ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 279/2015

Decizia nr. 279/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2001, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Ordonanței nr. 169 din 20 iunie 2001 emisă de B., prin care au fost restricționate la vânzare 57.004 acțiuni deținute de reclamantă la SC C. SA București.

În motivarea cererii sale, reclamanta a învederat instanței următoarele:

- a aflat din presă de această măsură;

- nu cunoaște cauza sau faptele incriminatorii puse în sarcina reclamantei, care au condus la emiterea ordonanței;

- nu cunoaște oportunitatea și temeiul legal potrivit căruia s-au dispus restricționarea la vânzare a acțiuni,lor societății, măsură care i-a pricinuit grave prejudicii materiale și morale;

- reprezentanții legali ori alți împuterniciți ai săi nu au făcut obiectul vreunei audieri sau investigații preliminare, desfășurate de organele de control și supraveghere a B.;

- societatea nu a fost încunoștințată oficial de existența unor cauze privind cercetări sau acte de urmărire penală;

- nu are cunoștință ca organele de urmărire penală ori instanțele civile sau comerciale să fi dispus vreo măsură asiguratorie sau executorie în legătură cu acțiunile deținute de reclamantă și care constituie obiectul tranzacțiilor pe piața valorilor mobiliare;

- reclamanta nu a făcut obiectul activităților de „risc supravegheat”, nu a fost și nu este învinovățită de activitatea de „manipulare a pieței de capital”, nefiind implicată, prin nici un act oficial emis de organele și structurile B.

În egală măsură, a arătat reclamanta, potrivit dispozițiilor cap. VIII Răspunderi și sancțiuni, din Regulamentul nr. 11/1997, „sancționarea administrativă” de către B. cu „măsura” interdicției temporare sau definitive de a mai desfășura activități pe piața de capital (art. 46 din regulament) nu poate fi decât urmare a săvârșirii unei „fapte prevăzute de lege ca fiind contravenție” (art. 45 alin. (1), coroborat cu art. 46 alin. (1) din același regulament).

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în ședința publică din data de 3 ianuarie 2002, pârâta B. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Încheierea de ședință de la 11 iunie 2002,

Cur

tea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a dispus suspendarea judecății cauzei, până la soluționarea Dosarului penal nr. x/2001, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La data de 28 octombrie 2011, cauza a fost repusă pe rol, la cererea reclamantei SC A. SRL.

Hotărârea și considerentele instanței de fond;

Prin încheierea de ședință de la data de 6 februarie 2013,

Cur

tea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția perimării invocată de pârâta B. și a amânat pronunțarea sentinței la data de 20 februarie 2013.

Prin sentința civilă nr. 768 din 20 februarie 2013,

Cur

tea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B.

A anulat parțial Ordonanța nr. 169 din 20 iunie 2001 emisă de B., în ceea ce privește restricționarea la vânzare a celor 57.004 acțiuni deținute de reclamantă la SC C. SA București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Ordonanța nr. 169 din 20 iunie 2001, contestată în prezenta cauză (fila 45), pârâta B. a dispus restricționarea de la vânzare a „următoarelor dețineri de acțiuni: (…) 57.004 acțiuni deținute de SC A. SRL la SC C. SA București (…).

Unicele temeiuri legale invocate în cuprinsul ordonanței, pentru măsura adoptată, se rezumă la textele art. 6, 13 și 15 din Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, texte care reglementează la modul general misiunea B. (art. 6), actele prin care B. își îndeplinește atribuțiile (art. 13 și 15), respectiv la Hotărârile nr. 21/2000 și nr. 31/2000 ale Parlamentului României, privind numirea membrilor B.

Ca temeiuri de fapt pentru adoptarea măsurii sunt menționate memoriul unor societăți comerciale, transmis de Senat B. (fila 29), respectiv adresa Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, înregistrată la B. sub nr. 10992 din 21 mai 2001 (fila 32).

Prin adresa din 2001, mai sus pomenită, înregistrată la B. din 21 mai 2001 (fila 32), Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a adus la cunoștința B. existența cercetărilor penale în Dosar nr. x/P/2001 privind privatizarea SC D. SA, precum și instrumentarea, la nivelul Inspectoratului General al Poliției, a unor lucrări privind privatizarea SC E. SA, SC F. SA, SC G. SA, SC H. SA, SC I. SA, SC J. SA, SC C. SA, SC K. SA, SC L. SA.

A constatat prima instanță lipsa oricărui temei legal pentru măsura adoptată, a restricționării la vânzare a acțiunilor reclamantei.

Dincolo de împrejurarea că un atare temei legal nu este indicat în cuprinsul ordonanței contestate, lipsind totalmente de motivarea actului administrativ, pârâta nu a fost în măsura a indica un atare temei nici măcar ulterior, prin întâmpinarea formulată în cauză.

Nici Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, nici reglementări secundare sau terțiare nu cuprind vreo referire la astfel de măsuri și atribuții ale B. în acest sens.

S-a mai reținut că finalitatea afirmată de pârâta B. prin întâmpinare a fost asigurată prin adoptarea ulterioară a unei cu totul alte măsuri, anume a sechestrului asigurător adoptat de organele de cercetare penală.

Astfel, prin Ordonanța de luare a măsurii asiguratorii nr. 63.259 din 12 decembrie 2001 a Inspectoratului General al Poliției (fila 38), s-a dispus „instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului penal asupra celor 190.018 acțiuni menționate cu o valoare nominală de 25.000 lei/acțiune, în sumă totală de 4.750.450.000 lei reprezentând 70% din valoarea capitalului social subscris al SC C. SA la data de 22 februarie 1999, acțiuni numerotate de la nr. 81.474 la nr. 271.494 inclusiv. Acțiunile urmează a fie indisponibilizate până la finalizarea cercetărilor când instanța de judecată va dispune confiscarea acestora în măsura în care nu vor servi la despăgubirea statului român”.

Instanța de fond a reținut, de asemenea, că soluții similare au fost pronunțate de instanța supremă în privința altor două societăți ale căror acțiuni au fost restricționate prin aceeași ordonanță.

Calea de atac exercitată;

Împotriva sentinței civile nr. 768 din 20 februarie 2013, precum și a Încheierii din 6 februarie 2013 a formulat recurs pârâta B., criticând cele două hotărâri din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă solicită, în raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., casarea încheierii din data de 6 februarie 2013 și a sentinței nr. 768 din 20 februarie 2013, iar în urma rejudecării, în principal, admiterea excepției perimării cererii de chemare în judecată și constatarea perimării acesteia, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Arată recurenta că, după cum rezultă din actele dosarului, reclamanta nu a solicitat repunerea pe rol a cauzei după emiterea Ordonanței Parchetului mai susmenționată și nici nu a înțeles să formuleze o astfel de cerere la termenele din 2 iunie 2010 și 5 octombrie 2011, când instanța de fond a verificat dacă mai subzistă temeiurile suspendării și a dispus menținerea acestei măsuri.

Se susține că dispozițiile art. 6, 13 și 15 din Legea nr. 52/1994 menționate ca temei de drept în Ordonanța B., constituie fundamentul juridic al actului administrativ contestat, ele reglementând atribuțiile și competențele B. inclusiv sub aspectul protejării investitorilor, împotriva practicilor neloiale și abuzive venite din partea altor persoane.

De asemenea, arată că măsura dispusă de B. nu constituie o sancțiune administrativă, ci o măsură asiguratorie pentru conservarea valorilor mobiliare.

În final, arată că situația, potrivit căreia, organele de cercetarea penală au instituit ulterior sechestrul asigurator asupra acțiunilor deținute la SC C. SA, nu face decât să confirme temeinicia măsurii adoptate de B. prin Ordonanța nr. 169/2001.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți;

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut, în mod just, faptul că în cauză nu a intervenit perimarea, prin raportare la dispozițiile art. 248 C. proc. civ.

Astfel, prin încheierea de ședință din 11 iunie 2002,

Cur

tea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a dispus suspendarea judecății cauzei, până la soluționarea Dosarului penal nr. x/2001, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Verificarea subzistenței temeiului pentru care s-a suspendat judecarea cauzei a fost efectuată, din oficiu, de către instanța de fond, în fiecare an, prin încheieri constatându-se că se impune menținerea măsurii suspendării.

La data de 27 mai 2010, B. a depus la dosarul cauzei Ordonanța nr. 1844/P/2007 din 18 iulie 2008 (filele 161-162 dosar fond), în vederea repunerii cauzei pe rol, însă, prin încheierile din 2 iunie 2010 și din 5 octombrie 2011, instanța de fond a apreciat că se impune menținerea suspendării judecății cauzei, deoarece Ordonanța Parchetului din 18 iulie 2008 nu face dovada că nu mai subzistă temeiurile luării acestei măsuri.

La data de 28 octombrie 2011, reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, respinsă prin încheierea din 11 ianuarie 2012, iar pârâta B. a pus concluzii în sensul că subzistă temeiurile suspendării judecății cauzei (fila 230 dosar fond).

Împotriva încheierii din data de 5 octombrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a formulat recurs reclamanta, admis prin Decizia nr. 3181 din 22 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a dispus continuarea judecății la instanța de fond.

Prin urmare, în mod corect, instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. pentru a constata perimarea, având în vedere că, în mod evident, cauza nu a rămas în nelucrare mai mult de 1 an din vina părții, atâta vreme cât instanța a fost cea care a apreciat la fiecare repunere pe rol că se impune menținerea suspendării, iar pârâta a achiesat la această soluție.

În concluzie critica adusă încheierii din data de 6 februarie 2013 pe aspectul respingerii excepției perimării este nefondată.

Prin Ordonanța nr. 169 din 20 iunie 2001, B. a dispus, în temeiul art. 6, 13 și 15 din Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, restricționarea de la vânzare a unor dețineri de acțiuni ale unor societăți comerciale, între care și a celor 57.004 acțiuni deținute de SC A. SA la SC C. SA București.

Este adevărat că dispozițiile generale ale art. 6, art. 3 și art. 15 din Legea nr. 52/1994 conferă autorității pârâte atribuții și competențe, inclusiv sub aspectul protejării investitorilor, împotriva practicilor neloiale și abuzive venite din partea altor persoane, dar aceasta nu justifică încălcarea prevederilor legale speciale care reglementează condițiile de emitere a actelor B. și procedura de urmat.

Conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 52/1994, „ordonanțele sunt acte prin care B. dă dispoziții privind prezentarea de documente, situații și informații, audieri, impune interdicții sau suspendări de autorizații sau activități, dispune anchete sau alte investigații, dispune măsuri conservatorii, precum ridicarea și depunerea de documente sau titluri, indisponibilizarea unor bunuri sau fonduri, aplică sancțiuni disciplinare și administrative”.

Prin simpla indicare a prevederilor art. 15 din Legea nr. 52/1994 nu a rezultat în mod cert ce măsură a fost luată de către intimată: măsura asiguratorie sau sancțiunea administrativă.

Recurenta-pârâtă reiterează în cererea de recurs afirmația, conform căreia, este vorba despre o măsură asiguratorie, dar nu precizează perioada pentru care s-a luat această măsură și ce anume cercetări s-au efectuat și care să determine luarea măsurii.

Potrivit prevederilor Regulamentului B. nr. 11/1997, orice măsură se ia numai după ce se realizează o investigație care presupune: cercetare preliminară; solicitare de informații; documente; investigația propriu-zisă; consultarea terților; raportul asupra investigației; audierea; luarea de măsuri.

Ordonanța nr. 169/2001, așa cum rezultă din chiar cuprinsul său, a fost emisă drept urmare a unui memoriu adresat de anumite societăți Comisiei pentru cercetarea abuzurilor și petiții și înregistrat sub nr. 5486 din 20 martie 2001.

Recurenta-pârâtă nu a realizat niciun fel de investigație, preluând automat cele scrise în petiție, deși avea obligația, potrivit art. 16 din Regulamentul nr. 11/1997, să efectueze cercetări proprii.

Pe de altă parte, Ordonanța nr. 169/2001 a produs, în mod cert, vătămarea recurentei-reclamante în drepturile sale de proprietate asupra acțiunilor restricționate la vânzare, prin aceea că nu a mai avut dreptul de a dispune de acestea, în limitele legii.

Prin urmare, chiar dacă recurenta-pârâtă are drept misiune favorizarea bunei funcționări a pieței valorilor mobiliare și de a asigura protecția investitorilor contra practicilor neloiale, abuzive și frauduloase, putând dispune luarea de măsuri conservatorii, aceste măsuri trebuie luate în condițiile impuse de Legea nr. 52/1994 și de

r

egulamentele pe care însăși intimata le emite.

În acest context faptic și juridic, Înalta Curte constată că, în mod temeinic a reținut instanța de fond că autoritatea pârâtă a încălcat, prin emiterea Ordonanței nr. 169/2001, prevederile art. 1, art. 6 și art. 15 din Legea nr. 52/1994, dar și pe cele ale art. 11, 15 din Regulamentul B. nr. 11/1997, luând o măsură fără a desfășura o investigație proprie, fără să o motiveze și fără a preciza expres ce fel de măsură este și durata acesteia.

Or, adoptarea unui act administrativ fără ca acesta să fie în concordanță cu prevederile legale în baza căruia este emis, este sancționată cu anularea acestuia.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs va ține seama și de practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, reprezentată de Deciziile nr. 3908 din 16 decembrie 2002, nr. 1437 din 17 martie 2009 și nr. 2104 din 2 aprilie 2009, prin care s-a dispus anularea aceluiași act în ceea ce privește pe reclamantele SC M. SA și SC N. SA ( în prezent SC O. SRL) și SC P. INC.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B., în prezent R. împotriva sentinței civile nr. 768 din 20 februarie 2013 și Încheierii din 06 februarie 2013 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2015.