ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1752/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă la 17.11.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la:

1) plata sumei de 60.000 euro reprezentând despăgubiri, respectiv indemnizație de asigurare ca urmare a vătămării corporale suferite de îndeplinirea unei misiuni în teatrul de operațiuni Afganistan, potrivit Poliței de asigurare tarif XXIV-GRUP FORTE nr. x/25.08.2015;

2) la plata penalităților de 0,1 % pe zi începând de la 01.01.2016 și până la plata efectivă a indemnizației;

3) obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192 C. proc. civ. și art. 2208 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 715 din 25 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă s-a dispus admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 euro despăgubiri/indemnizație de asigurare; obligarea pârâtei la plata penalităților de 0.1% pe zi întârziere, calculate la această sumă începând cu 01.01.2016 până la plata efectivă a indemnizației.

Împotriva hotărârii tribunalului au declarat apel ambele părți.

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 304/2018 din 21 martie 2018, a respins apelul reclamantului A., împotriva sentinței civile nr. 715 din 25.09.2017, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Prin aceeași decizie, a admis apelul pârâtei B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 715 din 25.09.2017, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2016; a schimbat în tot sentința apelată în sensul că, a respins acțiunea ca nefondată.

Totodată, a obligat reclamantul să plătească apelantei-pârâte suma de 626 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1156 din 29 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 304/2018 din 21 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău, secția I civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 27/2020 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta B. S.A.; a fost admis apelul formulat de reclamantul A. și schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admisă în tot acțiunea și, în consecință, obligată pârâta să achite reclamantului 60.000 euro în loc de 5.000 euro, despăgubiri; au fost menținute dispozițiile privitoare la penalități. Totodată a fost obligată pârâta la plata a 9.400 RON, cheltuieli de judecată din apel, reprezentând taxă de timbru.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și reținerea cauzei spre o nouă judecată a cauzei în faza apelului, întrucât decizia recurată este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenta a solicitat și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs, astfel cum vor fi justificate în fața instanței.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare interpretarea contractului de asigurare, încălcarea legislației în materia achizițiilor publice și încălcarea art. 1286 din C. civ.

În concret, autoarea recursului a evocat dispozițiile art. 78 din O.U.G. nr. 34/2006 și a menționat că interpretarea și aplicarea constantă a acestor prevederi în materia achizițiilor publice a fost în sensul în care, clarificările formulate de autoritatea contractantă sunt obligatorii pentru toți participanții la procedura de achiziție publică și fac parte din acordul contractual dintre autoritatea contractantă și câștigătorul procedurii. Susține recurenta că instanța de apel a ignorat complet prevederile și principiile aplicabile în materia achizițiilor publice, decizia fiind pronunțată cu încălcarea acestor prevederi.

Arată recurenta că, potrivit anexei poliței de asigurare, asiguratul ar fi avut dreptul la suma de 60.000 euro despăgubiri în cazul în care s-ar fi produs oricare din evenimentele prevăzute la punctul Dl din Condițiile particulare de asigurare pentru asigurarea de grup "Grup Forte" și că, potrivit clarificării nr. 4 oferită de autoritatea contractantă înainte de depunerea ofertei de către B., incapacitatea adaptivă survenită în urma producerii unui eveniment prevăzut de pct. Dl ar fi trebuit sa fie de cel puțin 50% pentru a atrage obligația asigurătorului de a acorda despăgubiri.

Totodată, autoarea recursului a arătat că răspunsul la clarificări al autorității contractante are forță obligatorie pentru participanții la procedura de achiziție publică, iar ofertele participanților trebuie să respecte întreaga documentație de atribuire, inclusiv răspunsurile la clarificări. În măsura în care un operator economic are critici cu privire la documentația de atribuire, trebuie să conteste aceste răspunsuri. Menționează că, în prezenta cauză, clarificările nu au fost contestate, forța lor obligatorie nemaiputând fi pusă în discuție.

Conchide recurenta că instanța de apel, în mod greșit, a considerat că acele clarificări sunt "exterioare" contractului de asigurare, întrucât prin prisma legislației și principiilor aplicabile în materia achizițiilor publice, acele clarificări fac parte integrantă din contractul încheiat ca urmare a câștigării procedurii de licitație publică.

Mai departe, recurenta invocă dispozițiile art. 1266 și 1267 din C. civ. privind regulile de interpretare a contractului, susținând că instanța de apel a ignorat voința concordantă a părților, întrucât numai sub rezerva acelor clarificări, B. și-a exprimat acordul contractual pentru încheierea contractului de asigurare.

În plus, arată recurenta că, potrivit deciziei medicale, reclamantului nu i-a fost stabilit de către Comisia de Expertiză Medico-Militară București un grad de incapacitate adaptivă, din acest motiv reclamantului fiindu-i respinsă cererea de despăgubiri.

Reiterează recurenta că acest contract de asigurare este încheiat între unitatea militară și B., iar reclamantul are calitatea de beneficiar al asigurării, nu de contractant al asigurării. Prin urmare, susține recurenta că reclamantul are posibilitatea să adere, să consimtă pur și simplu la contractele încheiate de unitatea militară angajatoare, în caz contrar contractul de asigurare de grup nu produce niciun efect în privința sa. În acest context, evocă recurenta dispozițiile art. 1268 din C. civ., arătând că terțul beneficiar nu are posibilitatea să accepte numai acea parte a stipulației care îi convine, dreptul său de a accepta stipulația fiind unul pur și simplu. Menționează ca reclamantul nu poate consimți doar la prevederile contractului de asigurare, cu excluderea clarificărilor nr. 4.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta învederează că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ce privește acordarea penalităților de întârziere.

Învederează recurenta că, prin sentința nr. 715/2017 a Tribunalului Bacău, s-a dispus plata penalităților de întârziere de la 01.01.2016 și până la plata efectivă a despăgubirii. Având în vedere că apelul a fost admis ulterior, problema penalităților nu a mai făcut analiza instanțelor de judecată.

Susține recurenta că instanța de apel nu a motivat, în drept sau în fapt, temeiul acordării penalităților de întârziere sau data de la care acestea încep să curgă, hotărârea fiind lipsită complet de acele considerente care au format convingerea instanței în acordarea penalităților de întârziere. Apreciază că, în aceste condiții, decizia Curții de Apel Bacău nu întrunește exigențele motivării, fiind dată astfel și cu încălcarea art. 6 CEDO, dar și a normelor de procedură privind obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești.

Mai menționează recurenta că B. nu este în întârziere cu privire la executarea obligațiilor contractuale, procedura prevăzută în contractul de asigurare fiind urmată și respectată de părțile contractante. În acest sens, arată că cererea reclamantului a fost respinsă, printr-o adresă motivată, în termenul contractual, astfel că, deși reclamantul are legitimare procesuală de a solicita în fața instanțelor de judecată plata indemnizației de asigurare, recurenta nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere de la 01.01.2016, fără să rezulte din motivarea hotărârii judecătorești ce anume reprezintă această dată, cum a fost calculată, ci numai de la data pronunțării hotărârii definitive prin care recurenta ar fi obligată la plată.

Prin adresa din 17 iunie 2020, recurenta-pârâtă a menționat că nu este de acord cu soluționarea recursului în complet de filtru.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant la 09 iunie 2020 .

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare la 19 iunie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 29 iunie 2020 .

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 06 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 23 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

O primă critică a recurentei-pârâte privește aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 78 din O.U.G. nr. 34/2006 și art. 1286 din C. civ. în reținerea faptului că nu fac parte din contractul de asigurare clarificările formulate de autoritatea contractantă.

Critica recurentei, subscrisă cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată.

Sub un prim aspect, instanța supremă reține că aplicarea greșită a dispozițiilor art. 78 din O.U.G. nr. 34/2006 a fost invocată pentru prima dată de recurentă, direct în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., prin urmare neputând fi primită spre analiză în această etapă procesuală.

În al doilea rând, respectivele dispoziții au fost invocate în mod formal, întrucât textul normativ invocat nu dispune în sensul celor invocate de recurentă, respectiv în sensul în care clarificările formulate de autoritatea contractantă fac parte din acordul contractual. Prin invocarea acestor dispoziții, recurenta încearcă să susțină aceleași argumente privind interpretarea clauzei D1 din Condițiile particulare de asigurare pentru asigurarea de grup "Grup Forte", pe care le-a expus prin întâmpinare și prin cererea de apel și asupra cărora a primit deja un răspuns prin decizia recurată.

Nu în ultimul rând, prin decizia nr. 1156 din 29 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța de recurs a reținut, cu putere de lucru judecat, faptul că "deși pârâta se prevalează de sensul ambiguu și echivoc al clauzei din condițiile de asigurare referitoare la riscul de îmbolnăviri pe timpul și din cauza acțiunilor de luptă care au ca rezultat mutilări și defecte fizice ireversibile ori vătămări corporale/afecțiuni ce pot fi stabilite în mod obiectiv, făcând trimitere la interpretarea definită în procedura de licitație deschisă pentru achiziția publică, această interpretare nu este în sensul în care părțile au înțeles să finalizeze acordul de voință prin contractul de asigurare. Trimiterea instanței de apel la definirea cerinței riscului asigurat la art. 4.3.1. pct. 4 din Contractul subsecvent de servicii la procedura de licitație publică nu poate fi reținută, în aplicarea clauzei respective trebuie să se aibă în vedere că aceasta se interpretează în sensul în care poate produce efectele avute în vedere de cocontractanți la încheierea contractului de asigurare".

Cum, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, în mod corect a reținut instanța de apel că nu poate avea niciun efect asupra modului de executare a contractului propriu-zis faptul că contractul de asigurare a fost încheiat într-un proces de licitație publică, în care au fost solicitate clarificări în vederea formulării unei oferte de încheiere a contractului, clarificări care nu au fost încorporate în forma finală a contractului de asigurare.

De asemenea, față de cele reținute cu putere de lucru judecat prin decizia pronunțată în recurs, în mod corect a reținut instanța de apel, pe de o parte, faptul că interpretarea pe care a propus-o recurenta excede cadrului contractual iar pe de altă parte, că instanța trebuie să interpreteze contractul prin prisma intenției comune a părților, și cu păstrarea echilibrului de forțe între părțile contractante.

În acest context, toate susținerile recurentei, prin care încearcă să demonstreze faptul că instanța de apel trebuia să se raporteze la documentul intitulat Clarificări nr. 4, din procedura de licitație publică, pentru a stabili dacă vătămarea reclamantului se încadrează în noțiunea de risc asigurat, sunt nefondate, cât timp instanța de recurs a stabilit cu putere de lucru judecat că interpretarea propusă de recurentă excede cadrului contractual iar instanța de apel era ținută de această dezlegare, în soluționarea apelului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că instanța de apel nu a motivat, în fapt și în drept, temeiul acordării penalităților de întârziere.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat în mod logic raționamentul care a stat la baza soluției sale de menținere a sentinței instanței de fond, în ce privește obligarea recurentei la plata penalităților de întârziere calculate de la data de 01.01.2016 și până la plata efectivă a despăgubirii.

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate și a interpretării clauzelor contractuale conform deciziei de casare, atât faptul că, deși reclamantul a solicitat acordarea indemnizației, societatea de asigurare, în speță, recurenta, a refuzat plata pe motiv că riscul asigurat nu s-a produs, cât și, în mod contrar celor susținute de recurentă în memoriul de apel, incidența riscului asigurat.

Prin urmare, cum motivul de apel al recurentei a vizat exonerarea de la plata penalităților contractuale de întârziere motivat de lipsa dovedirii producerii riscului asigurat, față de situația de fapt reținută în apel, în mod judicios și complet a fost validată soluția primei instanțe fiind respins apelul societății de asigurări cu privire la aceste aspecte.

Restul criticilor recurentei-pârâte, privind data de la care trebuiau acordate aceste penalități, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii, sunt invocate omisso medio, prin urmare neputând face obiectul cercetării direct în recurs.

Totodată, nu pot fi primite nici criticile privind stabilirea datei de început a curgerii penalităților întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, or stabilirea situației de fapt intră în atribuțiile instanțelor devolutive.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 27/2020 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 27/2020 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2021.