Decizia nr. 1517/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 3 decembrie 2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional 2007 - 2013/AM, a solicitat: (i) suspendarea aplicării Contractului de finanțare nr. x din 4 mai 2011, sub aspectul obligației de sustenabilitate a proiectului până la finalizarea contractului (6 iunie 2017), până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei; (ii) obligarea pârâtei la respectarea prevederilor Contractului de finanțare nr. x din 4 mai 2011, respectiv la decontarea cheltuielilor efectuate în baza contractului de finanțare, în cuantum total de 294.000 RON, precum și la plata penalităților legale aferente, cheltuieli compuse din 252.000 RON contravaloare realizare materiale publicitare, 12.000 RON contravaloare realizare și difuzare reportaj privind impactul proiectului și 30.000 RON contravaloare onorariu servicii audit; (iii) în subsidiar, în situația în care se va respinge capătul I de cerere sau va fi admis doar în parte, să se constate încetarea obligației reclamantei de sustenabilitate a proiectului până la finalizarea contractului (6 iunie 2017) pentru materialele publicitare nedecontate. (iv) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin Sentința civilă nr. 784 din 7 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional 2007 - 2013/AM. 1.

Prin Sentința civilă nr. 1433 din 9 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional 2007 - 2013/AM, a constatat inexistența obligației reclamantei de sustenabilitate a proiectului pentru materialele publicitare nedecontate și a obligat pârâta să plătească reclamantei 3000 RON cheltuieli de judecată. 1.

Împotriva Sentinței civile nr. 1433 din 9 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. 1.

Prin Decizia nr. 2591 din 13 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. 1.

Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, la data de 6 mai 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2013*. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 252 din 21 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: (i) a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice; (ii) a obligat pârâtul să deconteze reclamantei suma de 252.000 RON, reprezentând contravaloare materiale publicitare și suma de 30.000 RON, reprezentând contravaloare onorariu servicii de audit, potrivit Contractului de finanțare nr. x din 4 mai 2011; (iii) a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la decontarea sumei de 12.000 RON, reprezentând contravaloare realizare și difuzare reportaj privind impactul proiectului, ca neîntemeiată; (iv) a respins cererea de constatare a încetării obligației de sustenabilitate a proiectului până la finalizarea contractului, ca rămasă fără obiect; (v) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 2521 din 21 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (actual Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării și Administrației), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, pârâtul a susținut că, în cauză este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât considerentele sentinței recurate nu cuprind motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. A arătat pârâtul că instanța de fond a pornit de la premisa legalității cheltuielilor solicitate, fără a arăta cum a ajuns la această concluzie și, totodată, a ignorat argumentele prezentate de pârât, cu privire la condiționarea obligației sale de rambursare a cheltuielilor de verificarea cererii de rambursare și a documentelor aferente, conform art. 9 lit. c) pct. 43 din contractul de finanțare și art. 22 alin. (4) din O.U.G. nr. 64/2009. În ceea ce privește caracterul eligibil al cheltuielilor, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 5 din contractul de finanțare, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) și d) din H.G. nr. 759/2007. A arătat recurentul că, în ceea ce privește cheltuiala în sumă de 252.000 RON, aferentă realizării de materiale publicitare, aceasta a fost dovedită de reclamantă prin emiterea facturii nr. x din 24 mai 2012, anterioară datei de încheiere a contractului de cesiune (25 mai 2012) prin care prestatorul serviciilor, B., emitentă a facturii, a preluat obligațiile de realizare a materialelor publicitare de la Societatea C. SRL. Deși reclamanta a invocat, în cuprinsul contestației administrative, existența unei erori materiale în privința datei emiterii facturii, recurentul-pârât apreciază că această justificare nu este suficientă pentru a reține cheltuiala ca fiind eligibilă. În privința cheltuielii în sumă de 30.000 RON, reprezentând contravaloare onorariu servicii de audit, a susținut recurentul-pârât că raportul de audit a fost întocmit după finalizarea perioadei de implementare a proiectului, astfel cum s-a reținut prin Raportul de vizită nr. x din 16 mai 2013, semnat fără obiecțiuni de reclamantă. La momentul verificării de către autoritate a documentelor depuse de beneficiar, nu a fost prezentat niciun proces-verbal sau raport intermediat de audit, astfel încât cheltuiala nu este eligibilă. Recurentul-pârât a criticat și obligarea sa, de către instanța de fond, la plata cheltuielilor de judecată, susținând că, în raport de criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., onorariul avocațial este disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, întrucât atât fondul, cât și recursul au fost judecate la primul termen și în nicio fază procesuală nu au fost administrate probe noi, care să necesite cheltuieli suplimentare. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 9 octombrie 2017, intimata-reclamantă A. a invocat excepția nulității recursului, în ceea ce privește motivele întemeiate pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele: II.1. Referitor la excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. În motivarea excepției nulității recursului, intimata-reclamantă a susținut că motivele de nelegalitate expuse de pârât nu se circumscriu decât dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, neexistând argumente care să se încadreze în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este incidentă sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată, apreciind că, deși redactat într-o manieră criticabilă, fără o structurare distinctă a motivelor de nelegalitate în raport de cele două cazuri de casare invocate, din cuprinsul recursului pot fi decelate critici care se circumscriu atât pct. 6, cât și pct. 8 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, se constată că, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat și critici referitoare la greșita reținere, de către instanța de fond, a caracterului eligibil al cheltuielilor în litigiu, a căror prezentare cuprinde și înfățișarea cadrului normativ incident și a situației specifice fiecărei cheltuieli admisă spre decontare de prima instanță, argumente care se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Așadar, chiar dacă limita argumentației aferente fiecărui caz de casare este destul de confuză, nu se poate susține că ea nu există ori că instanța de control judiciar nu poate delimita cele două tipuri de susțineri, în vederea analizării lor. Pentru aceste motive, apreciind că nu este incidentă nulitatea recursului, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepția invocată de intimata-reclamantă. II.2. Referitor la recursul declarat în cauză de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării și Administrației II.2.1. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit, este întemeiată în parte. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund, parțial, poziției procesuale exprimate de reclamantă, nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neprezentării argumentelor proprii instanței și a neanalizării apărărilor recurentului-pârât, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere apărările formulate de pârât. Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză. În ceea ce privește critica referitoare la greșita apreciere a caracterului eligibil al cheltuielilor în litigiu, acest aspect se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. II.2.2. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Examinând criticile de nelegalitate expuse de pârât, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, prima instanță constatând în mod corect că refuzul autorității de management de a deconta reclamantei suma de 252.000 RON, aferentă realizării de materiale publicitare și suma de 30.000 RON, reprezentând contravaloare onorariu servicii de audit, este nejustificat, cele două sume având caracter eligibil în raport de dispozițiile legale incidente și de prevederile contractului de finanțare. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că pârâtul și-a limitat criticile la aprecieri generale referitoare la greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor contractului de finanțare și a dispozițiilor legale la care acesta face trimitere, reiterând poziția procesuală exprimată în fața primei instanțe, fără ca, prin raportare la considerentele sentinței recurate, să prezinte elemente de nelegalitate aplicate la hotărârea atacată. În privința cheltuielii în sumă de 252.000 RON, aferentă realizării de materiale publicitare, recurentul-pârât a reluat apărarea referitoare la neconcordanța dintre data emiterii facturii ce constituie documentul justificativ, pe baza căruia se aprobă decontarea și data la care emitentul facturii și-a asumat obligația de realizare a serviciului de realizare a materialelor publicitare. Executarea serviciului anterior menționat a fost contractată de reclamantă, inițial, cu Societatea C. SRL, prin semnarea contractului nr. x din data de 11 august 2011. Prin contractul de cesiune încheiat sub nr. x din 25 mai 2012, precum și prin actul adițional nr. x din aceeași dată, la contractul de servicii nr. x din 11 august 2011, obligația de realizare a materialelor publicitare a fost transferată către B., care a emis reclamantei factura nr. x din 24 mai 2012. Deși este de necontestat că data facturii ce constituie document justificativ (24 mai 2012) este anterioară datei la care emitentul facturii și-a asumat obligația realizării materialelor publicitare, recurentul-pârât nu a contestat realitatea serviciului executat și nici plata efectuată de reclamantă, nici în cursul procedurii administrative și nici pe parcursul procedurii judiciare. În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul a invocat o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) și d) din H.G. nr. 759/2007, fără a indica, concret, ce dispoziții ale contractului de finanțare au fost încălcate (lit. c) ori ce prevederi ale legislației naționale și comunitare au fost nesocotite (lit. d), criticile expuse având un caracter pur formal. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că suma solicitată la decontare respectă cerințele art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007, având caracter eligibil, și anume: a fost efectiv plătită de beneficiar între 1 ianuarie 2007 și 31 decembrie 2015, este însoțită de facturi sau de alte documente contabile cu valoare probatorie, corespunde prevederilor contractului de finanțare și nu încalcă vreo prevedere din legislația națională ori comunitară. Alăturând facturii fiscale restul materialului probator (contract de servicii, contract de cesiune, act adițional, ordine de plată) se confirmă realizarea serviciului, a cărui executare se înscrie în cerințele proiectului finanțat, fapt necontestat de pârât. În privința cheltuielii în sumă de 30.000 RON, reprezentând contravaloare onorariu servicii de audit, critica pârâtului s-a raportat, la fel ca în faza procesuală a fondului, la întocmirea raportului final de audit după finalizarea perioadei de implementare a proiectului. Similar considerentelor anterior expuse, Înalta Curte reține că recurentul-pârât nu a contestat realitatea serviciului de audit executat și nici plata efectuată de reclamantă. De altfel, la dosarul cauzei au fost depuse documente din care rezultă că perioada de implementare a proiectului s-a finalizat la data de 30 iunie 2012, iar auditorul Societatea D. SRL a predat reclamantei Raportul de audit final la data de 16 iulie 2012, conform Procesului-verbal nr. x din 16 iulie 2012. Anterior, auditorul predase reclamantei un raport de audit intermediar, care nu cuprindea și auditarea plății pentru contractul de audit, conform Procesului-verbal nr. x din 28 mai 2012. Pentru a stabili momentul temporal la care trebuie întocmit, predat și depus raportul de audit final, Înalta Curte are în vedere, în lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul contractului de finanțare, dispozițiile Instrucțiunilor și termenilor de referință pentru achiziționarea serviciilor de audit, cuprinse în Nota emisă de autoritatea ministerială pârâtă către beneficiarii finanțărilor în cadrul POR 2007 - 2013. Instanța de control judiciar constată că, potrivit prevederilor pct. 5 din instrucțiuni, procedura de auditare prevede depunerea unui audit intermediar și a unui audit final, iar termenul până la care se poate face predarea către beneficiar a raportului de audit final este data depunerii cererii de rambursare finală (întrucât se menționează că raportul va însoți cererea de rambursare finală depusă la autoritatea de management), iar nu data expirării termenului de implementare a proiectului. Totodată, dispozițiile art. 7 alin. (3) din contractul de finanțare stabilesc că cererea de rambursare finală se depune în termen de 60 de zile de la expirarea perioadei de implementare a contractului. În cauză, raportul de audit final a fost predat reclamantei cu respectarea prevederilor anterior indicate, anterior termenului de depunere a cererii de rambursare finală și prezentat autorității de management ca anexă la cererea de rambursare finală. Prin urmare, cheltuiala reprezentată de onorariul auditorului se înscrie în rândul cheltuielilor eligibile, fiind respectate dispozițiile legale de angajare și plată a acesteia. De asemenea, Înalta Curte reține că este nefondat argumentul recurentului-pârât, referitor la semnarea de către reclamantă, fără obiecțiuni, a raportului privind vizita la fața locului, în cuprinsul căruia s-a reținut că raportul de audit a fost întocmit după perioada de implementare a proiectului, având în vedere că stabilirea de către instanța de judecată a caracterului eligibil sau neeligibil al cheltuielilor în litigiu se face în raport de dispozițiile legale incidente și de prevederile contractului de finanțare, fiind fără relevanță poziția pe care beneficiarul a exprimat-o sau nu față de actul întocmit de recurentul-pârât. Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, susținerile recurentului-pârât referitoare la caracterul neeligibil al cheltuielilor pe care instanța de fond, prin sentința recurată, l-a obligat să le deconteze reclamantei. În ceea ce privește criticile referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei, reprezentate de onorariul avocațial, Înalta Curte reține că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În motivarea soluției astfel dispuse, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că: "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate". Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanțelor de judecată prin decizia anterior menționată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării și Administrației, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării și Administrației, ca nefondat.