ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2698/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 08 octombrie 2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., societate aflată în insolvență, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat, în principal anularea Deciziei nr. 815/12.09.2019 privind sancționarea sa cu amendă în cuantum de 5.000 RON, iar în subsidiar modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii, fiind disproporționată în raport cu fapta reținută, cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate.

Prin sentința civilă nr. 184 din 11 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului.

Împotriva sentinței civile nr. 184 din 11 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin administrator special B. și administrator judiciar C., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că în raport de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, beneficiază de prezumția de nevinovăție și, astfel, nu era obligată să își dovedească nevinovăția, sarcina administrării probelor revenind pârâtului Consiliul Național al Audiovizualului, iar singura probă adusă de acesta a constat în decizia contestată și că legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 și art. 1169 din C. civ., conține prevederi contrare și mai puțin favorabile față de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putință de tăgadă și persoanelor juridice în această materie.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă învederează că, în cauză, s-au încălcat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare și, deși în considerentele sentinței recurate, i se recunosc drepturile consacrate la nivelul CEDO, instanța de fond face o trimitere abstractă la standardele locale de presă, care contrazice în mod vădit jurisprudența CEDO, respectiv cauza Radio France și alții c. Franței, cauza Lingens c. Austriei sau cauza Dalban c. României.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia nr. 815/12.09.2019, pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a aplicat reclamantei o amendă de 5.000 de RON, pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 66 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare (Codul audiovizualului).

În cuprinsul actului atacat pârâtul a reținut încălcarea următoarelor dispoziții legale:

- art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, potrivit cărora "Dreptul minorului la respectarea vieții private și la propria imagine prevalează în fața necesității de informare, cu atât mai mult în cazul minorului aflat în situații dificile";

- art. 66 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual (Codul audiovizualului), potrivit cărora "În programele de știri și dezbateri informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie asigurate imparțialitatea și echilibrul și să fie favorizată libera formare a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică".

Înalta Curte reține că obligația de informare corectă a publicului presupune atât îndatorirea de a aduce la cunoștința acestuia informații reale, verificate, adevărate, cât și îndatorirea de a prezenta toate informațiile relevante cu privire la un anumit subiect determinat.

Cu alte cuvinte, informarea corectă trebuie să fie nu doar adevărată, ci și exactă, adică să reflecte întreaga realitate, iar nu doar o parte a acesteia, în funcție de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informațiilor, publicul este în măsură să înțeleagă corect și complet situația prezentată și să își formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Obligația prezentării tuturor informațiilor relevante aferente unui subiect rezultă și din obligația prezentării tuturor punctelor de vedere aflate în divergență, precum și din necesitatea asigurării unei informări imparțiale, obiective.

În consecință, Înalta Curte apreciază că, în cauză, au fost încălcate prevederile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 și art. 66 din Codul audiovizualului. Modalitatea în care s-au derulat emisiunile din data de 21 iunie 2019 în care a fost prezentat cazul fetiței D., adoptată de o familie de români stabiliți în Statele Unite ale Americii, fiind, pe de o parte, de natură a încălca principiul interesului superior al minorului în programele de televiziune și dreptul minorului la respectarea vieții private și la propria imagine a fost prejudiciat, iar pe de altă parte, nu au fost de natură a favoriza libera formare a opiniilor, nefiind dată posibilitatea formulării vreunui punct de vedere din partea persoanelor vizate de o serie de afirmații negative, dezechilibrate, lipsite de imparțialitate prezentate în emisiuni, respectiv părinții adoptatori sau un reprezentant al acestora.

Totodată, Înalta Curte amintește că, în raport de dispozițiile cuprinse în Legea nr. 504/2002 și luând în considerare natura juridică a deciziei de sancționare emise de Consiliul Național al Audiovizualului și anume, act administrativ de autoritate, ale cărui condiții de formă și fond sunt prevăzute de Legea audiovizualului, deciziei contestate nu îi sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001.

Dispozițiile legale cuprinse în O.G. nr. 2/2001 constituie dreptul comun în materie contravențională și nu sunt aplicabile deciziilor emise de Consiliul Național al Audiovizualului în temeiul prevederilor Legii nr. 504/2002, care conțin norme ce derogă de la regimul juridic general instituit de O.G. nr. 2/2001.

Natura specială derogatorie a prevederilor Legii audiovizualului de la dispozițiile generale ale O.G. nr. 2/2001, rezultă din modul de reglementare, sub aspectul competenței emiterii deciziilor, a domeniului în care acestea sunt emise, a conținutului și a posibilității de contestare la instanța de contencios administrativ.

A fost invocată în cererea de recurs și jurisprudența C.E.D.O. în materia libertății de exprimare și s-a susținut că, în cauză, s-au încălcat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare.

Deși recurenta insistă asupra încălcării libertății de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre o ingerință în dreptul la liberă exprimare, câtă vreme aceasta presupune intervenția autorității înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancțiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.

Potrivit unei jurisprudențe constante a C.E.D.O., libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului societății. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenție, exercitarea libertăților cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică. Așadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerința respectării drepturilor celorlalți.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor și responsabilităților" ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Este adevărat că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., libertatea de exprimare conferită mass-media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să le demonstreze realitatea, dar, este totodată evident că jurnaliștii trebuie, în exercitarea cu bună credință a profesiunii lor, și în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte și celelalte valori protejate de Convenție, precum și îndatoririle și responsabilitățile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menționate.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei-reclamante prin care se susține că nu au fost administrate probe de către intimatul-pârât în dovedirea celor reținute în cuprinsul deciziei contestate în cauză și, implicit, la aplicarea sancțiunii, care să înfrângă prezumția de nevinovăție de care beneficiază. Înalta Curte reține că, în cauză, au fost respectate dispozițiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a fost depusă de către autoritatea publică emitentă, documentația care a stat la baza actului contestat, respectiv raportul de monitorizare a știrilor care au avut ca subiect cazul de adopție din data de 21 iunie 2019 . Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a contestat raportul de monitorizare, nici la instanța de fond și nici prin cererea de recurs și nici nu a înțeles să depună alte probe în apărarea sa, iar instanța de fond nu a avut în vedere la soluționarea cauzei decât proba cu înscrisurile depuse de părți, Înalta Curte apreciază că raportul de monitorizare probează temeinicia constatărilor reținute ca încălcări în sarcina recurentei-reclamante.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește solicitarea subsidiară a reclamantei de aplicare a unei somații pentru intrarea în legalitate, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de fond, Înalta Curte are în vedere că, în raport de dispozițiile art. 91 alin. (1) - (3) din Legea audiovizualului, această sancțiune este o sancțiune de sine stătătoare, aplicabilă exclusiv, atunci când este întrunită ipoteza normei legale, iar nu una alternativă, ce poate fi aplicată urmare a rezultatului procesului de individualizare a sancțiunii, la alegere cu amenda, aspect necontestat prin cererea de recurs, iar oricum amenda aplicată a fost stabilită la nivelul minimului legal prevăzut de art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, în condițiile în care, anterior aplicării sancțiunii contestate, reclamanta a mai fost sancționată, doar în anul 2019, prin Decizia nr. 288/2019, cu somație publică și prin Decizia nr. 335/2019, cu amendă în cuantum de 20.000 RON.

Pentru argumentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin administrator special B. și prin administrator judiciar C.. împotriva sentinței civile nr. 184 din 11 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.