ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1868/2019

HOTĂRÂRE

22.10.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1868/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20.08.2018 pe rolul Judecătoriei Tulcea, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei înregistrată în Registrul stării civile sub nr. x din 24.06.2005, din culpa exclusivă a pârâtei, revenirea pârâtei la numelui avut anterior căsătoriei, acela de "C.", precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. b) și c), coroborat cu art. 379 C. civ.

Judecătoria Tulcea, prin Sentința nr. 1727 din data de 18 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București și a trimis dosarul la această instanță în vederea soluționării.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâta nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

De asemenea, a avut în vedere că, prin Decizia nr. 20 din data de 24 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și în interpretarea și aplicarea art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., a stabilit că acordul părților cu privire la alegerea instanței care urmează să soluționeze acțiunea de divorț trebuie să fie exprimat expres.

S-a arătat că urmează a nu fi luat în seamă de către instanță înscrisul pe care părțile l-au depus la data de 15.04.2019, după închiderea dezbaterilor, față de dispozițiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., reținându-se că și dacă acest înscris ar fi fost depus la termenul de judecată din data de 11.04.2019, nu ar fi putut să fie acceptat de instanță ca fiind un acord al părților referitor la sesizarea Judecătoriei Tulcea, deoarece nu este datat, astfel că nu se poate stabili cu certitudine că ar fi fost încheiat înainte de înregistrarea cererii de divorț la Judecătoria Tulcea: 20.08.2018.

În consecință, întrucât părțile nu au convenit în sensul alegerii de competență, s-a apreciat că cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 București.

Prin Sentința nr. 5697 din data de 27 august 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței teritoriale a a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Tulcea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța soluția de declinare a competenței, Judecătoria Sectorului 5 București a reținut că potrivit dispozițiilor art. 915 C. proc. civ. rezultă că Judecătoria Sectorului 5 București are o competență subsidiară, atrasă numai în situația excepțională în care părțile aflate în străinătate nu au încheiat un acord cu privire la competența instanței pentru soluționarea cererii de divorț.

S-a arătat că în cauză există dovezi în sensul existenței acordului părților pentru soluționarea cererii de divorț de către Judecătoria Tulcea și în sensul Deciziei nr. 20/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la înțelesul noțiunii de "acord" al părților din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, anume condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenția părților cu privire la alegerea instanței care ar urma să soluționeze acțiunea de divorț, în situația în care nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința pe teritoriul României (M.Of. partea I nr. 1049/27.12.2016)

Referitor la înlăturarea acordului părților de către instanța învestită cu soluționarea excepției necompetenței, s-a apreciat că aceasta s-a realizat cu nesocotirea faptului că acordul părților era o dovadă necesară la soluționarea excepției și cu ignorarea dispozițiilor art. 400 din C. proc. civ. potrivit cărora "Dacă în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților." Or, acordul părților pentru alegerea competenței Judecătoriei Tulcea reprezenta, în sensul dispoziției legale enunțate, o probă pentru soluționarea excepției în sensul respingerii acesteia și judecării pe fond a cererii.

Considerând că, în contextul expus, Judecătoria Sectorului 5 București nu este competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze acțiunea de față, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 2 și al art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu art. 132 din același act normativ, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Judecătoria Tulcea și Judecătoria Sectorului 5 București și-au declinat reciproc competența de soluționare a prezentei cauze, reținând incidența acelorași dispoziții legale, anume art. 915 alin. (2) C. proc. civ., însă apreciind în mod diferit asupra cerinței vizând exprimarea în mod expres a acordului părților în ceea ce privește alegerea judecătoriei care să soluționeze divorțul.

Prin prezentul demers judiciar instanța de judecată a fost învestită a se pronunța asupra unei cereri de divorț și a cererilor accesorii acesteia, ambele părți având domiciliul în străinătate, astfel cum rezultă din actele dosarului și susținerile mandatarilor părților.

Într-o atare situație, instanța competentă să soluționeze pricina se stabilește potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., părțile putând conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, iar, în lipsa unui asemenea acord, cererea este de competența Judecătoriei Sectorului 5 București.

Prin Decizia nr. 20 din data de 24 octombrie 2016, pronunțată în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1049/27.12.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că este necesar ca acordul părților cu privire la "alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț să fie exprimat expres, în formă scrisă iar, în situația în care litigiul este pendinte, și verbal în fața instanței. În ambele cazuri, manifestarea de voință a părților în sensul opțiunii pentru o anumită instanță trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenției, fie din susținerile formulate în scris sau oral în fața instanței de judecată."

Astfel, chiar în lipsa unei convenții încheiate anterior învestirii instanței, părțile pot să își manifeste voința în scris sau verbal în fața instanței de judecată, în sensul alegerii judecătoriei care va soluționa divorțul, singura condiție fiind aceea ca opțiunea părților să rezulte explicit din susținerile formulate în scris sau oral în fața instanței.

Manifestarea de voință trebuie să fie una neechivocă, clară și exteriorizată, manifestarea tacită de voință neputând produce efecte juridice în cazul alegerii instanței în temeiul art. 915 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, prin înscrisul intitulat "Convenție cu privire la alegerea instanței care urmează să soluționeze acțiunea de divorț" aflat la dosarul Judecătoriei Tulcea și depus la dosar la data de 15 aprilie 2019, părțile au arătat că își exprimă acordul ca instanța care urmează să soluționeze acțiunea de divorț să fie Judecătoria Tulcea.

Înalta Curte constată că din convenția depusă de părți la data de 15 aprilie 2019 rezultă explicit și fără echivoc că acestea și-au manifestat în mod expres voința ca instanța care urmează să judece pricina să fie Judecătoria Tulcea.

În ceea ce privește neluarea în seamă de către instanță a convenției depuse la data de 15.04.2019, după închiderea dezbaterilor, față de dispozițiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 400 din C. proc. civ.: "Dacă în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților", astfel că împrejurarea că a fost depusă la dosar convenția privind acordul părților după încheierea dezbaterilor nu justifică neluarea în seamă a acesteia.

Trebuie observat că, la data pronunțării Sentinței civile nr. 1727 din data de 18 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Tulcea, exista atașată la dosar convenția părților cu privire la alegerea instanței competente ea fiind depusă încă din data de 15 aprilie 2019.

Prin urmare, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, reținând că părțile și-au exprimat acordul expres ca litigiul să fie judecat de către Judecătoria Tulcea, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.