorț,

Ca atare, Înalta Curte apreciază că în cauză este întrunit acordul părților la care se referă dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 20/24.10.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Cum, în cauză, părțile și-au manifestat acordul de voință pentru alegerea instanței competente să judece divorțul, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vișeu de Sus.