ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2153/2020

Ședința publică din data de 29 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI (C.N.A.), contestație împotriva Deciziei C.N.A. nr. 687/15.12.2016, privind amendarea cu suma de 10.000 RON a reclamantei, deținătoare a postului de televiziune B., solicitând: în principal, anularea deciziei contestate, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice sau reducerea cuantumului amenzii aplicate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1687 din 9 mai 2017, pronunțată în dosar nr. x/2017, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în tot a sentinței recurate, și: în principal, anularea Deciziei nr. 687/15.12.2016 privind amendarea sa cu suma de 10.000 RON și exonerarea A. S.R.L. de la plata acesteia; în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice sau reducerea amenzii aplicate.

În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. .8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta- reclamantă a relevat scurt istoric al cauzei și a criticat sentința recurată, ca nelegală și netemeinică, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate susținând, în esență, următoarele:

Pronunțarea sentinței civile recurate s-a făcut cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, a cărui încălcare s-a reținut în sarcina sa.

Contrar aprecierii primei instanțe, materialele prezentate nu au nicidecum în vedere fapte sau comportamente ilegale ori imorale, ci reprezintă simple critici aduse modului în care persoanele în cauză și-au exercitat funcția publică, motiv pentru care nu se poate considera îndeplinit elementul material prevăzut de norma juridică de incriminare.

Cu alte cuvinte, susține recurenta, elementul material al faptei prevăzute la art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual nu poate consta în fapta de a aduce critici unei persoane publice, astfel cum în mod greșit a reținut prima instanță.

Contrar celor reținute de prima instanță, cu privire la presupusa încălcare a art. 40 din Decizia 220/2011, recurenta precizează faptul că domnii C. si D. nu ar fi putut suferi niciun prejudiciu de imagine, iar demnitatea, onoarea și reputația nu îi putea fi lezată prin prezentarea unor simple critici, respectiv exprimarea unor opinii cu privire la acestea. Mai mult, acestora li s-a oferit oportunitatea de a prezenta un punct de vedere cu privire la criticile în cauză însă nu au dat curs solicitării sale.

Pronunțarea sentinței civile recurate s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Convenția Europeană a drepturilor Omului, privind libertatea de exprimare.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a apreciat în mod netemeinic si nelegal faptul că, în legătură cu emisiunile informative difuzate, aceasta ar fi depășit limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 10 alin. (1) din CE.P.O. motiv pentru care sentința civilă recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de Convenția Europeană.

Contrar aprecierii primei instanței, arată că și-a exercitat drepturile decurgând din libertatea presei în limitele prevăzute de legislația națională și europeană și fără încălcarea drepturilor terților.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, într-o formulă care este preluată aproape ca o clauză de stil în toată jurisprudența sa subsecventă în materie, că "libertatea de exprimare, consacrată în parag. 1 al art. 10 constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului ei".

Recurenta-reclamantă a mai susținut că sentința recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României, fiind evocate, în continuare, cele statuate la art. 30 punctul 1 și pct. 6, art. 31 punctul 1 și pct. 4 din Constituție, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 544/2001, arătând, așadar, că, fără a nega și contrazice importanța respectării drepturilor personale nepatrimoniale ale oricărei persoane, inclusiv a celor privind persoane publice, mijlocul de comunicare a informațiilor publice privind activitatea unor instituții publice poate fi și metaforic, cum este cazul în prezenta cauză, astfel încât, raportat la dispozițiile art. 93 alin. (2) coroborate cu art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, amenda aplicată este neîntemeiată raportat la contextul săvârșirii faptelor reținute în sarcina recurentei.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a pronunțat sentința civilă recurată cu încălcarea dreptului publicului la informare (art. 64 alin. (1) din Codul audiovizualului) și, contrar celor reținute prin sentința civilă recurată, cu privire la presupusa încălcare a acestei norme juridice, menționează că, din modul de prezentare a emisiunilor în cauză, reiese în mod clar faptul a fost făcută o distincție clară între elementele de fapt prezentate și opiniile realizatorului cu privire la acestea. Mai mult, informațiile incluse în buletinul informativ au fost prezentate cu bună-credință, fără a urmări lezarea imaginii sau a demnității domnilor C. și D..

Reluând prevederile art. 31 punctul 1 din Constituția României și art. 2 punctul b) din Legea nr. 544/2001, ori ale art. 65 lit. a) din Codul audiovizualului, cu privire la aceste aspecte, contrar celor reținut de prima instanță, arată că pe toată perioada campaniei electorale, a avut un comportament echidistant, echitabil, corect și nepărtinitor, nefavorizând niciun candidat sau partid în defavoarea altuia. în scopul unei informări corecte a publicului subscrisa a prezentat în buletinele informative, în perioada de referință, știri și opinii despre toți candidații și partidele participante la alegerile parlamentare.

Mai mult, apreciază că este de esența democrației ca orice persoană de bună-credință să poată prezenta în mod public promisiunile electorale pe care candidații nu le-au respectat de-a lungul timpului sau să poată aduce critici modului în care aceștia și-au îndeplinit funcția publică, în acest sens, făcând trimitere la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 544/2001 și Codul deontologic al jurnalistului.

Așadar, fără a nega și contrazice importanța respectării drepturilor personale nepatrimoniale ale oricărei persoane, inclusiv, a celor privind persoane publice, dar contrar aspectelor reținute de prima instanță, recurenta susține că mijlocul de comunicare a informațiilor publice privind activitatea unor instituții publice poate fi și metaforic, cum este cazul în prezenta cauză, astfel încât raportat la dispozițiile Legii audiovizualului nr. 504/2002 și a Codului audiovizualului (Deciziei nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual) amenda aplicată este nu numai nelegală ci și neîntemeiată în raport cu situația de fapt existentă.

În fine, printr-o ultimă critică formulată în recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a apreciat în mod neîntemeiat faptul că sancțiunea aplicată este proporțională cu fapta imputată, aplicând în mod greșit dispozițiile ort, qo alin. (4) din Legea nr. 504/2002. Învederează faptul că aprecierea primei instanțe cu privire la capătul subsidiar de cerere este în vădită contradicție cu dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, iar individualizarea sancțiunii aplicate s-a făcut în mod nelegal.

Mai mult, arată recurenta, neluarea în considerare a faptului că B. este o televiziune locală, cu venituri reduse în comparație cu celelalte posturi naționale de televiziune, sancționate pentru fapte similare, este de natură a crea o situație vădit discriminatorie în comparație cu celelalte societăți din domeniul media.

Intimatul- pârât CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 09.03.2018, prin care, în principal, a invocat nulitatea recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului- pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 687/15.12.2016, iar în subsidiar, înlocuirea amenzii în cuantum de 10.000 RON, cu sancțiunea transmiterii unei somații publice, sau reducerea cuantumului amenzii aplicate.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că au fost încălcate dispozițiile art. 40 alin. (1) și (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului potrivit cărora:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile."

În conformitate cu art. 30 din Legea 504/2002: Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, viața privată, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine. Totodată, conform art. art. 40 alin. (3) din același act normativ: Moderatorii, prezentatorii și realizatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență.

În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că, în cauză, față de modul de desfășurare a emisiunilor difuzate de postul de televiziune reclamant, în direct, a rezultat că, deși la adresa unor persoane au fost formulate acuzații privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, această acuzație nu a fost susținută cu dovezi, iar persoanele acuzate nu au fost contactate și invitate să intervină pentru exprimarea unui punct de vedere ori pentru a refuza exprimarea acestuia, radiodifuzorul nefăcănd nicio mențiune în acest sens.

În privința încălcării alin. (2) a art. 40, în mod corect a reținut prima instanță că, radiodifuzorul are obligația să respecte principiul audiatur et altera pars; respectarea acestui principiu presupune condiții nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiași program în cadrul căruia s-au făcut acuzațiile, iar în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie precizat acest fapt.

Astfel, potrivit normei mai sus invocate, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate și invitate să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere. \n situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

În acest context, prima instanță în mod corect a reținut că, în raport de temele de interes public abordate, dar și de acuzațiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligația de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiții nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiași program în cadrul căruia s-au făcut acuzațiile. Or, din conținutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzatul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzațiile pe care le-a adus la cunoștința publicului.

Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea nonnelor de drept interne și internaționale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opțiuni. Aceste opțiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivității, așa cum este și dreptul la propria imagine, afectat prin afirmații nesusținute cu dovezi.

Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituția României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

În privința libertății de exprimare, atât Curtea Constituțională a României, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat câ între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertății de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

Opiniile exprimate în emisiune nu au fost critice, în limitele libertății de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator la adresa persoanelor vizate, fără a fi prezentate și probe în susținerea acestora, publicul neputând aprecia cât de jusitificate sunt acuzațiile pentru ca, astfel, să își poată forma în mod liber opinia.

Moderatorul emisiunii avea obligația de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului și de a asigura informarea imparțială a publicului cu privire la chestiuni de interes public.

Prin urmare, au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum și a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanțe fiind corecte în această privință.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante conform căreia libertatea de exprimare ar trebui analizată din perspectiva dispozițiilor art. 10 al Convenției, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat și de prima instanță, care a concluzionat în mod corect că susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, observând că potrivit articolului 10 paragrafele 1 și 2 din CEDO:

"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că recurenta-reclamantă a încălcat îndatorirea și responsabilitatea care însoțește libertatea de exprimare și anume, să nu fie prejudiciată demnitatea, onoarea, viața particulară, dreptul la propria imagine, reputația persoanelor.

Apreciază Înalta Curte că limbajul folosit în cadrul emisiunilor a fost unul de natură a aduce atingere imaginii persoanelor în cauză, nefiind doar un mod de exprimare, expresie a libertății de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că injuriile, tonul defăimător, nu se încadrează în noțiunea de opinii personale, neputând fi utilizate în cadrul unor emisiuni din audiovizual.

Se apreciază că nu a fost încălcat dreptul persoanei de a primi informații și idei întrucât acestui drept îi corespunde obligația celui ce transmite de a fi de bună-credință.

Limbajul depreciativ, insultele, denigrările, limbajul care ofensează nu se pot bucura de o protecție nelimitată din partea Convenției întrucât nu aduc nicio contribuție pozitivă la dezvoltarea politică a societății (cauza Oberschlick c/Austriei din anul 1997).

De asemenea, în Hotărârea Preminger Institut c/Austriei din 1994, Curtea a menționat obligația presei de a evita expresiile care în mod gratuit sunt ofensatoare față de alții (...), astfel de expresii nu contribuie la nicio formă de dezbatere publică de natură să favorizeze progresul relațiilor interumane.

Nu se poate aprecia că în cauză ar fi fost vorba despre "opinii" personale menite să contrarieze sau să neliniștească, toate aceste abordări nu sunt în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, nefiind necesare într-o societate democratică, fiind una din condițiile primordiale ale funcționării ei, deoarece libertatea de exprimare trebuie invocată cu bună-credință și în vederea protejării drepturilor și reputației celorlalți.

În cauză nu sunt relevante apărările formulate de recurentă în sensul că aprecierile se referă la "o persoană publică" și se bucură de "limite mai largi ale dreptului de exprimare", deoarece din raportul de monitorizare a emisiunii "B." rezultă încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului și ale art. 30 și 40 alin. (3) din Codul audiovizualului, limbajul injurios fiind de natură a leza demnitatea persoanei care este protejată indiferent dacă este vorba despre o persoană publică, politician.

Potrivit art. 30 din Codul de reglementare a conținutului audiovizual:

"Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, viața privata, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine".

Art. 34:

"(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine".

Art. 40:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul sa intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile. (3) Moderatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență".

Art. 64:

"(1) În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:

a) asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii;

b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință".

Rezultă, prin urmare, că răspunderea pentru conținutul serviciilor de programe difuzate revine exclusiv furnizorului de media audiovizuale.

Or, în aceste condiții, nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, cum greșit susține recurenta- reclamantă, având în vedere că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecția reputației sau a drepturilor altora (...).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Așadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor și responsabilităților ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001].

Hotărârile CEDO acordă importanță scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France și alții contra Franței, Colombani și alții contra Franței, Cumpănă și Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii).

În mod corect instanța de fond a repnut că, în ceea ce privește C.E.D.O., aceasta nu stabilește că libertatea de exprimare este un drept absolut și nici jurisprudența C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut și că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecția acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii și demnității lor, de prevederile legale interne și europene.

În privința individualizării sancțiunii, prima instanță a ținut cont de dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, potrivit cărora, "(4) Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.". iar art. 91 alin. (3) din aceeași lege dispune în sensul că, "în cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite prin somație ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplica o amendă contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON".

Or, aceste dispoziții au fost respectate de către intimatul-pârât având în vedere că, în raport de emisiunile difuzate, au devenit aplicabile dispozițiile legale invocate, respectiv aplicarea amenzii pentru că recurenta- reclamantă a încălcat acele prevederi.

Înalta Curte constată, astfel, că în cauză s-a făcut o corectă individualizare a sancțiunii, raportat la încălcările normelor din legislația din audiovizual invocate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, soluția instanței de fond, de menținere a Deciziei C.N.A., fiind legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1687 din 9 mai 2017, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2020.