ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 26/2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, la 12.06.2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea în solidar a pârâților B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), D. și E. la plata sumei de 6.889.294,94 RON cu titlu de despăgubiri civile.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 25 alin. (5), art. 27 alin. (2) și art. 20 alin. (8) din C. proc. pen. și art. 1349 și art. 1357 din C. civ.

Prin încheierea de ședință din 07.12.2016, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a dispus suspendarea soluționării cauzei față de pârâta B. S.R.L., în baza art. 75 din Legea nr. 85/2014 și a fost disjunsă cererea privind pe pârâții D. și E., formându-se dosarul nr. x/2016, pe rolul aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 427 din 03 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-au respins excepția lipsei calității procesuale și excepția inadmisibilității cererii, ca nefondate, iar cererea formulată de reclamantă a fost respinsă, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 303/2019 din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă s-a respins apelul declarat de apelantul-reclamant F. - în calitate de administrator al A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 427 din 03 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. și E., ca nefondat.

La 7 iunie 2019, reclamanta A. S.R.L., prin administrator F. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 303/2019 din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Prin cererea de recurs nu au fost indicate motivele de casare pe care se întemeiază recursul.

În motivare, s-a arătat că, în cursul anului 2004, între reclamantă și RAFINĂRIA DĂRMĂNEȘTI S.A., prin lichidator judiciar G. S.P.R.L., s-a încheiat contractul de ecologizare nr. x/16.07.2004 în baza căruia A. S.R.L. urma să presteze servicii de ecologizare în respectivul obiectiv economic și să mai achite suma de 850.000.000 ron, având în schimb dreptul să ridice și să valorifice reziduurile petroliere existente în incinta rafinăriei.

S-a mai arătat că reclamanta a achitat suma menționată și a început activitatea de ecologizare a rafinăriei, însă din cantitatea de aproximativ 36.000 tone de reziduuri petroliere a reușit să ridice doar cantitatea de 2021 tone, în perioada 2004-2006.

În anul 2004, rafinăria a fost achiziționată de H. S.R.L. iar mai apoi, de la această societate, de către C. S.R.L., respectiv de către pârâta din acest dosar, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/31.03.2006.

S-a mai susținut că, la scurt timp după preluarea rafinăriei, conducerea pârâtei a interzis accesul în incinta obiectivului economic, unde au rămas aproximativ 34.000 tone de reziduuri petroliere, mare parte din această cantitate fiind valorificată de pârâtă.

Recurenta susține că este vorba de vânzări succesive ale Rafinăriei Dărmănești, unde vanzător-cumpărător este aceeași parte, care are interesul să o elimine din afacerea exploatării reziduurilor petroliere. Arată că în ultimele 2 contracte de vânzare-cumpărare a rafinăriei nu se face vorbire de pct. 8 al contractului inițial.

Recurenta arată că în anul 2006 a sesizat organele de cercetare penală pentru săvârșirea infracțiunii de abuz împotriva B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), D. și E., fiind deschis dosarul penal nr. x/2017 al Judecătoriei Moinești, în care s-a efectuat o expertiză tehnică de către expert I., prin care s-a identificat prezența a 33.366 tone reziduuri petroliere în perimetrul Rafinăriei Dărmănești.

Totodată, intimata B. S.R.L. a încercat pe calea acțiunii în reziliere, denunțarea unilaterală a contractului nr. x/16.07.2004, încheiat cu lichidatorul judiciar G. S.P.R.L., acțiune respinsă și rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 4699/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În anul 2013, între părți a avut loc o înțelegere în urma căreia s-a efectuat o expertiză tehnică de specialitate pentru determinarea cantității de reziduuri petroliere din incinta Rafinăriei Dărmănești, care a concluzionat că, pe perimetrul rafinăriei, se regăsește o diferență de minus 19.339 m

3

reziduuri petroliere față de expertiza efecutată de I.. Prin urmare, concluzia recurentei este că intimata a exploatat cu de la sine putere cantitatea de reziduuri petroliere care face obiectul contractului nr. x/16.07.2016.

De asemenea, se arată că Agenția de Mediu Bacău, în urma unui control efectuat în anul 2015, a regăsit pe teritoriul Rafinăriei Dărmănești 14.813 tone nămol petrolier și 11.976 tone slops, acestea constituind deșeuri petroliere, ce trebuiau exploatate de recurentă.

Toate aceste situații de expertize tehnice de specialitate și contabilitate existau anterior înregistrării prezentului dosar, având ca obiect pretenții delictuale.

La 7 decembrie 2016, Tribunalul București a dispus suspendarea judecății față de B. S.R.L., în baza art. 75 din Legea nr. 85/2014, judecata continuând față de pârâții D. și E..

În continuare, recurenta prezintă concluziile expertizelor tehnice de specialitate (petrol) și contabile dispuse în cauză și efectuate la tribunal.

Aceasta susține, contrar celor reținute de instanța de fond, că pârâții D. și E. au acționat în mod vădit, pentru a crea un prejudiciu recurentei A. S.R.L., sens în care a prezentat și acele vânzări succesive ale Rafinăriei Dărmănești de către cei doi, care au avut ca scop nerespectarea contractului nr. x/16.07.2004.

Prin urmare, recurenta susține că Rafinăria Dărmănești nu a fost cumpărată pentru a fi rentabilizată ci pentru a fi vândută bucată cu bucată la fier vechi, iar cei doi pârâți au pus la cale eludarea contractului de ecologizare nr. x/16.07.2004, ce producea satisfacții pecuniare pentru recurentă.

În acest context, recurenta-reclamantă consideră că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea în întregime a sentinței civile nr. 427 din 03 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău și a deciziei civile nr. 303/2019 din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul Bacău.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți D. și E., la 24 și 25 iunie 2019 .

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare la 3 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care au invocat excepția nulității recursului și, pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, au solicitat instanței să verifice acțiunea formulată de recurentă în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, dosar de faliment, în care aceasta are calitatea de creditor, ce are ca obiect recuperarea aceluiași prejudiciu solicitat și pretins intimaților în prezentul dosar. Astfel, solicită atașarea dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Bacău și a dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, soluționat la 12.11.2018.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor și a excepției nulității, ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta și-a exprimat poziția procesuală prin depunerea unui punct de vedere la raport, prin care arată că sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Intimații-pârâți au depus, de asemenea, punct de vedere la raport, prin care au solicitat respingerea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului, soluționarea acesteia făcând de prisos analiza oricăror alte cereri și excepții, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor", iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, partea care a exercitat calea de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situației de fapt.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În expunerea argumentelor, recurenta-reclamantă, fără a aduce orice fel de critici cu privire la decizia atacată, face o expunere pe larg a situației de fapt insistând pe aspecte factuale ce țin de stabilirea vinovăției intimaților, stabilirea existenței și a întinderii prejudiciului și pe existența unei fapte ilicite, cât și pe aspecte privind interpretarea probelor cu expertizele administrate în cauză.

Motivele de recurs trebuie să vizeze, însă, critica hotărârii recurate, iar nu doar reiterarea susținerilor de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv. Prin urmare, toate susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs care nu conțin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de fond și de apel și care și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, nu pot constitui o motivare legală a recursului.

În ce privește criticile privind manevrele dolosive ale intimaților, se constată că acestea au fost invocate "omisso medio" direct în recurs, astfel că nu pot face obiectul analizei în această cale de atac.

Din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței de apel și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speță, nu se poate considera că afirmațiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs, reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Criticile expuse de recurentă nu pot fi încadrate și analizate prin prisma dispozițiilor care conțin o enumerare expresă și limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziții speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută motivarea căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situația în speță, din moment ce susținerile recurentei vizează netemeinicia afirmată a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, soluție menținută în apel.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator F., împotriva deciziei civile nr. 303/2019 din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator F., împotriva deciziei civile nr. 303/2019 din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2021.