ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2213/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la data de 09.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanta a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul, ca prin sentința ce o va pronunța să dispună:

- în principal, anularea Deciziei nr. 70/26.01.2016, înregistrată la CNA sub nr. x din 28.01.2016 și comunicată contestatoarei în data de 29.01.2016, prin care postul de televiziune A. a fost amendat cu suma de 30.000 RON, pe care o consideră nelegală și netemeinică și exonerarea sa de la plata amenzii;

- în subsidiar, în măsura în care va aprecia că nu se impune anularea deciziei și exonerarea sa de la plata amenzii, reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal acesteia, respectiv 10.000 de RON;

- acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 220 din data de 31 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. B. S.A. - în insolvență prin C. și prin Administrator Special D., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 220 din data de 31 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta B. S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

Instanța de fond a considerat apărările recurentei-reclamante ca nefiind suficiente pentru a combate prezumția de legalitate a Deciziei nr. 70/26.01.2016, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislația audiovizualului în mod legal.

Sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 70/26.01.2016 trebuie menționat că decizia de constatare și de sancționare cu amenda (aflându-ne, în mod evident, pe tărâm contravențional) nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției.

Această afirmație se bazează pe faptul că, atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituția României, iar în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Acestea fac parte din așa - numitul bloc de convenționalitate.

Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 și art. 1169 din C. civ., conține prevederi contrare și mai puțin favorabile față de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putință de tăgadă și persoanelor juridice în această materie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudența sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancționează astfel de fapte au caracter general și că urmăresc un scop preventiv și represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are, în sensul art. 6 din Convenție, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenției în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanțiilor fundamentale - printre care și prezumția de nevinovăție - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenție. Reiterând importanța, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanții, destinată să restabilească echilibrul dintre presupușii autori ai faptelor ilegale și autoritățile chemate să îi urmărească și pedepsească, Curtea consideră că, în speță, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenție.

Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție, prezentul litigiu trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de acest articol. Pe cale de consecință trebuie recunoscute și garanțiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenției, printre care și prezumția de nevinovăție.

Articolul 10 din Convenția Europeană a drepturilor omului, referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare prevede că:

"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Prevederi similare sunt consacrate și la nivel constituțional, respectiv în cuprinsul art. 30 din Constituție.

Astfel, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenției este una dintre libertățile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanțiile acesteia, o condiție primordială a progresului și a fericirii fiecăruia, așa cum au considerat judecătorii Curții în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, fiind totodată un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, ce permite comunicarea.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a acordat întotdeauna o protecție deosebită libertății presei, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: "Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputației altora, ei îi incumbă obligația de a comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa. care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi», presa fiind considerată «câinele de pază al democrației".

Locul central pe care îl ocupă presa se datorează responsabilității sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democrației, sancționând aspecte care, în opinia jurnaliștilor, reprezintă derapaje instituționale, chiar dacă este vorba de CNA.

Informația, fiind un bun perisabil, orice întârziere în publicarea acesteia riscă să o priveze de orice valoare sau interes, după cum a statuat Curtea în cauza Observer and Guardian contra Regatului Unit. Astfel, chiar și informațiile cu privire la o amendă colosală primită de subscrisa, indiferent de reacția stârnită publicului și de opinia moderatorului, trebuiau făcute publice în acel moment.

Într-un principiu reiterat și în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să Ic demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută recurentei-reclamante faptul că a încălcat obligația de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor. În realitate, aceasta a depus toate diligentele în vederea informării corecte și complete a publicului, difuzând imagini video cu poziția unor reprezentanți ai comunității maghiare.

Curtea a reținut în cauza 301984/00, E. și alții c. Franței, Hotărârea din 30 martie 2004 că "faptul de a cere, de o manieră generală, ca ziariștii să se disocieze în mod formal și sistematic de conținutul unei afirmații făcute de o persoană intervievată, care ar putea să-i insulte pe terți, să-i provoace sau să le aducă atingere onoarei, nu se conciliază cu rolul presei de a informa cu privire la faptele, opiniile și ideile dintr-un anumite moment". Așadar, nu i se poate imputa moderatorului nici că nu s-a disociat de afirmațiile invitatului, persoane marcante ale societății românești.

În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că nu se impune anularea Deciziei nr. 70 și exonerarea recurentei-reclamante de la plata amenzii, solicită reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somații de intrare în legalitate.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 70/26.01.2016, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, în măsura în care va aprecia că nu se impune anularea deciziei și exonerarea sa de la plata amenzii, reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal acesteia, respectiv 10.000 de RON.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că au fost încălcate dispozițiile art. 40 alin. (1), (2) și (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului potrivit cărora:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile. (3) Moderatorii, prezentatorii și realizatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență." Precum și prevederile art. 64 alin. (1) lit. b) și art. 67 din același act normativ.

De asemenea, cu privire la legalitatea deciziei, prima instanță a reținut că în raport de prevederile art. 90 alin. (1) - (2) și art. 91 alin. (1) - (3) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, faptele reținute în sarcina reclamantei constituie contravenții.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând hotărârea recurată din această perspectivă, Înalta Curte, în acord cu cele reținute de instanța de fond, constată că, în cauză, sancțiunea a fost aplicată, în urma analizării rapoartelor de monitorizare întocmite de Direcția de Monitorizare și a vizualizării imaginilor de către membrii C.N.A.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că în data de 22.11.2015 s-a difuzat, de la ora 16:38, pe postul A., emisiunea de dezbateri F., față de care membrii Consiliului au constatat că prezentarea informațiilor referitoare la modul cum au fost tratate în spitalele românești victimele incendiului de la clubul Colectiv s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor referitoare la asigurarea unei informări corecte, obiective și imparțiale a publicului, precum și a celor referitoare la respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului. În emisiune s-a discutat despre modul cum au fost tratate în spitalele românești victimele incendiului de la clubul Colectiv. În opinia celor prezenți, autoritățile au supraevaluat potențialul sistemului sanitar din România, iar acest lucru s-a repercutat în starea pacienților, susținându-se că aceștia puteau fi transferați mai repede în străinătate.

În emisiune au fost prezenți medici și un președinte de asociație umanitară. De asemenea, alți medici au intervenit telefonic, printre care și G., președintele Colegiului Medicilor din România.

În legătură cu dialogul telefonic purtat cu dr. G., Consiliul a constatat că unele dintre comentariile făcute de moderatori au fost prezentate într-un mod lipsit de obiectivitate și imparțialitate, de natură să afecteze posibilitatea publicului de a-și forma propria opinie, în condițiile în care difuzarea punctului de vedere al Președintelui Colegiului Medicilor din România, dr. G., a fost trunchiată prin intervențiile repetate ale moderatorilor.

Potrivit art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt.

Așa cum a reieșit din conținutul raportului de monitorizare, radiodifuzorul, prin moderatorii emisiunii, a formulat acuzații la adresa Președintelui Colegiului Medicilor din România, precum și la adresa acestei instituții.

Deși dr. G. a acționat în conformitate cu norma invocată, intervenind în emisiune pentru a răspunde la acuzații și a-și prezenta punctul de vedere în calitate de Președinte al Colegiului Medicilor, intervenția sa a fost întreruptă în mod repetat de către moderatori, care, nu numai că nu i-au dat posibilitatea să-și exprime ori, după caz, să-și termine frazele, dar, pe parcursul dialogului telefonic purtat, în direct, cu acesta, au formulat noi acuzații grave la adresa corpului medical, în general, prejudiciind demnitatea și imaginea acestei categorii profesionale.

Astfel, afirmații precum cele prezentate de postul de televiziune A. în cadrul emisiunii monitorizate nu numai că nu sunt de natură să asigure informarea publicului cu respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului ci, dimpotrivă sunt de natură să scadă încrederea publicului în calitatea actului medical, afectând reputația profesională a corpului medicilor, în condițiile în care, prin depășirea cadrului unei informări obiective și imparțiale a publicului, s-a indus fără echivoc ideea că actul medical este dependent de acordarea unor avantaje materiale medicilor.

Comentariile din emisiune au fost de natură să contravină prevederilor art. 30 din Codul audiovizualului, potrivit cărora furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, viața privată, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine.

În privința emisiunii, membrii Consiliului au constatat că aceasta a fost difuzată și cu încălcarea art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Codul audiovizualului, întrucât nu a fost asigurată o distincție clară între opiniile exprimate de moderatori și faptele care au generat comentariile acuzatoare la adresa medicilor, iar unele dintre informații nu au fost prezentate în mod imparțial și cu bună-credință, lăsându-se impresia că, în exercitarea profesiei, toți medicii "primesc atenții" și "iau șpăgi".

O astfel de abordare a fost de natură să contravină și dispozițiilor art. 67 din Codul Audiovizualului, potrivit cărora, în exercitarea dreptului lor de a-și exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorii și moderatorii trebuie să asigure o separare clară a opiniilor de fapte și nu trebuie să profite de apariția lor constantă în programe într-un mod care să contravină exigențelor de asigurare a imparțialității.

Consiliul a considerat în aplicarea sancțiunii că prezentarea unor subiecte de actualitate, cu implicații în plan social, economic și politic trebuie făcută cu respectarea unei informări obiective, printr-o prezentare echidistantă și echilibrată a opiniilor tuturor părților implicate în respectiva problemă.

În afară de aspectele referitoare la conținutul comentariilor celor doi moderatori, membrii Consiliului au reținut și aspecte referitoare la modalitatea de exprimare a acestora, cu deosebire de către dl. H..

Astfel, în timpul dialogului cu dr. G., Președinte al Colegiului Medicilor din România, moderatorul H. a adresat acestuia cuvinte disprețuitoare și injurioase, precum: "sunteți niște lași", "ați tăcut ca porcul în popușoi", "morții care au murit în spitale din cauza lașității dumneavoastră", " noi vă plătim, noi vă dăm șpăgi", "nu am auzit nici un discurs. Unde, sub masă l-ați ținut, sub birou?", "Unde le-ați spus, la calorifer, unde?"

De asemenea, moderatorul H. a cerut de mai multe ori președintelui G. să părăsească discuția telefonică.

Moderatorul I. nu a avut nicio reacție la cele afirmate de colegul său de platou.

Membrii Consiliului au constatat că limbajul folosit de dl. H. a avut un caracter injurios, ofensator, de natură a prejudicia demnitatea umană și dreptul la propria imagine atât ale dr. G., cât și ale unei categorii profesionale, respectiv a medicilor, fapt ce contravine dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Codul audiovizualului, art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 30 alin. (6) din Constituție.

În acest context, prima instanță în mod corect a reținut că, moderatorii emisiunii aveau obligația de a respecta dreptul la propria imagine a invitaților în raport de temele de interes public abordate, dar și de acuzațiile formulate la adresa unei categorii de persoane, dar și obligația ca informațiile cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corecte, verificate și prezentate în mod imparțial și cu bună-credință și să asigure o separare clară a opiniilor de fapte.

Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne și internaționale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opțiuni. Aceste opțiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivității, așa cum este și dreptul la propria imagine, afectat prin afirmații nesusținute cu dovezi.

Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituția României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

În privința libertății de exprimare, atât Curtea Constituțională a României, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertății de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

Din perspectiva temeiniciei deciziei, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete referitoare la faptele reținute în sarcina moderatorilor emisiunii, cu atât mai mult cu cât aceeași atitudine a avut-o reclamanta și în fața primei instanțe unde aceasta nu a contestat afirmațiile/întrebările redate în cuprinsul deciziei de sancționare, ci în apărare a apreciat că acestea nu încalcă niciuna din obligațiile instituite prin textele legale evidențiate mai sus.

Opiniile exprimate în emisiunea respectivă nu au fost critice, în limitele libertății de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator, fără a fi prezentate și probe în susținerea acestora, publicul neputând aprecia cât de justificate sunt acuzațiile pentru ca, astfel, să își poată forma în mod liber opinia.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că, dispozițiile legale reținute în decizia de sancționare nu interzic inițierea și dezvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public/general, dar impun obligația dezvoltării acestora printr-un demers jurnalistic efectuat cu bună-credință, care să se caracterizeze prin obiectivitate și echilibru. În această ordine de idei, revenea recurentei-reclamante obligația de a se asigura de îndeplinirea întocmai a acestor exigențe legale, astfel încât demersul său jurnalistic să asigure publicului dreptul de a cunoaște obiectiv și corect întreaga dimensiune a dezbaterii televizate.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a fost sancționată pentru expunerea subiectelor respective, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat, respectiv prin neprezentarea obiectivă a informațiilor, iar moderatorul emisiunii avea obligația de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului și de a asigura informarea imparțială a publicului cu privire la chestiuni de interes public.

Prin urmare, au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum și a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanțe fiind corecte în această privință.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante conform căreia libertatea de exprimare ar trebui analizată din perspectiva dispozițiilor art. 10 al Convenției, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat și de prima instanță, care a concluzionat în mod corect că susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, observând că potrivit articolului 10 paragrafele 1 și 2 din CEDO:

"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

Or, în aceste condiții, nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, având în vedere că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecția reputației sau a drepturilor altora (...).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Așadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor și responsabilităților ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții" [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001].

Hotărârile CEDO acordă importanță scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații asupra unor subiecte de interes general (cauzele E. și alții contra Franței, Colombani și alții contra Franței, Cumpănă și Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii).

În mod corect instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește C.E.D.O., aceasta nu stabilește că libertatea de exprimare este un drept absolut și nici jurisprudența C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut și că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecția acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii și demnității lor, de prevederile legale interne și europene.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut, din analiza documentației depuse la dosarul cauzei, că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei în sensul că s-ar fi asigurat o informare obiectivă a publicului, context în care telespectatorii puteau să-și formeze o opinie liberă, bazată pe argumente pro și contra subiectului dezbătut, ori că s-ar fi asigurat dreptul la replică domnului dr. G., fără a fi întrerupt ori trunchiat, ori că emisiunea nu ar fi fost defăimătoare la adresa medicilor din România sau Colegiului Medicilor din România, iar criticile ar fi avut în vedere doar autoritățile statale implicate în administrarea serviciului public de sănătate, ori că aceste critici și limbajul uneori dur al moderatorilor emisiunii ar avut la bază un interes public justificat, referitor la sistemul de sănătate publică.

În privința individualizării sancțiunii, prima instanță a reținut în mod corect că, decizia contestată respectă prevederile legale, respectiv art. 90 alin. (2) prin raportare la art. 90 alin. (1) lit. h) și art. 91 alin. (3) prin raportare la art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, reclamantul fiind sancționat cu amenda în cuantum de 30.000 RON, aceasta regăsindu-se între limitele minime și cele maxime prevăzute de dispozițiile legale.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. B. S.A. - în insolvență prin C. și prin Administrator Special D. împotriva sentinței civile nr. 220 din data de 31 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2022.