ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1264/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 16 mai 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. și intervenientul D. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor, la plata despăgubirilor cuvenite în cuantum total de 258.500 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale - 8.500 RON și pentru daune morale - 250.000 RON (53.600 Euro), în urma accidentului rutier din data de 5 februarie 2016, produs pe DN 1 Centura de Vest Ploiești, județ Prahova.

Prin sentința civilă nr. 1251 din 26 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C. - Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și intervenientul D., fiind obligați pârâții la plata daunelor materiale în sumă de 8.500 RON și a daunelor morale în sumă de 20.230 RON.

A fost obligat pârâtul C. la plata penalităților de întârziere în sumă de 0,1% în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și pârâta B. S.A. la plata penalităților de întârziere în sumă de 0,2% în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, iar ambii pârâți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.690 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. și pârâta B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia nr. 153 din 16 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1251 din 26 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018.

A fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că majorează cuantumul daunelor morale acordate de la 20.230 RON la 180.000 RON.

Au fost obligați apelantul-intimat B. S.A. și intimatul C. la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, către apelanta-reclamantă A., fiind menținute celelalte dispoziții.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A..

Prin cererea de recurs, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și, în rejudecare să se dispună reducerea cuantumului daunelor morale și înlăturarea obligării în solidar a recurentei și a C. de la plata despăgubirilor. Totodată, se solicită întoarcerea executării și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de exercitarea căii de atac.

În argumentarea memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, conform căruia, la stabilirea daunelor morale în caz de vătămare corporală, trebuie avute în vedere legislația și jurisprudența din România. Faptul că la acest moment jurisprudența nu este încă stabilizată nu poate constitui un argument în sensul acordării unor despăgubiri excesive, ca în prezenta cauza.

Potrivit jurisprudenței, daunele morale trebuie să fie în măsură să amelioreze efectiv condițiile proprii de viață. Tot jurisprudența a arătat, însă, că aceste despăgubiri trebuie să fie rezonabile, cuantificarea acestora să fie justa și echitabilă, să corespundă prejudiciului real și efectiv, în așa fel încât să nu se transforme într-o sursa de îmbogățire a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale.

Astfel, nivelul daunelor morale trebuie să fie în limite rezonabile, în concordanță cu jurisprudența în materie, cu venitul mediu pe cap de locuitor și cu nivelul general de dezvoltare economică a României.

Recurenta mai susține că, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare. In acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor stabilite tot de jurisprudența, referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanta valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Însă, toate aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimelor.

Este adevărat că nu există limite minime și maxime în privința prejudiciului moral, însă recurenta apreciază că suma acordată este prea mare, instanța de apel neținând seama de criteriile echității și proporționalității cu urmările accidentului, având în vedere că daunele morale au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogățire.

Astfel, instanța de apel nu a ținut seama de efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să îl aibă și de faptul că acestea nu pot să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victimă.

Așadar, sumele acordate nu trebuie să depășească granițele unor daune morale rezonabile și funcția pe care aceste daune morale o au - aceea de compensare pentru persoanele care au fost supuse unor suferințe fizice și psihice.

Totodată, apreciază recurenta că suma acordată nu poate constitui o reparație a prejudiciului, întrucât acest tip de prejudiciu nu este susceptibil de reparație. Astfel, consideră că suma acordată este prea mare, instanța de apel neținând seama de criteriile echității și proporționalității cu urmările accidentului, având în vedere că daunele morale au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogățire.

Într-o altă critică, recurenta apreciază că decizia este nelegală, sub aspectul menținerii obligării în solidar la plată, fiind dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale avute în vedere la soluționarea apelului, respectiv art. 11, 32 si 33 din Legea nr. 132/2017.

În acest context, recurenta consideră că niciuna dintre aceste dispoziții nu poate fundamenta obligarea în solidar la plata despăgubirilor, având în vedere și dispozițiile art. 1382 C. civ., care instituie solidaritatea debitorilor, este adevărat, însă în cadrul răspunderii civile delictuale.

Astfel, solidaritatea nu se prezuma, ci trebuie să fie expres prevăzută de lege.

Pentru aceste considerente, recurenta apreciază că este îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 22 septembrie 2020, intimatul C. arată că achiesează la susținerile recurentei doar cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru prejudiciul moral. În acest context, solicită instanței menținerea obligării solidare, iar în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, apreciază că susținerile B. sunt întemeiate și că se impune reducerea acestora la nivelul indicat de jurisprudența națională prin raportare la întinderea prejudiciului suferit de partea păgubită.

Prin întâmpinarea depusă, la 15 octombrie 2020, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON, conform chitanței aflate la dosar recurs.

Prin răspunsul la întâmpinare, transmis prin e-mail la 4 noiembrie 2020, recurenta arată că este de acord cu apărările formulate de intimatul C., în ceea ce privește daunele morale și solicită înlăturarea apărărilor formulate de intimata-reclamanta, prin întâmpinarea depusă în cauză.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 10 decembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 16 decembrie 2020, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 153 din 16 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 22 aprilie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 50, pct. 1, lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora, la stabilirea daunelor morale în caz de vătămare corporală, trebuie avute în vedere legislația și jurisprudența din România.

Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că aserțiunile recurentei nu sunt fondate, având în vedere că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În același sens pot fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ., din conținutul cărora, rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurenta apreciază că decizia este nelegală, sub aspectul menținerii obligării la plată în solidar, fiind dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale avute în vedere la soluționarea apelului, respectiv art. 11, 32 si 33 din Legea nr. 132/2017.

Această critică este întemeiată, având în vedere că răspunderea recurentei în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie, derivă din îndeplinirea unor obligații contractuale, iar nu delictuale, solidaritatea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală fiind exclusă între asigurător și C., în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 1382 C. civ.

Astfel, răspunderea asigurătorului de preluare la plată a despăgubirilor stabilite subzistă exclusiv în temeiul Legii nr. 136/1995 privind asigurările si reasigurările în România și în condițiile și limitele stabilite de normele A.S.F., urmare a contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pe care recurenta îl avea încheiat cu deținătorul autovehiculului condus de intervenient la data accidentului.

Așadar, în cadrul asigurărilor de răspundere civilă, pentru a putea fi angajată răspunderea contractuală a societății de asigurare este necesar ca, în prealabil, obligația de plată a despăgubirilor să fie stabilită în sarcina asiguratului, fiind necesară stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie pentru a putea fi angajată ulterior răspunderea contractuală a asigurătorului.

Totodată, se reține că prin rechizitoriul emis la 30 iunie 2017 întocmit de organele de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, în dosarul de urmărire penală nr. 1186/P/2016 s-a format dosarul penal nr. x/2017 înregistrat pe rolul Judecătoriei Ploiești, care însă nu a fost soluționat până în prezent și în cadrul căruia urmează a fi stabilită culpa separată a părților din proces.

În acest context, se apreciază că obligarea la plata în solidar a despăgubirilor este greșită, având în vedere că între asigurător și C. nu există nici unul dintre raporturile prevăzute de legea civilă generatoare de răspundere civilă pentru fapta altuia, sau vreun raport de prepușenie care să atragă pentru asigurător o răspundere solidară.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea motivului de apel referitor la obligarea la plata în solidar a despăgubirilor, aspect ce nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, în raport cu criticile de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor în raport cu temeiurile de drept invocate, în condițiile în care aceasta nu a analizat aspectul ce viza obligarea la plata în solidar a despăgubirilor din prezenta cauză.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 153 din 16 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 153 din 16 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., intimatul-pârât C. - DIRECȚIA FONDULUI DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRĂZII și intimatul-intervenient D..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2021.