ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 865/2021

Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 07 iunie 2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., în calitate de corespondent pe teritoriul Statului Român al D., și E., în calitate de intervenient forțat, solicitând: obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii accidentului de circulație din data de 02 februarie 2015, produs pe DN2, în afara comunei Sascut, județul Bacău, în urma căruia reclamanții au suferit vătămări corporale, astfel: pentru A., suma de 537 RON, cu titlu de daune materiale, și suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale, și pentru B., suma de 165 de RON, reprezentând daune materiale, si suma de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data de 23 mai 2018 și până la data plății efective a sumelor de bani ce se vor acorda prin hotărârea instanței de judecată. Prin încheierea nr. 43/2018 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței material procesuale a secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a fost trimisă cauza, spre competentă soluționare, secției I civile a Tribunalului Bacău. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 17 ianuarie 2019, sub nr. x/2018*.

Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 445 din 26 iunie 2019, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D.., prin mandatar C., și cu intervenientul forțat E., a dispus obligarea pârâtei D.., prin mandatar C., la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 537 RON, reprezentând daune materiale, și a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune morale, iar reclamantului B. suma de 165 RON, reprezentând daune materiale, și suma de 400.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat aceeași pârâtă să achite reclamanților penalități de întârziere aferente sumelor la care a fost obligată, în cuantum de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a -11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Judecata în apel. Prin decizia nr. 283/2020 din 06 iulie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D.., prin mandatar C., împotriva sentinței civile nr. 445 din 26 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Bacău; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a dispus reducerea despăgubirii pentru prejudiciul moral acordat reclamantului B., de la 400.000 RON la 125.000 RON; a menținut restul dispozițiilor din sentința apelată; a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamanți A. și B. împotriva aceleiași sentințe.

Judecata în recurs. Procedura de filtru. Împotriva deciziei civile nr. 283/2020 din 06 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 8 septembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, susținând că instanța de apel, în mod nelegal, a apreciat că sumele propuse de pârâtă reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit, întrucât suma acordată cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să constituie un prilej de îmbogățire fără justă cauză și nici să se constituie într-o sancțiune exagerată pentru partea care va trebui să suporte aceste sume. În mod greșit, instanța de apel a admis motivul de apel invocat de pârâtă privind reducerea despăgubirii pentru prejudiciul moral acordat reclamantului B., de la 400.000 la 125.000 RON, în considerarea faptului că prin neapelarea despăgubirii acordate reclamantului A. (în cuantum de 50.000 pentru 60 de zile de îngrijiri medicale, respectiv 679 RON/zi de îngrijire medicală), a aplicat același raționament de calcul și pentru reclamantul B., acesta fiind despăgubit cu suma de 125.000 RON pentru cele 160 de zile de îngrijiri medicale. Recurenții au susținut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel nu a valorificat, în mod concret, impactul emoțional diferit asupra vieții celor doi reclamanți, astfel cum le-au fost afectate relațiile sociale și de familie, suferințele fizice și urmările leziunilor cauzate de accident, activitățile de dinainte și după accident pentru fiecare reclamant, precum și faptul că recuperarea reclamantului B. nu este integrală. Recurenții-reclamanți au făcut referire la decizia civilă nr. 900 din 24 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, considerând că daunele morale trebuie să fie înțelese într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela, ca în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare pentru suferințele îndurate. Raționamentul instanței de apel privind o eventuală îmbogățire fără justă cauză este lipsită de fundament juridic, având în vedere condițiile care reglementează instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză prevăzute de art. 1345-1348 C. civ. și împrejurarea că aceste prevederi legale nu sunt incidente cauzei, temeiul juridic al cererii introductive de instanță fiind reprezentat de dispozițiile art. 1391 și următoarele C. civ. care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv de dispozițiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările și cele ale Ordinului CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. În ceea ce privește criteriile de apreciere a cuantumului daunelor morale instanța de apel a avut în vedere ipoteza că acestea se subordonează noțiunii de apreciere rezonabilă, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, însă, aprecierea in concreto a acesteia nu are caracter rezonabil, ci derizoriu, în raport de prejudiciul moral diferit încercat de reclamanți ca urmare a traumelor suferite. S-a mai arătat că instanța de apel s-a raportat la principiul proporționalității între echitate și nevoia socială, repere la care doctrina Curții Europene a Drepturilor Omului a mai adăugat un alt principiu și anume acela al reportării daunelor morale la nivelul veniturilor din țara de origine; instanța a reținut, pe lângă principiul echității, și jurisprudența și doctrina în materie, realitățile economice și sociale, precum și faptul că daunele morale trebuie să fie rezonabile fără ca acestea să se transforme în amenzi excesive pentru asigurător, respectiv în surse de îmbogățire nejustificată. Recurenții au învederat că, la instanța de fond, au depus mai multe hotărâri pronunțate de instanțele naționale, în care au fost evidențiate cuantumul daunelor morale acordate în spețe similare, apreciind relevantă depunerea acestora în contextul în care nu există criterii clare de determinare a cuantumului daunelor morale, practica instanțelor fiind un reper ce trebuie avut în vedere în mod obligatoriu. Prin raportare la nivelul veniturilor din țara de origine și la hotărârile depuse la dosarul cauzei, recurenții-reclamanți au opinat în sensul că daunele morale acordate de către instanța de apel au caracter discriminatoriu, întrucât suferința și nivelul veniturilor acestora este similar cu cel din spețele pe care le-au invocat. S-a mai arătat că instanța de apel s-a transformat într-un apărător al pârâtei, în detrimentul reclamanților, decizia fiind nelegală prin analizarea cauzei din perspectiva aprecierii daunelor morale ca reprezentând amenzi excesive pentru asigurător; astfel, instanța de apel nu s-a raportat, de fapt, la principiile enumerate (circumstanțele concrete ale cauzei, principiul echității, jurisprudența și doctrina în materie), ci la situația intimatei și la evitarea prejudicierii acesteia. Recurenții au arătat că sunt victime directe ale accidentului și sunt îndreptățiți să solicite repararea prejudiciului cauzat, în temeiul art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995. Totodată, au apreciat că la stabilirea întinderii daunelor morale, instanța trebuia să aibă în vedere, atât prevederile art. 24 alin. (2) lit. a) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cât și dispozițiile art. 10 din Directiva nr. 14/2005/CE din 11 mai 2007, potrivit cărora suma minimă de 1 milion de euro pentru vătămări corporale sau deces este o sumă rezonabilă și adecvată. În susținerea motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel nu a analizat apelul acestora, astfel că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind examinat doar apelul pârâtei, și nici nu a motivat respingerea probei cu martorul F., instanța limitându-se la a constata că proba nu este pertinentă și utilă soluționării cauzei, fără a indica o justificare concretă a acestei soluții. 5. Apărările formulate în cauză. Cererea de recurs a fost comunicată intimaților la data de 23 septembrie 2020 Intimata-pârâtă D., prin mandatar legal S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului întrucât criticile recurenților nu se încadrează în motivele de casare invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., ci privesc exclusiv temeinicia hotărârii. S-a mai arătat că stabilirea cuantumului daunelor morale reprezintă o chestiune de fapt, deci de netemeinicie, iar un astfel de motiv nu poate face obiectul analizei în recurs, cale extraordinară de atac care vizează exclusiv motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege. În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. Întâmpinarea a fost comunicată la 08 octombrie 2020. Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor, ca fiind nefondate, și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. 6. Soluția și considerentele Înaltei Curți Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, cu prioritate asupra excepției nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă D., prin mandatar legal S.C. C. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele: Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege. Acesta poate fi exercitat pentru motivele prevăzute de limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs. Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neavând competența legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reținută ori de a cenzura situația de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente. Obligația recurentului de a motiva recursul nu presupune evocarea unei simple nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate. Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., invocate de către recurenții-reclamanți, prevăd următoarele: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material." Din istoricul rezumat al cauzei, reiese că, prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 07 iunie 2018, declinată ulterior, prin încheierea nr. 43/2018 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, în favoarea secției I civile a Tribunalului Bacău, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., în calitate de corespondent pe teritoriul Statului Român al D., și E., în calitate de intervenient forțat, solicitând obligarea pârâtei C., în calitate de corespondent pe teritoriul Statului Român al D. la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a accidentului de circulație din data de 02 februarie 2015, produs pe DN2, în afara comunei Sascut, județul Bacău, în urma căruia reclamanții au suferit vătămări corporale, astfel: pentru A., suma de 537 RON, reprezentând daune materiale, și suma de 150.000 RON, reprezentând daune morale, pentru B., suma de 165 de RON, reprezentând daune materiale, si suma de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale; obligarea pârâtei C., în calitate de corespondent pe teritoriul Statului Român al D. la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data de 23 mai 2018 și până la data plății efective a sumelor de bani ce se vor acorda prin hotărârea instanței de judecată. Prin sentința civilă nr. 445 din 26 iunie 2019, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a sumei de 537 RON, reprezentând daune materiale, și a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune morale, iar către reclamantul B. a sumei de 165 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 400.000 RON, reprezentând daune morale; a dispus obligarea pârâtei să achite reclamanților penalități de întârziere aferente sumelor la care a fost obligată, în cuantum de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a -11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii. Învestită cu soluționarea apelului exercitat de pârâta D.., prin mandatar C., Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 283/2020 din 06 iulie 2020, a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 445 din 26 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Bacău, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a redus despăgubirea pentru prejudiciul moral acordat reclamantului B., de la 400.000 RON la 125.000 RON; au menținut restul dispozițiilor din sentința apelată; a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, că în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru daune morale, în condițiile art. 1391 din C. civ., acestea se stabilesc pe baza evaluării circumstanțelor particulare ale cauzei, având în vedere criterii precum consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. Astfel, din probele administrate, reprezentate de acte medicale, raport de expertiză medico-legală și declarații martor, a reieșit că urmare a accidentului rutier din 02 mai 2015, reclamanții au suferit traume fizice și psihice accentuate, confirmând intensitatea suferințelor, inclusiv pe plan psihic, prin limitarea posibilității axestora de a desfășura activități cotidiene o perioadă îndelungată de timp. Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că se impune menținerea unei proporționalități între aceste suferințe, cu sarcina ce se justifică a fi impusă pârâtei societate de asigurări în a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale, precum și adoptarea unei echități de tratament judiciar între cei doi reclamanți. În aplicarea prevederilor art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 1532 alin. (3) din C. civ., pornind de la contextul circumstanțelor obiective invocate și probate pentru fiecare reclamant, respectiv vârstă, numărul total de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare - 60-65 zile pentru reclamantul Bujor și 150-165 zile pentru reclamantul B., leziunile suferite și intervențiile chirurgicale practicate fiecăruia, pierderea unor venituri/greutatea obținerii unor venituri, instanța de apel a apreciat că se impune o reapreciere a cuantumului daunelor morale acordate în raport de unele elemente obiective și subiective circumstanțiale ale cauzei. Astfel, instanța a reținut că pentru reclamantul B. actele medicale existente la dosarul cauzei nu confirmă susținerea acestuia potrivit căreia a rămas cu piciorul drept mai scurt decât cel stâng și nici vreo altă infirmitate; de asemenea, a reținut că acesta nu a probat imposibilitarea fizică de a susține concerte în contextul valorificării posibilității de încadrare într-un eventual grad de handicap, potrivit Legii 448/2006, pentru a se putea da eficiență art. 1393 alin2 C. civ., iar înscrisurile aflate la dosarul cauzei, au confirmat evoluția constant bună și refacerea definitivă cu dispariția problemelor locomotorii ale acestuia. În ceea ce privește acordarea de despăgubiri morale ca urmare a pierderii eventualelor venituri din muzică, activitate, de altfel, care nu a fost probată a fi fost desfășurată într-un cadrul legal, conform art. 7 pct. 3 coroborat cu art. 58 din Codul fiscal, instanța de apel a reținut că reclamantul B. nu a dovedit existența prejudiciului, deși la termenul din 10 aprilie 2019, i s-a pus în vedere acest lucru, astfel că, suferința sub forma frustrării pentru imposibilitatea de a mai face ceea ce-i plăcea și de a se simți și a fi util familiei, nu a putut fi reținută drept o consecință a evenimentului rutier în care a fost implicat ci, eventual, o împrejurare care a ținut mai mult de opțiunea personală a reclamantului. Pentru celelalte prejudicii reclamate ca urmare a unor pretinse sechele post-traumatice pe plan fizic și psihic, instanța de apel a reținut că dacă acestea i-ar fi afectat în mod real viața, se impunea ca reclamantul să fi făcut demersuri sau măcar să probeze intenția, dacă nu și imposibilitatea materială, de a recurgere la terapii de refacere/recuperare care ar fi limitat în timp suferința sa, voință care însă nu s-a exprimat. În ceea ce privește pe reclamantul A., instanța de apel a reținut că acesta nu a probat deficitul funcțional pentru pareza nerv cubital drept, deși, prin certificatul de completare din 15 aprilie 2015, s-a stabilit că aceste aprecieri se pot efectua, pe baza unei expertize medico-legale, după 6 luni. Cu privire la cererea privind acordarea de daune morale, curtea de apel a reținut că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, coroborate cu declarațiile de martor, nu există niciun indiciu din care să reiasă existența unei reale suferințe fizice și/sau psihice ulterioară perioadei de refacere, reclamantul neprezentând nicio probă care să demonstreze existența unui asemenea prejudiciu. În expunerea argumentelor din cuprinsul memoriului de recurs, circumscrise motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți nu au învederat vreo situație care să poată fi încadrată în vreuna din ipotezele vizate de norma legală redată, respectiv nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei. Astfel, recurenții-reclamanți s-au rezumat a releva că "analiza actelor și lucrărilor dosarului de către instanța de apel începe de la fila x a deciziei recurate și se referă doar la analizarea, în exclusivitate, a apelului declarat de pârâtă", că "hotărârea recurată vizează începând cu fila x numai aspecte invocate de către pârâtă, deși recurenții au dezvoltat apărări minuțioase cu privire la netemeinicia sentinței tribunalului" și că "în speță, instanța de apel nu a motivat respingerea probelor solicitate, reținând doar că acestea nu sunt utile și pertinente soluționării cauzei", aspecte care rămân simple alegații, fără a avea aptitudinea de a declanșa un control de legalitate în raport de motivul de nelegalitate invocat. Prioritar, Înalta Curte constată că în ceea ce privește apelul exercitat de reclamanți, acesta a vizat atât cuantumul daunelor materiale, examinate în mod distinct de către instanța de apel, cât și cuantumul daunelor morale, analizate de curtea de apel prin considerente comune cu ale apelului formulat de pârâta societatea de asigurări. În acest context, deși se invocă incidența tezei privind lipsa motivării soluției pronunțate de curtea de apel, prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți nu au arătat care sunt criticile din apel pe care instanța nu le-a analizat, aceștia limitându-se în argumentarea motivului de recurs, la a circumstanția în sensul că instanța de apel a răspuns "exclusiv" motivelor de apel ale pârâtei, fără a indica, în concret, care sunt acele "apărări minuțioase" pe care le-ar fi invocate prin propriul apel și pe care instanța de apel nu le-a analizat. Or, cercetarea motivelor de apel ale pârâtei, nu presupune eo ipso, o neanalizare de către instanța de apel a motivelor de apel ale reclamanților, așa cum se susține, o astfel de împrejurare impunând a fi susținută de argumente care să vizeze o astfel de situație. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a reținut anterior, criticile din apel ale reclamanților vizând cuantumul daunelor morale, au fost examinate concomitent, în cadrul acelorași considerente, cu criticile din apel ale pârâtei societate de asigurări, aspectele de netemeinicie apreciindu-se a fi comune. Examinând argumentul invocat de recurenții-reclamanți în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. privind pretinsa nemotivare de către instanța de apel a soluției de respingere a cererii de probatorii, respectiv pe cea vizând declarația de martor a numitului F., Înalta Curte reține că aprecierea asupra oportunității, pertinenței și utilității unei probe aparține, în exclusivitate, instanțelor de fond, fără ca soluția privitoare la respingerea sau admiterea unor cereri de probatorii să poată fi supusă cenzurii de către instanța de recurs, în lipsa unor motive care să vizeze aplicarea sau interpretarea greșită a unor norme de drept procesual sau material. În atare context, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat fără a fi susținut de veritabile critici de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În ceea ce privește argumentarea motivului de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au criticat decizia curții de apel din perspectiva reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului B., de la 400.000 RON, la 125.000 RON, pentru cele 160 de zile de îngrijiri medicale, prin raportare la prejudiciul moral acordat celuilalt reclamant, A., pentru care s-a apreciat că pentru perioada de îngrijiri medicale de care a avut nevoie, între 60-65 de zile, i se cuvine suma de 679 RON/zi. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o evaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate. Cu privire la prejudiciul moral, în jurispudența sa, instanța supremă a statuat că acesta reprezintă orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prin urmare, caracterul suferințelor este în strânsă legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) precum frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative fiind analizate de către instanță în mod diferit, în funcție de circumstanțele de fapt ale fiecărei pricini. În ce privește modul concret de evaluare a daunelor morale, în lipsa unor reglementări naționale și/sau comunitare, cuantumul despăgubirii acordate trebuie să răspundă principiului reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, și care nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În privința aplicării criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daunele morale, instanța supremă a stabilit printr-o jurisprudență constantă imposibilitatea analizei în recurs a chestiunii cuantumului daunelor morale sau materiale în astfel de acțiuni în răspundere civilă delictuală, cum este cea pendinte, apreciindu-se că aceasta nu reprezintă o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, astfel încât nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspecte de nelegalitate. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte reține că un prim argument al reclamanților în susținerea motivului de recurs, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a vizat împrejurarea că instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului B., fără ca pârâta să aducă dovezi care să justifice reducerea acestora. O atare critică nu poate fi circumscrisă motivului de casare invocat pentru două aspecte: această afirmație antamează chestiuni legate de probatorii, astfel că pretinsa absență a dovezilor părții adverse care, în opinia reclamanților, nu au justificat reducerea de către curtea de apel a cuantumului despăgubirilor morale acordate reprezintă o chestiune de netemeinicie, care excede controlului de legalitate instanței de recurs. Pe de altă parte, argumentele invocate de către reclamanți nu vizează silogismul judiciar al instanței de apel pentru care a fost redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului B., curtea de apel reținând că, judecând în echitate, cu luarea în considerare a circumstanțelor producerii accidentului, a gravității și naturii leziunilor suferite de către toate victimele accidentului, (având în vedere că pârâta nu a contestat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului A.), pentru egalitate de tratament, se impune acordarea de daune morale pentru fiecare zi de îngrijire medicale într-un cuantum similar. Or, aceste aprecieri vizează circumstanțele factuale ale pricinii, ce nu pot fi reanalizate în recurs. În continuare, în argumentarea aceluiași motiv de recurs, recurenții-reclamanți au criticat decizia curții de apel din perspectiva în care aceasta nu a valorificat, în mod concret, impactul emoțional diferit asupra celor doi reclamanți, din perspectiva vârstei reclamantului B. la data producerii accidentului, a consecințelor, pe plan social și familial, pe care evenimentul rutier în care a fost implicat l-au produs asupra sa. Cu privire la aceste afirmații, Înalta Curte reține că susținerile recurenților reclamanți nu se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece acestea reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar. În ipoteza invocării prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material -, recurenții erau îndrituiți să argumenteze rațiunea pentru care consideră că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit prevederile legale invocate prin memoriul de recurs ori principiile desprinse din jurisprudența națională sau europeană referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale. Or, din analiza deciziei recurate, Înalta Curte reține că instanța de apel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu moral, a avut în vedere drept criterii consecințele negative suferite de reclamanți în cauză pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămarii și măsura în care a fost afectata situația familială, profesională și socială, având în vedere că, prin aceste despăgubiri, cu rol compensatoriu, se urmărește o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit, în realitate recurenții pretinzând nu o omisiune a instanței de apel de a valorifica aceste criterii, ci exprimând nemulțumirea acestora asupra modalității în care acestea au fost aplicate în relație cu cadrul factual verificat în urma reanalizării în mod corespunzător a materialului probator. Cu toate că au redat în conținutul cererii de recurs criteriile ce se impun a fi avute în vedere în determinarea cuantumului despăgubirilor morale, prin raportare la principiul proporționalității între echitate și nevoia socială, al reparării daunelor morale la nivelul veniturilor din țara de origine, respectiv la faptul că daunele morale trebuie să fie rezonabile, fără ca acestea să se transforme în amenzi excesive pentru asigurator și o sursă de îmbogățire nejustificată, recurenții-reclamanți au susținut că aprecierea dată de instanța de apel asupra acestor criterii și interpretarea pe care aceasta a dat-o, pe baza elementelor de fapt ale judecății, este greșită, "discriminatorie și derizorie", respectiv că instanța "nu a luat în considerare cererea și s-a pronunțat în aceeași zi", fără a combate sau critica în vreun fel reperele care au stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor morale. În același context, împrejurarea că instanța de apel nu a reținut în stabilirea cuantumului despăgubirilor că reclamantul B. nu este recuperat fizic integral, aceasta nu poate face obiect de analiză în recurs, de vreme ce această situație reclamă administrarea de probatorii sau reaprecierea celor deja administrate, incompatibilă cu structura recursului. Totodată, nici susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că raționamentul instanței de apel, potrivit căruia acțiunea pendinte nu se poate constitui într-o modalitate de îmbogățire fără justă cauză, este lipsit de fundament juridic, prin raportare la prevederile art. 1345-1348 C. civ., față de împrejurarea că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-a constituit dispozițiile art. 1391 din C. civ. care reglementează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, și Legea nr. 136/1995, nu pot fi circumscrise vreunui motiv de casare prevăzut de lege, în lipsa oricărei critici concrete care să vizeze aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept incidente speței. De asemenea, prin cererea de recurs, deși au pretins că instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor într-un mod discriminatoriu, în contextul în care suferința îndurată și veniturile acestora erau similare cu cele din spețele din hotărârile depuse la dosarul cauzei, recurenții-reclamanți nu au expus, în concret, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, care este greșeala instanței de apel, aprecierile acestora de ordin personal cu privire la practica recentă a instanțelor de judecată în materia acordării daunelor morale, respectiv la faptul că, în opinia recurenților, "magistrații pot evita soluțiile contrare scopurilor reale ale responsabilitățiii civile și pot determina cuantumul sumei acordate, astfel încât acesta să nu aibă caracter pur simbolic, ci să aibă un caracter compensatoriu pentru a ușura, pe cât posibil, suferința și neplăcerile îndurate" reprezentând argumente fără valența unor critici susceptibile a fi analizate în condițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Argumentul vizând pretinsa nelegalitate a deciziei recurate raportat la faptul că, în opinia recurenților, instanța de apel s-a transformat într-un "apărător al pârâtei", din perspectiva în care a reținut că reducerea cuantumului daunelor morale a fost justificată exclusiv pentru împiedicarea aplicării unei sancțiuni exagerate pârâtei și pentru evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamanților, fără a se raporta la principiile care guvernează acordarea daunelor morale, rămâne o simplă alegație, fără consecințe în planul analizei legalității deciziei recurate, în lipsa unor critici concrete care să vizeze modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea și interpretarea prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, a art. 24 alin. (2) lit. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011 și a art. 10 din Directiva nr. 14/2005/CE din 11 mai 2007, redate, in extenso în cuprinsul memoriului de recurs de către recurenții-reclamanți . În ceea ce privește susținerea referitoare la faptul că, pe de o parte, instanța de apel, în mod greșit, a apreciat proporționalitatea cuantumului despăgubirilor morale acordate raportat la suferințele reclamanților, fără a ține cont de particularitățile fiecăruia dintre aceștia, iar pe de altă parte, că despăgubirile solicitate sunt pe deplin justificate față de situația personală a fiecăruia, Înalta Curte reține faptul că determinarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale nu poate forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar. Aceste aspecte au fost relevate de altfel și de reclamanți prin memoriul de recurs care au susținut că aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie să se raporteze la circumstanțele particulare ale fiecărui reclamant în parte referitoare la "vârstă, stare de sănătate, echilibru psihic, natura activității profesionale desfășurate", și care sunt indisolubil legate de administrarea de probatorii, incompatibilă cu structura actuală a recursului. Ca atare, apectele relevate de recurenții-reclamanți în cuprinsul filelor x din cererea de recurs nu pot constitui elemente pentru analiza legalității soluției criticate, acestea vizând în esență, situația de fapt. Cum argumentele invocate prin memoriul de recurs, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, rezultă că devin incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. conform cărora recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. În acest context, se constată că susținerile recurenților vizând pretinsa nemotivare a hotărârii și cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale sunt formale sau reprezintă aspecte de netemeinicie și nu sunt apte a permite controlul de legalitate al deciziei recurate, neputând fi luate în considerare cu valoare de critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate. Prin urmare, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanța de recurs, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 283 din data de 6 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă D. de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei." Reiese, așadar că, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca orice cerere adresată instanței de judecată, trebuie să fie probată, legiuitorul stabilind că dovada cheltuielilor trebuie depusă in limine litis, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Din examinarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, se constată că deși intimata D., prin întâmpinare, a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, aceasta nu a depus, până la termenul stabilit pentru soluționarea recursului în procedura prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., acte justificative ale plății cheltuielilor de judecată, așa cum impun prevederile art. 452 din C. proc. civ. În lipsa depunerii la dosarul cauzei a dovezilor cu privire la efectuarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-pârâtă D. privind acordarea cheltuielilor de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,