ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3438/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01 martie 2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 53/07.02.2017, înregistrată la C.N.A. sub nr. x din 14 februarie 2017, prin care postul de televiziune B. a fost sancționat cu suma de 10.000 RON, solicitând instanței anularea deciziei contestate și exonerarea de la plata amenzii.

Prin sentința civilă nr. 3685 din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 3685 din 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin administrator special C. și administrator judiciar D., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că în raport de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, beneficiază de prezumția de nevinovăție și, astfel, nu era obligată să își dovedească nevinovăția, sarcina administrării probelor revenind pârâtului Consiliul Național al Audiovizualului, iar singura probă adusă de acesta a constat în decizia contestată, care face obiectul litigiului.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă învederează că în cauză s-au încălcat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare și, deși în considerentele sentinței recurate, i se recunosc drepturile consacrate la nivelul CEDO, instanța de fond face o trimitere abstractă la standardele locale de presă, care contrazice în mod vădit jurisprudența CEDO, respectiv cauza Handyside c. Regatului Unit, cauza Lingens c. Austriei sau cauza Dalban c. României.

Nu în ultimul rând, susține că nu a încălcat prevederile art. 66 și art. 70 din Codul audiovizualului, deoarece în emisiune nu a fost adusă o critică întregii comunități maghiare, ci o critică punctuală a unora dintre liderii acestora, a căror poziție a fost indicată în cuprinsul materialelor video prezentate în emisiune.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 februarie 2018, intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca fiind temeinică și legală.

În motivare, intimatul-pârât a reiterat, în esență, apărările susținute cu ocazia soluționării dosarului în fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia nr. 53 din 07 februarie 2017, pârâtul Consiliul Național al audiovizualului a dispus sancționarea reclamantei A. S.A. cu amendă în sumă de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului și a art. 66 alin. (1) lit. a) și art. 70 din Decizia nr. 220/2011 privind codul de reglementare a conținutului audiovizual.

În cuprinsul actului atacat pârâtul a reținut încălcarea următoarelor dispoziții legale:

- art. 3 din Legea nr. 504/2002 privind codul audiovizualului prezintă o obligație a furnizorului de servicii: toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor.

- art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual stabilește un principiu al echilibrului și al imparțialității, pentru corecta formare a opiniilor publicului: asigurarea imparțialității, echilibrului și favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică.

- art. 70 din Decizia nr. 220/2011 stabilește obligația de a prezenta și punctul de vedere al minorității etnice: în cadrul programelor de știri și dezbateri care abordează probleme de interes public privind minoritățile etnice, religioase sau sexuale se va prezenta și un punct de vedere al acestora.

Înalta Curte reține că obligația de informare corectă a publicului presupune atât îndatorirea de a aduce la cunoștința acestuia informații reale, verificate, adevărate, cât și îndatorirea de a prezenta toate informațiile relevante cu privire la un anumit subiect determinat.

Cu alte cuvinte, informarea corectă trebuie să fie nu doar adevărată, ci și exactă, adică să reflecte întreaga realitate, iar nu doar o parte a acesteia, în funcție de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informațiilor, publicul este în măsură să înțeleagă corect și complet situația prezentată și să își formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Obligația prezentării tuturor informațiilor relevante aferente unui subiect rezultă și din obligația prezentării tuturor punctelor de vedere aflate în divergență, precum și din necesitatea asigurării unei informări imparțiale, obiective.

Înalta Curte, contrar susținerilor recurentei-reclamante, apreciază că în cauză au fost încălcate prevederile art. 66 și art. 70 din Codul audiovizualului. Modalitatea în care s-a derulat emisiunea și afirmațiile moderatorului și ale invitaților, nu au fost de natură a favoriza libera formare a opiniilor, nefiind dată posibilitatea formulării vreunui punct de vedere din partea persoanelor vizate de o serie de afirmații ostile, negative, dezechilibrate, prezentate în emisiune, respectiv minoritatea maghiară și o serie de reprezentanți ai acesteia.

Înalta Curte are în vedere că în timpul emisiunii au fost exprimate o serie de afirmații și afișate titluri pe ecran, în acest sens fiind relevante și exemplele reținute de către instanța de fond din raportul de monitorizare:

"Ungaria atacă iar, după jignirea de la 1 decembrie; Cel care l-a spânzurat pe E. recidivează; Întrebarea serii: ne prinde 2018 cu țara întreagă?; La masă cu F. și G. . . . . . . . . . .un arhitect al iredentismului la Budapesta și cu unul dintre cei mai negri antiromâni?; Logica pentru care U.D.M.R. care are o politică profund antiromânească; Întrebarea este de ce nu suntem agresivi, de ce nu suntem agresivi? De ce nu ne apărăm nevoile și neamul? De ce nu reacționăm?".

Având în vedere că în cadrul emisiunii au fost dezbătute teme și subiecte de interes public referitoare și la minorități etnice conlocuitoare și reprezentarea acestora la nivel politic și national, emisiunea trebuia coordonată de moderatorul emisiunii de așa natură pentru a se asigura imparțialitatea, echilibrul și favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică, conform art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, deci inclusiv prin prezentarea unui punct de vedere al unui reprezentant al minorității maghiare în legătură cu subiectele abordate.

Conform art. 66 alin. (1) lit. a), în programele de "știri și dezbateri" informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie să respecte principiile "asigurării imparțialității, echilibrului și favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică".

În speță, moderatorul și invitații au susținut, în esență, aceleași puncte de vedere, fără ca punctul de vedere aflat în opoziție să fie prezentat.

Nu în ultimul rând, reclamanta nu a arătat care a fost în concret modalitatea în care au fost respectate principiile menționate de art. 66 alin. (1) lit. a) și nu a făcut dovada faptului că a asigurat respectarea acestor principii prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele au fost în dezbatere publică. Deși recurenta-reclamantă susține prin cererea de recurs că poziția liderilor comunității maghiare a fost indicată în cuprinsul materialelor video prezentate în emisiune, Înalta Curte constată că emisiunea a reluat fragmente din declarațiile rezumate ale unor lideri politici din Ungaria care au inflamat dezbaterea din platou și au declanșat o reacție verbală agresivă în cadrul televizat.

A fost invocată în cererea de recurs și jurisprudența C.E.D.O. în materia libertății de exprimare și s-a susținut că în cauză s-au încălcat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare.

Deși recurenta insistă asupra încălcării libertății de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre o ingerință în dreptul la liberă exprimare, câtă vreme aceasta presupune intervenția autorității înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancțiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.

Potrivit unei jurisprudențe constante a C.E.D.O., libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului societății. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenție, exercitarea libertăților cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică. Așadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerința respectării drepturilor celorlalți.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor și responsabilităților" ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Se susține în cererea de recurs că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., libertatea de exprimare conferită mass-media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să le demonstreze realitatea.

Cu privire la această susținere, Înalta Curte reiterează faptul că sancțiunea nu a fost aplicată pentru informațiile oferite de prezentator/realizator, ci, deoarece în emisiunea în cauză, deși au fost dezbătute teme și subiecte de interes public referitoare și la minoritățile etnice conlocuitoare și reprezentarea acestora la nivel politic, național, radiodifuzorul nu a asigurat respectarea dispozițiilor citate, care obligă ca în astfel de programe să fie prezentat și un punct de vedere al acestora, în scopul unei informări obiective a publicului, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 70 din Codul audiovizualului.

Este, așadar, evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea și încurajarea libertății de exprimare de care se bucură presa, în virtutea rolului ei de supraveghere activă a vieții cetății, de semnalare a oricărui abuz ori derapaj de la valorile democratice. Însă jurnaliștii trebuie, în exercitarea cu bună credință a profesiunii lor, și în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte și celelalte valori protejate de Convenție, precum și îndatoririle și responsabilitățile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menționate.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei-reclamante prin care se susține că nu au fost administrate probe de către intimatul-pârât în dovedirea celor reținute în cuprinsul deciziei contestate în cauză și, implicit, la aplicarea sancțiunii. Înalta Curte reține că, în cauză, au fost respectate dispozițiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a fost depusă de către autoritatea publică emitentă, documentația care a stat la baza actului contestat, respectiv raportul de monitorizare a emisiunii "Jocuri de putere" din data de 06 decembrie 2016 . Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a contestat raportul de monitorizare, nici la instanța de fond și nici prin cererea de recurs, iar instanța de fond, în virtutea dispozițiilor art. 255 și art. 258 C. proc. civ., a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, Înalta Curte apreciază că raportul de monitorizare probează temeinicia constatărilor reținute ca încălcări în sarcina recurentei-reclamante.

Pentru argumentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin administrator special C. și administrator judiciar D. împotriva sentinței nr. 3685 din 13 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.