ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2579/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 martie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanații A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Caraș-Severin, au solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită noi ordine de salarizare cu luare în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 01.12.2015, respectiv a unei valori de referință sectoriale de 405 RON + 10%, începând cu data de 01.12.2015 până la 01.10.2016;

- obligarea pârâților la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referințelor sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit aferent perioadelor cuprinse între 09.04.205 - 01.12.2015 și, respectiv, 01.12.2015 - 01.10.2016, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4117 din 03 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Caraș-Severin cu privire la primul capăt al cererii de chemare în jduecată;

(ii) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Caraș-Severin în privința celui de-al doilea capăt al cererii, ca neîntemeiată;

(iii) a respins excepția lipsei de interes, invocată de Tribunalul Caraș-Severin, ca neîntemeiată;

(iv) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Timișoara;

(v) a respins excepția prematurității, invocată de pârâta Curtea de Apel Timișoara, ca neîntemeiată;

(vi) a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanații A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Caraș-Severin;

(vii) a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de salarizare pentru perioada 09.04.2015 - 01.10.2016 prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamanților începând cu data de 09.04.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% de la 01.12.2015;

(viii) a obligat pârâtul Tribunalul Caraș-Severin la plata către reclamante a diferențelor salariale dintre drepturile achitate acestora și cele stabilite prin prezenta hotărâre până la data de 01.10.2016 (prima lună pentru care au fost achitate drepturi salariale potrivit valorii de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10%), sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală de la data scadenței până la data plății efective;

(ix) a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Curtea de Apel Timișoara ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței civile nr. 4117 din 03 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Ministerul Justiției, cât și pârâtul Tribunalul Caraș-Severin.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în integralitate a acțiunii.

Recurentul-pârât a susținut, contrar celor reținute de prima instanță, că, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, la data de 21.12.2016 a fost emis Ordinul Ministrului Justiției nr. 4680/C/2016, prin care s-a dispus că, începând cu data de 09.04.2015, judecătorii care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție se recalculează la nivel maxim, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Totodată, art. 2 din ordin prevede că, începând cu data de 01.08.2016, indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și a asistenților judiciari se recalculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal (deci și 5%, 2% și 11%), inclusiv majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015.

La emiterea Ordinului nr. 4680/C/21.12.2016 s-au avut în vedere și indemnizațiile acordate unui număr de 5 judecători din cadrul Tribunalului Călărași, cărora le-au fost stabilite indemnizații într-un alt cuantum, ca efect al unor hotărâri judecătorești pronunțate de Curtea de Apel București.

Ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, s-a prevăzut că, începând cu data de 01.10.2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de ăncadrare brută lunară stabilită la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, iar la data de 17.05.2017, a fost emis OMJ nr. 1489/C/2017, prin care s-au stabilit drepturile salariale cuvenite reclamanților din prezenta cauză.

A susținut recurentul-pârât că, pentru perioada anterioară datei de 01.10.2016, soluția instanței de fond privind acordarea majorărilor salariale în favoarea reclamanților de la data de 09.04.2015 este nelegală, întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, se aplică numai pentru viitor, neputând retroactiva.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Tribunalul Caraș-Severin a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, în principal, admiterea excepțiilor invocate în fața instanței de fond, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât a criticat soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că în mod greșit a fost obligat la plata drepturilor salariale restante, această obligație revenind Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, conform art. 142 alin. (2) din Ordinul nr. 120/C/2011 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Ministerului Justiției și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Recurentul-pârât a criticat și soluția pronunțată asupra excepției lipsei interesului în susținerea acțiunii, apreciind că petitul privind plata diferențelor salariale începând cu data de 09.04.2015 este lipsit de interes în raport de prevederile OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017, în cuprinsul cărora s-a prevăzut că plata diferențelor salariale se va realiza după finalizarea calculelor, în urma centralizării datelor necesare comunicate de ordonatorii secundari și terțiari de credite, dar nu mai târziu de 1 mai 2017.

Pe fondul cauzei, pârâtul Tribunalul Caraș-Severin a susținut că reclamanții nu pot beneficia de alte drepturi salariale decât cele stabilite prin lege, în speță art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015. În cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 17/2000 pentru constatarea unei situații de discriminare, întrucât hotărârile judecătorești pronunțate în altă speță nu constituie izvor de drept, efectele acestora neputând fi extinse în alte cauze. Prin urmare, Tribunalul Caraș-Severin susține că a respectat dispozițiile legale în materie privind salarizarea intimaților-reclamanți pentru perioada în discuție, având în vedere și prevederile OMJ nr. 4680/C/2016 și cele ale OMJ nr. 219/C/2017.

Pârâtul Tribunalul Caraș-Severin Tribunalul Caraș-Severin a criticat hotărârea primei instanțe și în privința obligării sale la plata dobânzii legale, susținând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1530 și art. 1533 C. civ., nefiind în prezența executării cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 1 februarie 2018, intimații-reclamanți au solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, arătând că susțin argumentele formulate prin cererea de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 25 ianuarie 2018, recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat, față de recursul formulat de Tribunalul Caraș-Severin, admiterea pe fond a acestui recurs și respingerea criticilor privitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a tribunalului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiției și de pârâtul Tribunalul Caraș-Severin sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

3.1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției

Criticile de nelegalitate prin care pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, prin emiterea Ordinului MJ nr. 4680/C/2016 și, ulterior a Ordinului MJ nr. 219/C/2017, au fost îndeplinite obligațiile legale ce-i revin în privința stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamanților, vor fi respinse, ca nefondate.

Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, pârâtul Ministerul Justiției a fost obligat la emiterea unor ordine de salarizare individuale, pentru fiecare reclamant, pentru perioada 09.04.2015 - 01.10.2016, prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamanților începând cu data de 09.04.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% de la 01.12.2015.

În ceea ce privește Ordinul MJ nr. 4680/C/2016, Înalta Curte constată că acest act administrativ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraților să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016. Acest ordin a fost modificat prin OMJ nr. 219/C/2017, care a prevăzut o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeași dată - 1 octombrie 2016. Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamanților în raport de valorile de referință menționate în cererea de chemare în judecată, susținând că dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 se aplică numai pentru viitor.

În ceea ce privește argumentul aplicării retroactive a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Așadar, argumentul recurentului-pârât este prezentat în mod eronat ca fiind unul care ține de temporalitatea aplicării deciziilor Curții Constituționale. În realitate, aplicare unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

De altfel, chiar pârâtul Ministerul Justiției a înțeles să valorifice considerentele deciziei Curții Constituționale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenților judiciari, în cuprinsul căruia indemnizația de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Așadar, prin cererea de recurs, pârâtul își contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispozițiile constituționale.

În ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON, Înalta Curte reține, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (hotărâri judecătorești) că, într-o serie de litigii, au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015.

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Înalta Curte mai reține că valoarea de referință sectorială a fost majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017 (precum și prin Ordinul individual nr. 1489/C/017) nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraților reclamanți, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută de instanța de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției.

3.2. Referitor la recursul declarat de pârâtul Tribunalul Caraș-Severin.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferențelor salariale cuvenite reclamanților, Înalta Curte o apreciază a fi nefondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale (Ministerul Justiției), ci în sarcina instanței angajatoare.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimații-reclamanți și Tribunalul Caraș-Severin (în circumscripția teritorială a căruia se află Judecătoria Caransebeș, unde activează reclamanții), în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiției nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamanți, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate de reclamanți, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Tribunalului Caraș-Severin.

Pentru aceste motive, instanța de control judiciar va respinge, ca nefondate, criticile pârâtului Tribunalul Caraș-Severin cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.

Nefondate sunt și criticile acestui pârât referitoare la soluția dată cu privire la excepția lipsei de interes în susținerea acțiunii, în raport de emiterea Ordinelor MJ nr. 480/C/2016 și nr. 219/C/2017. Atât timp cât, prin aceste ordine, Ministerul Justiției a calculat drepturile cuvenite reclamanților prin raportare la o altă valoare de referință sectorială decât cea solicitată prin acțiune, subzistă interesul acestora în recunoașterea dreptului pretins și obținerea, pe cale judiciară, a obligării autorității ministeriale la recalcularea drepturilor salariale și la emiterea altor ordine de salarizare.

Nici mențiunea din cuprinsul ordinelor, privitoare la plata drepturilor salariale "după finalizarea calculelor", nu este de natură a infirma interesul reclamanților în susținerea acțiunii, deoarece, pe de-o parte, sumele salariale restante sunt calculate și vor fi plătite în raport de o valoare de referință sectorială pe care reclamanții o contestă, iar pe de altă parte, simpla menționare a unei plăți viitoare, fără stabilirea unui termen determinat sau determinabil, dependent în întregime de voința pârâtului Ministerul Justiției, nu satisface pretențiile reclamanților.

Referitor la criticile recurentul-pârât privind modalitatea de calcul a drepturilor salariale cuvenite reclamanților, Înalta Curte că acestea corespund celor susținute de pârâtul Ministerul Justiției (fiind subsumate, în esență, legalității Ordinelor MJ nr. 4680/C/2016 și nr. 219/C/2017 și inaplicabilității hotărârilor judecătorești pronunțate în alte spețe vizând drepturi salariale) motiv pentru care vor fi respinse, ca nefondate, pentru considerentele prezentate anterior, la pct. 3.1 din prezenta hotărâre, care nu vor fi reiterate.

Referitor la criticile vizând obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente diferențelor salariale restante, Înalta Curte reține că o consecință a recunoașterii drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamanți, începând cu data de 09.04.2015, o reprezintă obligația pârâtului de a achita diferențele dintre drepturile salariale astfel stabilite și cele efectiv achitate, precum și de a acoperi prejudiciul suferit de reclamanți prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale. Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de diferențe salariale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Caraș Severin, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Caraș Severin împotriva sentinței civile nr. 4117 din 03 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.