ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6523/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul, B.G. în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat

instanței suspendarea executării Hotărârii nr. 299 din 11 iulie 2012 adoptată

de Secția pentru Procurori a C.S.M., anularea aceleiași hotărâri și repunerea în

drepturile de care beneficia anterior suspendării.

Pârâtul a depus

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și a cererii de

suspendare, ca neîntemeiate, iar prin completarea la întâmpinare a solicitat respingerea

acțiunii ca rămasă fără obiect, susținând că prin Hotărârea nr. 366 din 19

octombrie 2012 a Secției pentru procurori a Consiliului Superior al

Magistraturii s-a dispus suspendarea reclamantului din funcție.

Prin

sentința civilă nr. 6822 din 29 noiembrie 2012 Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins excepțiile lipsei interesului

și lipsei de obiect, invocate de pârâtă și a respins acțiunea

reclamantului.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că excepțiile invocate - a lipsei

interesului și lipsei obiectului, cum au fost calificate prin încheierea de

ședință din data de 26 noiembrie 2012 nu sunt întemeiate, dat fiind faptul că

acțiunea reclamantului îndeplinește și condiția interesului, iar cererea de

chemare are, în continuare, obiect.

Instanța de fond a

mai reținut că susținerea pârâtului potrivit căreia printr-o hotărâre

ulterioară celei contestate - emise de Secția pentru procurori a C.S.M. sub nr.

366 din 19 octombrie 2012 - s-a dispus suspendarea din funcție a reclamantului,

pe un alt temei juridic, nu este de natură să conducă la concluzia enunțată,

aceea a lipsei de obiect, nici a lipsei de interes, câtă vreme actul

administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 299 din 11 iulie 2012 este în

ființă, nefiind revocat de emitent, nici anulat anterior de o altă instanță.

Curtea de apel a mai constatat

că măsura suspendării din funcție a reclamantului îndeplinește condiția

proporționalității. Astfel, s-a reținut că pârâtul a avut ca temei, în fapt,

existența unor bănuieli privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea

penală, iar la luarea măsurii suspendării, pârâtul a avut în vedere, în mod

corect, tocmai faptul că deținerea calității de magistrat și, în același timp,

de membru al C.S.M. implică un grad sporit de responsabilitate în exercitarea

atribuțiilor specifice și în manifestarea unui comportament care să asigure demnitatea

și prestigiul funcției.

În ceea

ce privește împrejurarea, invocată de reclamant, că art. 64

12

din

Legea nr. 317/2004 nu se regăsește între ipotezele de suspendare a

magistratului de la art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Curtea de apel a

reținut că de aici nu se poate conchide că reclamantul a fost sancționat în

alte condiții decât cele prevăzute de lege. Aceasta întrucât cele două articole

menționate vizează ipoteze diferite.

Din

interpretarea celor două articole rezultă că acestea reglementează, în condiții

și ipoteze diferite, măsura suspendării din funcție a magistratului, niciuna

din ipoteze neexcluzând-o pe cealaltă.

Sancțiunea disciplinară a suspendării

prevăzută în Legea nr. 303/2004 se poate dispune până la 6 luni, iar în

situația suspendării în cazul verificării condiției de bună reputație în

condițiile Legii nr. 317/2004, suspendarea poate dura până la finalizarea

procedurii de verificare a bunei reputații.

Curtea de

apel a mai reținut că, susținerea reclamantului cu privire la faptul că

legiuitorul nu a fixat un termen pentru finalizarea unei astfel de proceduri nu

atrage anularea actului administrativ, emis în baza Legii nr. 317/2004, în

lipsa invocării și admiterii excepției de neconstituționalitate a unui atare

text legal.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, reclamantul B.G. a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate, Înalta Curte examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei

de interes invocată, din oficiu, constată că aceasta este întemeiată, motiv

pentru care o va admite și, pe cale de consecință, va respinge recursul ca

lipsit de interes.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Sentința recurată a

fost pronunțată la data de 29 noiembrie 2012.

Prin Hotărârea nr. 1032

din 15 noiembrie 2012 Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a propus Președintelui

României eliberarea din funcție a recurentului, prin demisie. Urmare acestei

hotărâri, la 15 ianuarie 2013 a fost emis Decretul Prezidențial, prin care a

fost eliberat din funcție recurentul.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că recursul formulat împotriva sentinței instanței

de fond a fost înregistrat la data de 26 februarie 2013.

Având în vedere cele

prezentate, Înalta Curte constată că recurentul nu mai are interes în

soluționarea prezentului recurs.

Înalta Curte

apreciază că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără

justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de

specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o

condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil,

trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot

parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă

folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o

instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal,

născut și actual.

Alături

de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, una

dintre condițiile cumulative de exercițiu ale acțiunii civile este existența

unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.

Deși,

codul de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a

acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înțelege folosul practic

urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă.

Pornind

de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul

practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie

să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana

reclamantului.

Din

această perspectivă, în ceea ce privește interesul recurentului - reclamant de

a solicita suspendarea Hotărârii nr. 299 din 11 iulie 2012 adoptată de Secția

pentru Procurori a CSM, Înalta Curte constată că legitimitatea acestuia nu mai

este justificată.

Având

în vedere că acesta a fost eliberat din funcție, prin demisie, Înalta Curte

constată că hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, prin care recurentul

- reclamant a fost suspendat din funcție, nu mai subzistă, astfel că recursul este

lipsit de interes.

Prin urmare, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva sentinței civile nr. 6822 din

29 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2013.